ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 316/2018
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 316/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)
Decizia nr.
316/2018
Deliberând
asupra cauzei civile de față, reține următoarele:
Prin cererea înregistrată la data
de 20 iulie 2012 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a
civilă, reclamantele SC A. SRL și SC B. SRL au chemat în
judecată pe pârâtul C. și au solicitat instanței ca, prin
hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâtul să le
lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în
suprafața de 371,52 mp., cu număr cadastral x/2/2, situat în
București, sector 2.
La data de 15
martie 2012, pârâtul a formulat întâmpinare și cerere
reconvențională, prin care a solicitat instanței să
constate că reclamantele nu au nici un titlu asupra imobilului în
suprafață de 630 mp., proprietatea pârâtului, situat în
București, sector 2 și să respingă acțiunea ca fiind
neîntemeiată. În subsidiar, în măsura în care instanța va
constata că reclamantele-pârâte ar avea un titlu cu privire la suprafața
de teren revendicată, solicită instanței să compare
titlurile și să acorde preferință titlului dobândit de
pârât, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată.
Dacă instanța va constata că reclamantele-pârâte au un titlu de
proprietate asupra terenului revendicat și că acest titlu ar fi
preferabil, pârâtul solicită să se constate în favoarea sa
intervenirea uzucapiunii de la 10 la 20 de ani și să fie
respinsă acțiunea ca neîntemeiată, iar în măsura în care
instanța va înlătura toate apărările formulate de pârât
și va admite acțiunea în revendicare, solicită să se
facă aplicarea dispozițiilor art. 494 C. civ. de la 1864 și
să se dispună obligarea reclamantelor-pârâte la plata contravalorii,
fie a îmbunătățirilor realizate, fie a sporului de valoare
dobândit de teren prin aceste îmbunătățiri.
Prin
Sentința civilă nr. 1300 din 05 noiembrie 2015, Tribunalul
București, secția a III-a civilă, a admis acțiunea
principală, a obligat pârâtul C. să lase reclamantelor SC A. SRL
și SC B. SRL. în deplină proprietate și liniștită
posesie terenul în suprafață de 371,52 mp., identificat prin
expertiza întocmită în cauză de expertul D. ca având punctele de
contur C-S-E-F-71-70-69-24-25-26-7-8-9-10, și a respins cererea
reconvențională formulată de pârât.
În ceea ce
privește cererea de revendicare prin comparare de titluri, tribunalul a
reținut că la baza transmiterii dreptului de proprietate către
reclamante se află Sentința civilă nr. 6873 din 05 iulie 1994
pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, rămasă
irevocabilă, prin care s-a dispus obligarea pârâților din acel
litigiu, printre care și SC E. SA, să lase moștenitorilor
foștilor proprietari (autorii reclamantelor din prezentul litigiu), în
deplină proprietate și pașnică folosință imobilul
compus din 2 corpuri de clădire și teren în suprafață de
1764 mp., situat în sector 2 București, constatându-se totodată
validitatea neîntreruptă a dreptului de proprietate al reclamanților
(autorii reclamantelor din cauza de față) asupra acestui imobil.
Pe parcursul
derulării acelui litigiu, SC E. SA s-a aflat în proces de eliberare a
certificatului de atestare a dreptului de proprietate, certificat care a
și fost emis sub nr. M11/0040 din 7 noiembrie 1994 de către
Ministerul Culturii, ulterior pronunțării Sentinței civile nr.
6873 din 05 iulie 1994 a Judecătoriei Sector 2 București.
Prin
contractul de vânzare-cumpărare nr. 16 din 08 octombrie 1996 transcris sub
nr. 13472/1996, SC E. SA a vândut pârâtului F. o suprafață de teren
de 630 mp., situată în București, sector 2.
Expertul
desemnat să efectueze identificarea terenului vândut către pârât a
stabilit că 371,52 mp. din cei 630 mp. fac parte din lotul de teren de
1764 mp. cuvenit, conform Sentinței civile nr. 6873 din 05 iulie 1994
Judecătoriei Sectorului 2 București, foștilor proprietari.
Comparând
titlurile exhibate de părți, instanța a apreciat că cel al
reclamantelor este preferabil întrucât provine de la adevăratul proprietar
al terenului, în vreme ce titlul pârâtului este fondat pe
reaua-credință a vânzătoarei. În consecință, în baza
art. 480 C. civil de la 1864, a obligat pârâtul să lase reclamantelor în
deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de
teren de 371,52 mp.
În ceea ce
privește pretenția pârâtului din cererea reconvențională
având ca obiect uzucapiunea scurtă, tribunalul a considerat că nu
este îndeplinită condiția privind exercițiul unei posesii
neviciate timp de cel puțin 10 ani, întrucât reclamantele au devenit
proprietarele imobilului în cursul anului 2005, iar în iulie 2012 au exercitat
acțiunea de revendicare, termenul de prescripție fiind astfel
întrerupt. De asemenea, în condițiile în care pârâtul a devenit proprietar
al terenului în baza unui act de vânzare-cumpărare nedesființat,
invocarea uzucapiunii față de reclamante este nejustificată, el
deținând terenul în proprietate în baza acestui titlu, iar nu ca posesor
neproprietar. Mai mult, în luna iunie 2004, terenul era transmis în
folosința unei terțe persoane, de către proprietarul de la acea
vreme, SC G. SA, care-l dobândise în anul 2002.
Pârâtul C. a
formulat apel împotriva Sentinței civile nr. 1300 din 05 noiembrie 2015,
pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a
civilă, iar prin Decizia civilă nr. 753 A din 29 septembrie 2017,
Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a admis apelul,
a schimbat în parte sentința și a admis în parte acțiunea în
revendicare, în sensul că a obligat pârâtul-reclamant să lase
reclamantelor-pârâte în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață
de 202 mp. situat în București, sector 2, astfel cum a fost identificat în
raportul de expertiză topo efectuat în apel de către expertul
judiciar H.
A obligat
reclamantele-pârâte la plata către pârâtul-reclamant a sumei de 5.000 lei
cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu avocat), a menținut
celelalte dispoziții ale sentinței apelate și a obligat
intimatele reclamante-pârâte la plata către apelantul pârât-reclamant a
sumei de 3.495,51 lei cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a
pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere
următoarele considerente:
Susținerile
apelantului pârât-reclamant sunt fondate în parte, doar cu privire la
întinderea suprafeței de teren ce a făcut obiectul revendicării,
în sensul că nu o suprafață de 371,52 mp. aparține
reclamantelor, respectiv autorilor acestora, ci doar o suprafață de
202 mp. care urmează a fi restituită. Instanța a apreciat
că expertiza tehnică efectuată în apel asigură
corectitudinea măsurătorilor în urma cercetării planurilor de
amplasament și cadastrale vechi (din anul 1911), nu doar a
documentației cadastrale mai recente - avută în vedere de expertiza
efectuată în primă instanță.
Expertiza a
constatat și faptul că suprafața de 166 mp. (din cei 371,52 mp.
acordați de tribunal) nu au aparținut în mod cert autorilor
reclamantelor, ci proprietății învecinate (de la 1911). Curtea de
apel a constatat că suprapunerea în baza titlurilor
înfățișate de părți a fost determinată de faptul
că, în anul 1994, în timp ce pe rolul instanțelor exista
acțiunea în revendicare în care figura ca pârâtă, SC E. SA înaintase
deja instituțiilor abilitate documentația necesară pentru
obținerea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate pentru un
teren mai mare (din care făceau parte și cei 202 mp.). Acest certificat
nu a suferit ulterior modificările de rigoare și a fost urmat de
vânzarea celor 630 mp. de către SC E. SA către apelantul-pârât, prin
Actul autentic nr. 16 din 08 octombrie 1996 emis de B.N.P. I.
De asemenea,
punerea în executare a Sentinței civile nr. 6873 din 05 iulie 1994 a
Judecătoriei sector 2 București prin care autorii reclamantelor au
revendicat întreaga suprafață de 1.740 mp. nu s-a făcut prin
măsurători exacte, cu schițe aferente și plan de
amplasament, dovadă că niciodată autorii reclamantelor nu au
intrat în posesia efectivă a suprafeței revendicate în cauza de
față, de 371,52 mp., din acest teren doar 202 mp. aparținându-le
în mod cert în proprietate.
În compararea
drepturilor ce decurg din titlurile părților, potrivit art. 480 C.
civ. de la 1864, - reclamantele-pârâte având la bază titlul autorilor lor
care au obținut o hotărâre judecătorească, Sentința
civilă nr. 6873 din 05 iulie 1994 pronunțată de Judecătoria
Sectorului 2 București, iar pârâtul-reclamant având la bază
contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 16/1996 și
Certificatul de atestare a dreptului de proprietate nr. M 11 nr. 0040 din 07
noiembrie 1994 emis în favoarea SC E. SA - instanța de apel a constatat
că suprafața de 202 mp. care aparținea proprietății
autorilor reclamantelor și care a făcut obiectul
înstrăinărilor ulterioare către reclamante este cuprinsă în
mod greșit în certificatul de atestare a dreptului de proprietate
menționat, deoarece această suprafață era parte din terenul
ce a constituit obiectul procesului de revendicare, soluționat de
instanță în favoarea foștilor proprietari.
Curtea de
apel nu a primit însă și criticile privind greșita
soluționare a cererii reconvenționale a apelantului - având ca obiect
uzucapiunea de scurtă durată -, considerând că prezumția
bunei credințe a fost răsturnată prin toate notările
și intabulările în Cartea Funciară privind închirierea terenului
în suprafață de 371,52 mp. ce face obiectul litigiului (Contractul de
închiriere nr. 1806 din 18 iunie 2004, Actul adițional nr. 1 din 22
septembrie 2004 de prelungire a închirierii până în data de 31 iulie 2019,
Încheierea de intabulare nr. 14265/2004, prin care s-a notat închirierea
terenului în litigiu), toate menite a asigura opozabilitatea dreptului de
proprietate al reclamantelor, respectiv al autorilor acestora.
În plus,
termenul de 10 ani de posesie care să fie opusă reclamantelor nu s-a
împlinit, întrucât acestea au dobândit dreptul de proprietate în anul 2005, iar
în anul 2012 au formulat acțiunea în revendicare pendinte, astfel că
termenul de prescripție s-a întrerupt. Mai mult, în anul 2002, terenul
fusese dobândit de SC G. SA care-l transmisese în folosință unui
terț în anul 2004.
Reclamantele-pârâte
SC B. SRL și SC A. SRL, și pârâtul-reclamant C. au declarat recurs
împotriva Deciziei civile nr. 753 A din 29 septembrie 2017 pronunțată
de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și
pentru cauze cu minori și de familie.
Reclamantele-pârâte
SC B. SRL și SC A. SRL au formulat următoarele critici, pe care le-au
întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.:
Instanța
a schimbat înțelesul lămurit și vădit temeinic al
Sentinței civile nr. 6873 din 05 iulie 1994 pronunțată de
Judecătoria sect. 2 București, rămasă definitivă
și irevocabilă.
Prin
această hotărâre judecătorească, s-a admis acțiunea
formulată de autorii reclamantelor, s-a constatat validitatea
neîntreruptă a dreptului de proprietate al acestora asupra imobilului
situat în București, sector 2, compus din două corpuri de casă
și o suprafață de 1764 mp. teren, și au fost obligați
pârâții să lase autorilor reclamantelor în deplină proprietate
și pașnică folosință imobilul sus menționat. S-a
reținut prin hotărârea pronunțată că nici pârâții
și nici statul nu pot opune reclamanților un titlu care să
justifice proprietatea imobilului și deținerea acestuia.
Din cele
două rapoarte de expertiză efectuate în cauză, rezultă
fără echivoc, pe de o parte, că terenul în suprafață
de 371,52 mp., pe care reclamantele l-au revendicat în prezenta cauză,
face parte din suprafața de teren retrocedată autorilor lor prin
Sentința civilă nr. 6873 din 05 iulie 1994 a Judecătoriei
Sectorului 2 București și, pe de altă parte, că
suprafață de 371,52 mp. se află în posesia pârâtului C.
Încălcând
totodată și autoritatea de lucru judecat a sentinței
judecătorești menționate, instanța din apel recunoaște
reclamantelor dreptul de proprietate numai pentru suprafața de teren de
202 mp., din totalul suprafeței de 371,52 mp. retrocedați autorilor
lor prin hotărâre judecătorească.
Recurentele
arată că mențiunile din raportul de expertiză care
susțin că suprafața de teren de 165,80 mp. ar fi situată pe
amplasamentul imobilului vecin și nu a aparținut autorilor
reclamantelor, fără ca expertul să prezinte dovezi în acest sens,
nu pot avea prioritare în fața Sentinței civile nr. 6873 din 05 iulie
1995 a Judecătoriei Sectorului 2 București. Aceasta cu atât mai mult
cu cât, în sentință, se menționează în mod expres faptul
că "pârâtele nu pot opune reclamanților alt titlu care să justifice
proprietatea imobilului, acesta nefiind expropriat sau naționalizat".
Decizia
recurată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 480
și următoarele din C. civ.
Recurentele
susțin că, atâta timp cât singurul temei al instanței au fost
concluziile expertizei tehnice, bazate la rândul lor, pe un "simplu
exercițiu de logică", în mod implicit curtea de apel a
încălcat și dispozițiile art. 480 și următoarele C.
civ. care ocrotesc dreptul de proprietate al recurentelor.
Pârâtul-reclamant
C. critică decizia instanței de apel pentru următoarele
considerente, pe care le întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 9
C. proc. civ.:
Aplicând în
mod greșit prevederile art. 480 și art. 1169 C. civ. de la 1864,
instanța a reținut în mod eronat faptul că cele două
reclamante ar avea un drept de proprietate cu privire la suprafața de 202
mp. teren.
Suprafața
de 202 mp. teren se regăsește pe fostul amplasament al autorilor
reclamantelor, însă ea nu a fost niciodată dobândită efectiv de
acestea.
Expertiza
și celelalte probe administrate în apel au demonstrat că titlul reclamantelor,
precum și toate actele care au stat la baza întocmirii acestuia, sunt
eronate cel puțin cu privire la suprafața de 166 mp. teren. Eroarea
produsă cu privire la suprafața de 166 mp. pune în discuție
titlul reclamantelor inclusiv din perspectiva corectitudinii informațiilor
menționate cu privire la diferența de 202 mp. Există probe clare
din care rezultă că reclamantelor nu le-a fost transmisă
niciodată o suprafață de teren de 1.764 mp. și că
mențiunile făcute în cuprinsul titlurilor de care acestea se
prevalează sunt eronate.
Este
adevărat că prin expertiză s-a reținut că
suprafața de 202 mp. teren se suprapune peste amplasamentul ce a
aparținut în trecut autorilor reclamantelor, însă acest lucru nu este
sinonim cu faptul că reclamantelor li s-ar fi predat efectiv o
suprafață de 1.764 mp. teren, nu înlătură concluziile notei
tehnice ce a stat la baza întocmirii documentației cadastrale și nu
poate reprezenta un argument în susținerea acțiunii în revendicare.
Totodată,
împrejurarea că în Sentința civilă nr. 6873 din 05 iulie 1994 a
Judecătoriei Sector 2 București se face vorbire despre admiterea
acțiunii în legătură cu suprafața de 1.764 mp. teren nu
este sinonimă cu împrejurarea că reclamantelor li s-ar fi predat
efectiv această suprafață, întrucât nu rezultă din probele
administrare că hotărârea judecătorească
menționată ar fi fost pusă în executare în legătură cu
întreaga suprafață revendicată.
Potrivit
dispozițiilor art. 1169 C. civ. de la 1864, text aplicabil și în
cazul acțiunii în revendicare, reclamantele ar fi trebuit să
facă dovada indubitabilă că autorii lor au pus în executare
Sentința civilă nr. 6873 din 05 iulie 1994 a Judecătoriei Sector
2 București cu privire la întreaga suprafață de 1.764 mp. teren,
pentru că numai astfel ar fi putut transfera mai departe această
suprafață menționată în dispozitivul hotărârii. Or, în
speță, o astfel de dovadă nu a fost făcută.
Reținând
că reclamantele au dobândit de la autorii lor întreaga suprafață
de 1.764 mp. teren, în condițiile în care nu s-a făcut dovada că
Sentința nr. 6873 din 05 iulie 1994 a Judecătoriei Sector 2
București ar fi fost pusă în executare cu privire la întreaga
suprafață, instanța de apel a făcut o greșită
aplicare a dispozițiilor art. 1169 C. civ. și art. 480 C. civ. de la
1864.
Instanța
de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1895 și art. 1898
alin. (1) și (2) C. civ. de la 1864.
În mod
indubitabil, una dintre condițiile necesare în vederea dobândirii
proprietății pe calea uzucapiunii de la 10 la 20 de ani este
buna-credință.
Soluționând
apelul, instanța a reținut că prezumția de
bună-credință a fost răsturnată prin intabulările
și notările făcute în Cartea Funciară la nivelul anului
2004.
Potrivit art.
1898 alin. (2) C. civ. de la 1864, buna-credință trebuie să
existe și este analizată prin raportare la momentul dobândirii
imobilului.
În
speță, recurentul a dobândit proprietatea și posesia asupra
imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare
autentificat sub nr. 16 din 08 octombrie 1996, deci cu aproximativ 8 ani
anterior intabulărilor și notărilor făcute de reclamante în
anul 2004.
Analizând
buna-credință prin raportare la un alt moment decât cel al dobândirii
imobilului de către recurent, instanța de apel a făcut o
greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1898
alin. (2) C. civ. de la 1864.
Pârâtul
susține că instanța de apel a interpretat și aplicat
greșit și dispozițiile art. 1895 C. civ. de la 1864.
Uzucapiunea
reprezintă o modalitate de dobândire a dreptului de proprietate, fiind
relevante durata și caracterele posesiei celui care uzucapează, iar
nu data la care proprietarul neposesor a dobândit dreptul de proprietate.
În acest
context, pentru a se putea constata intervenită uzucapiunea este necesar
ca posesorul să fi stăpânit imobilul în tot timpul fixat de lege,
fiind lipsit de relevanță faptul că în interiorul acestui termen
proprietarul neposesor a transferat dreptul de proprietate unui nou proprietar
neposesor.
Nici legea
și nici doctrina sau jurisprudența nu privesc transferul dreptului de
proprietate ca pe o cauză de întrerupere sau de suspendare a termenului de
prescripție achizitivă.
În aceste
condiții, argumentul că reclamantele dobândiseră proprietatea
(dar nu și posesia) cu mai puțin de 10 ani anterior formulării
cererii de chemare în judecată, nu este unul de natură a paraliza
intervenirea uzucapiunii.
Analizând
incidența uzucapiunii prin raportare la momentul dobândirii
proprietății de către reclamante, iar nu prin raportare la
durata posesiei exercitată de recurent, instanța de apel a făcut
o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art.
1895 C. civ. de la 1864.
În plus,
reclamantele au dobândit dreptul de proprietate începând cu data de 01 aprilie
2002, iar nu în data de 19 mai 2005, așa cum eronat a reținut
instanța de apel. În aceste condiții, dat fiind momentul
formulării cererii de chemare în judecată - 10 iulie 2012 - termenul
de 10 ani s-a împlinit chiar și în cazul în care raportarea s-ar face la
momentul dobândirii proprietății de către cele două
reclamante.
Recurentul
arată că a dobândit imobilul din care face parte și
suprafața de teren revendicată în baza unui just titlu - Contractul
de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 16 din 08 octombrie 1996,
transcris la Judecătoria Sectorului 2 București sub nr. 13472/1996 -,
cu bună-credință, având convingerea sinceră că a
cumpărat de la adevăratul proprietar (condiție prezumată de
lege și care nu a fost răsturnată de cele două reclamante),
cu titlu oneros, achitând contravaloarea imobilului dobândit.
În ceea ce
privește durata posesiei, până la momentul formulării cererii de
chemare în judecată, recurentul posedase terenul în discuție în mod
public și sub nume de proprietar pentru o perioadă de 16 ani
(recurentul a îndeplinit formalitățile de publicitate chiar ulterior
dobândirii dreptului de proprietate, transformând astfel posesia sa în una
publică și sub nume de proprietar).
Analizând
decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs,
Înalta Curte constată următoarele:
Sunt fondate
criticile formulate de pârâtul C., întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C.
proc. civ. raportat la art. 1898 alin. (2) și la art. 1895 C. civ. de la
1864.
Astfel cum
rezultă din cuprinsul prevederilor art. 1895 - 1898 C. civ. de la 1864,
pentru ca uzucapiunea de 10 până la 20 de ani să ducă la
dobândirea dreptului de proprietate, trebuie întrunite următoarele
condiții:
i) posesia
să se întemeieze pe o justă cauză;
ii) posesorul
să fie de bună-credință;
iii) cel care
invocă uzucapiunea să fi exercitat posesia în mod util timp de 10 -
20 de ani.
(i)
Instanța de apel a considerat că numai prima condiție, respectiv
aceea care impune ca posesia să se întemeieze pe o just titlu, este
îndeplinită întrucât contractul de vânzare-cumpărare încheiat de
pârâtul C. cu SC E. SA, autentificat sub nr. 16 din 08 octombrie 1996, este o
"justă cauză" în sensul prevederilor art. 1895 și art.
1897 C. civ. de la 1864.
Cum
această dezlegare a curții de apel nu a făcut obiectul
criticilor formulate prin motivele de recurs, ea a intrat în putere de lucru
judecat și nu va fi cenzurată de instanța de recurs în prezenta
cale de atac.
(ii)
Condiția ca posesorul să fie de bună-credință pentru a
dobândi dreptul de proprietate prin uzucapiunea de 10 până la 20 de ani a
fost considerată de către instanța de apel ca nefiind
îndeplinită în cauză, cu motivarea că notările și
intabulările efectuate în Cartea Funciară în anul 2004
răstoarnă prezumția de bună-credință care
operează în favoarea posesorului.
Pârâtul C. a
criticat prin motivele de recurs această dezlegare a instanței de
apel, iar criticile formulate sunt întemeiate.
Potrivit art.
1898 alin. (2) C. proc. civ. de la 1864: "este destul ca
buna-credință să fi existat la momentul câștigării
imobilului". Cum în cauză, "momentul câștigării
imobilului" este data încheierii actului juridic ce constituie justul
titlu - 08 octombrie 1996 -, instanța de apel avea obligația de a
verifica dacă prezumția bunei-credințe (care, conform art. 1899
alin. (2) C. civ. de la 1864, operează în favoarea celui care invocă
uzucapiunea) a fost sau nu răsturnată prin probe care să
dovedească că la aceea dată, a dobândirii imobilului, pârâtul a
fost de rea-credință.
Împrejurările
ulterioare încheierii actului juridic ce constituie justul titlu, analizate de
instanță, apărute în cursul anului 2004, sunt irelevante sub
aspectul îndeplinirii condiției ca posesia să fie de
bună-credință pentru a putea duce la dobândirea dreptului de
proprietate prin uzucapiunea de 10 până la 20 de ani. Față de
prevederile exprese ale art. 1898 alin. (2) C. civ. de la 1864, este suficient
ca buna-credință să existe la data dobândirii imobilului
("câștigării lui", conform textului de lege
menționat), iar nu pe întreaga durată a termenului uzucapiunii.
Or,
instanța de apel nu a analizat buna-credință a posesorului la
data dobândirii imobilului, așa cum în mod expres impun prevederile art.
1898 alin. (2) C. civ. de la 1864, ci s-a raportat la împrejurări
ulterioare acestei date. Prin urmare, condiția bunei-credințe a
posesorului, astfel cum este reglementată de legea aplicabilă cauzei,
nu a făcut obiectul cenzurii instanței, curtea de apel nefăcând
verificările de fapt necesare pentru a stabili dacă, la data
dobândirii imobilului, această prezumție de bună-credință
a fost sau nu înlăturată.
(ii) În ceea
ce privește termenul de uzucapiune, instanța de apel a considerat
că dobândirea dreptului de proprietate de către reclamante, în anul
2005, și introducerea cererii de chemare în judecată ce constituie
obiectul prezentului dosar, în anul 2012, au întrerupt termenul uzucapiunii,
astfel încât nici condiția ca posesia să fie exercitată în mod
util timp de 10 - 20 de ani nu este îndeplinită în cauză.
Nici
această dezlegare a instanței de apel nu este corectă, motivele
de recurs formulate de pârâtul C. sub acest aspect fiind întemeiate.
Astfel,
potrivit art. 1863 - 1873 C. civ. de la 1864 și art. 16 - 17 din Decretul
nr. 167/1958, prescripția poate fi întreruptă numai printr-o cerere
de chemare în judecată sau printr-un act de executare silită, iar
cazurile de întrerupere a prescripției sunt expres și limitativ
prevăzute de lege.
Prin urmare,
actele de înstrăinare a imobilului uzucapat de către subdobânditori
nu pot constitui o cauză de întrerupere a uzucapiunii atâta timp cât nicio
dispoziție legală nu prevede în mod expres că o astfel de
împrejurare ar duce la întreruperea cursului prescripției.
În ceea ce
privește cererea de chemare în judecată, Înalta Curte reține
că, deși aceasta constituie o cauză de întrerupere a cursului
prescripției reglementată legal, pentru a avea acest efect, ea
trebuie să se producă înăuntrul termenului de uzucapiune, iar nu
după împlinirea lui.
Prin urmare,
introducerea de către reclamante a cererii de chemare în judecată în
anul 2012 nu poate duce la întreruperea terenului de uzucapiune care a început
să curgă în anul 1996 și care, la data formulării cererii
de chemare în judecată, era deja împlinit.
În
consecință, constatând că sunt justificate criticile pârâtului
cu privire la interpretarea greșită de către curtea de apel a
dispozițiilor art. 1898 alin. (2) și art. 1895 C. civ. de la 1864,
Înalta Curte va admite, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul
declarat de pârâtul C.
Întrucât
instanța de apel nu a verificat dacă prezumția de
bună-credință care, potrivit art. 1899 alin. (2) C. civ. de la
1864, operează în favoarea pârâtului și care, conform art. 1898 alin.
(2) C. civ. de la 1864, este suficient să existe la momentul
"câștigării imobilului", a fost sau nu răsturnată
la data încheierii actului juridic care constituie justul titlu în cauză,
iar aceste verificări vizează o situație de fapt, ce nu poate fi
lămurită în această fază procesuală, în temeiul art.
312 alin. (3) C. proc. civ., va casa decizia recurată și va trimite
cauza spre rejudecare instanței de apel.
Cu ocazia
rejudecării, curtea de apel va administra probele necesare pentru a
verifica susținerile părților referitoare la condiția
exercitării cu bună credință a posesiei, însă aceste
verificări vor fi raportate la momentul "câștigării
imobilului", astfel cum în mod expres prevede art. 1898 alin. (2) C. civ.
de la 1864. Totodată, instanța de apel va avea în vedere împrejurarea
că, potrivit textului de lege menționat, este suficient ca
buna-credință să existe la acel moment, că actele civile
translative sau constitutive de drepturi cu privire la imobilul asupra
căruia se exercită posesia nu constituie cauze de întrerupere a
cursului uzucapiunii și că orice cauză de întrerupere a cursului
prescripției achizitive (inclusiv cererea de chemare în judecată),
pentru a produce efecte, trebuie să se situeze înăuntrul termenului
de prescripție.
În ceea ce
privește suprafața de teren în litigiu (371,52 mp. solicitați
prin cererea de chemare în judecată și acordați prin
hotărârea primei instanțe, respectiv 202 mp. acordați prin
decizia curții de apel), Înalta Curte constată că atât
reclamantele, cât și pârâtul au formulat critici prin motivele de recurs.
Reclamantele au susținut că decizia instanței de apel ar
încălca autoritatea de lucru judecat a Sentinței civile nr. 6873 din 05
iulie 1994 a Judecătoriei Sector 2 București cu privire la
suprafața de teren ce aparținut autorilor lor, iar pârâtul că
respectiva sentință civilă nu a fost pusă în executare cu
privire la întreaga suprafața de teren pe care o menționează,
astfel încât, ea nu ar putea constitui temei pentru admiterea acțiunii
reclamantelor, inclusiv cu privire la cei 202 mp. recunoscuți de
instanța de apel în favoarea acestora.
Înalta Curte
constată că sub aceste aspecte, considerentele instanței de apel
sunt contradictorii.
Pe de o
parte, în compararea de titluri pe care o face, specifică acțiunii în
revendicare cu care a fost învestită, curtea de apel reține că
titlul reclamantelor este Sentința civilă nr. 6873 din 05 iulie 1994
a Judecătoriei Sector 2 București, sentință civilă
care specifică clar suprafața de teren de 1764 mp. teren ca
aparținând autorilor acestora, iar pe de altă parte, acordând
reclamantelor doar 202 mp. teren din cei 371,52 mp. solicitați,
consideră că titlul de proprietate al reclamantelor - Sentința
civilă nr. 6873 din 05 iulie 1994 a Judecătoriei Sector 2
București - ar viza o suprafață mai mică cu 169,52 mp.
decât cea de 1764 mp. teren cuprinsă în dispozitivul hotărârii
judecătorești.
Având în
vedere această împrejurare și faptul că, în rejudecarea cauzei,
probele ce vor fi administrate pentru a cenzura susținerile
părților referitoare la condiția exercitării cu
bună-credință a posesiei la momentul dobândirii imobilului nu
pot fi separate de suprafața de teren cu privire la care se va verifica îndeplinirea
acestei condiții, Înalta Curte va admite, în temeiul art. 312 alin. (3) C.
proc. civ. și recursul declarat de reclamante, va casa decizia și va
trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE
LEGII
D E C I D E
Admite
recursul declarat de reclamantele SC B. SRL și SC A. SRL și recursul
declarat de pârâtul C. împotriva Deciziei civile nr. 753.A din data de 29
septembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București,
secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de
familie.
Casează
decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași
instanță de apel.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi, 1 februarie 2018.
Procesat
de GGC - NN