ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2070/2017

Circumstanțele cauzei; Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 27 mai 2013, sub nr. x/64/2013, astfel cum a fost precizată și completată (filele 353, 379, 508 și 574 vol. II), reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele B. Brașov, B. Vâlcea și C.: - să se dispună anularea Deciziei nr. 2123 din 29 aprilie 2013 a B. Brașov, prin care s-a soluționat în parte contestația formulată împotriva măsurilor stabilite de organele de inspecție fiscală din cadrul D. Brașov prin Dispoziția de Măsuri nr. 77 din 28 februarie 2013; - să se constatate că pârâta nu a soluționat în termen legal contestația împotriva Deciziei de impunere nr. F/BV/269 din 28 februarie 2013 și a Raportului de inspecție fiscală nr. 131 din 28 februarie 2013; - să se dispună anularea în parte a acestor acte privitor la :- profitul stabilit suplimentar în suma 235.272 lei aferent anilor 2006, 2007 și 2011 și a accesoriilor; - stabilirea pierderii fiscale corecte la data de 30 iunie 2011, respectiv la suma de 6.783.486,19 lei și nu conform celor cuprinse în actele contestate; - impozitul pe veniturile nerezidenților respectiv suma de 746.283 lei și a accesoriilor aferente; - să se dispună obligarea pârâtei la restituirea sumei de 600.000 lei și a dobânzii fiscale de la data plății până la data restituirii ; - să se dispună anularea în parte a Dispoziției nr. 88 din 28 februarie 2013 - anularea măsurii dispuse la pct. 1 și pct. 2.

Soluția instanței de fond; Prin sentința nr. 193 din data de 18 decembrie 2014 Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a E. Craiova, invocată de aceasta prin întâmpinare și a respins acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâtele E. Brașov, C. și E. Craiova.

Recursul exercitat în cauză; Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii, iar în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată și precizată. În motivarea căii de atac exercitate, recurenta a arătat, în esență, că instanța de fond a aplicat greșit o serie de norme de drept material care au avut drept consecință respingerea acțiunii formulate. În opinia recurentei, instanța de fond a făcut aplicarea greșită a art. 11 alin. (1) C. fisc., considerând corectă recalificarea plății efectuate de societate către asociatul unic ca o plată de dobânzi, în ciuda faptului că, potrivit contractului de creditare încheiat de către părți, acele dobânzi nu erau datorate, iar din punct de vedere fiscal, organul fiscal poate recalifica doar o tranzacție nu și o plată nedatorată, efectuată din eroare. Referitor la cheltuielile efectuate de către societatea recurentă prin plata contractului de prestări servicii din 3 martie 2010, a arătat că instanța de fond a aplicat greșit norma de drept material reprezentată de pct. 23 din Normele metodologice de aplicare a C. fisc., înlăturând deductibilitatea plăților efectuate către consilierul juridic deși această prevedere legală nu era incidentă față de starea de fapt fiscală reținută în cauză. A mai arătat că soluție instanței de fond este pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 249 alin. (5) C. fisc., în condițiile în care construcția în litigiul nu mai avea elementele necesare pentru a fi considerată clădire, astfel încât, în opinia recurentei, deplasarea momentului casării clădirii din anul 2010 în anul 2011 a fost dispusă cu încălcarea normei de drept care definește noțiunea de clădire, fiind încălcate și prevederile pct. 65 din Normele metodologice de aplicare a art. 254 C. fisc. referitoare la momentul până la care se datorează impozitul pe clădiri. În ceea ce privește impozitul pe venitul persoanelor fizice nerezidente, a arătat că, reținând o stare de fapt fiscală greșită, instanța de fond a considerat eronat că plata nedatorată reprezintă o plată de dobânzi viitoare, deși toate sumele plătite fără un titlu valabil asociatului unic au fost restituite de către acesta societății. O altă critică vizează respingerea greșită a prescripției dreptului de a stabili obligații fiscale privitoare la pretinsul impozit pe veniturile nerezidenților, recurenta invocând încălcarea dispozițiilor art. 91 alin. (1) C. proc. fisc., dat fiind faptul că avizul de inspecție fiscală comunicat recurentei făcea referire la impozitul pe venituri obținute din România de nerezidenți-persoane juridice, așa încât nu și-a produs efectul întreruptiv de prescripție și asupra nerezidentului persoană fizică. Și în situația în care s-ar reține că plata efectuată din eroare reprezintă dobândă, iar dreptul de a emite decizia de impunere nu este prescris, instanța de fond a aplicat în mod incorect cota de impozitare care, în opinia recurentei, este de 10% și nu de 16%, întrucât beneficiarul real al veniturilor este rezident fiscal elvețian, devenind incidente dispozițiile convenției de evitare a dublei impuneri. Sub acest aspect, a arătat că instanța de fond în mod greșit a înlăturat certificatul de rezidență fiscală, deși acest înscris atesta înregistrarea în scopuri fiscale în Elveția. Referitor la modul de înregistrare în contabilitatea recurentei a valorii contractului de cesiune de creanță din data de 23 mai 2008, a arătat că, contrar dispozițiilor art. 969 C. proc. civ., instanța de fond a dispus înregistrarea în contabilitatea recurentei a unei datorii, ceea ce este inadmisibil întrucât prin diminuarea valorii contului indicat de echipa de control recurenta va rămâne debitoare cu suma respectivă, deși părțile nu au considerat că ar avea datorii una față de cealaltă.

Apărările formulate de intimata E. Brașov; Prin întâmpinarea depusă la 15 mai 2015, intimata a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-reclamantă ca nefondat arătând, în esență, că instanța de fond a realizat o analiză corectă a temeiniciei și legalității actelor administrativ fiscale contestate. Intimata-pârâtă a argumentat pe larg fiecare categorie de obligații fiscale, învederând că abordarea stării fiscale s-a realizat prin prisma dispozițiilor legale în vigoare în perioada pentru care s-a exercitat controlul, soluția instanței de fond fiind legală și temeinică.

Procedura derulată în recurs; Raportul asupra admisibilității recursului întocmit în cauză potrivit art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 20 iulie 2016, conform alin. (4) al aceluiași articol. Prin încheierea din 24 noiembrie 2016 completul de filtru a constatat că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință,a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă și, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., a acordat termen pentru soluționarea acestuia în ședință publică.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului; Examinând legalitatea sentinței atacate prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Recurenta-reclamantă a supus controlului de legalitate, pe calea prevăzută de art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., actele administrativ fiscale prin care intimata-pârâtă a stabilit în sarcina sa obligații suplimentare de plată în cuantum total de 2.596.248 lei reprezentând impozit pe profit și accesorii în cuantum de 743.984 lei, T.V.A. în cuantum de 19.372 lei și impozit pe veniturile nerezidenților persoane fizice și accesorii în cuantum de 1.832.492 lei. În esență, verificând activitatea societății recurente cu privire la impozitul pe profit și T.V.A. pentru perioada 1 ianuarie 2006-30 iunie 2011 și impozitul pe venitul din dobânzi datorat de nerezidenți pentru perioada 01 ianuarie 2007-30 iunie 2011, organele fiscale au identificat operațiuni al căror tratament fiscal a fost reconsiderat, respectiv: - sumele retrase de asociatul unic au fost calificate ca fiind dobânzi pentru împrumuturi acordate anterior societății, stabilindu-se obligația de a calcula, înregistra în evidența contabilă, declara și achita impozitul pe venitul aferent dobânzilor încasate de către asociatul unic persoană nerezidentă, în valoare totală de 746.283 lei; - sumele achitate în baza contractului de prestări servicii din 2010 au fost calificate ca nedeductibile, reținându-se lipsa dovezii caracterului necesar și efectiv al prestației; - reconsiderarea datei casării construcțiilor de pe platforma „x” ca fiind data finalizării lucrărilor de demolare pentru fiecare etapă. Atât în epata administrativă cât și în etapa judiciară a litigiului, criticile de nelegalitate au vizat, pe de o parte, impozitul pe profit sub aspectul denaturării situației de fapt fiscale prin calificarea sumelor transferate în plus/retrase de asociatul unic ca fiind dobânzi; greșita calificare drept cheltuieli nedeductibile a sumelor achitate în baza contractului de prestări servicii din 3 martie 2010; greșita stabilire a datei demolării construcțiilor de pe platforma „x”, iar pe de altă parte, impozitul pe veniturile nerezidenților sub aspectul greșitei calificări a sumelor retrase ca fiind dobânzi; intervenția prescripției dreptului organului fiscal de a stabili obligații fiscale aferente sumelor virate în anul 2007; stabilirea incorectă a cotei de impozit aplicabile de 16% în loc de 10%. Curtea de apel a analizat punctual cu argumente de fapt și de drept legalitatea fiecăreia dintre obligațiile fiscale contestate, adoptând o soluție corectă, însușită și de instanța de control judiciar, întrucât reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente în raport cu starea de fapt fiscală reținută. Reevaluând ansamblul probator administrat în cauză pentru a răspunde criticilor formulate de către recurentă, Înalta Curte reține următoarele: 6.1. Referitor la calificarea sumelor transferate în plus/retrase de asociatul unic; Autoritățile fiscale au reținut că, după încasarea contravalorii imobilelor vândute în anul 2007 către SC F. SRL, în valoare totală de 7.473.080 euro, o mare parte a acestei sume a fost transferată din contul societății în contul asociatului unic cu mențiunea „rambursare creditare”, deși creditarea asociatului unic era mai mică decât sumele plătite. În urma verificărilor efectuate s-a constatat că au fost transferate în plus din conturile societății către asociatul unic sumele de 865.923,70 euro și 826.682 lei, sume înregistrate în cont - Decontări din operațiuni în curs de clarificare. Inspecția fiscală a apreciat că se impune, în temeiul art. 11 din C. fisc. reîncadrarea fiscală a acestor sume ca fiind dobânzi pentru împrumuturile acordate anterior societății recurente, întrucât înregistrarea în cont este eronată, dat fiind că ordinele de plată dispuse de asociatul unic reprezintă documente justificative pentru înregistrarea operațiunii în evidența contabilă. Contrar susținerilor recurentei, sumele plătite în plus nu pot fi considerate ca fiind o plată eronată, întrucât asociatul unic nu a restituit sumele respective, ci a solicitat compensarea cu sume rezultate din tranzacții ce vor fi încheiate ulterior, operațiune interzisă de dispozițiile pct. 21 alin. (2) lit. b) și pct. 41 din Ordinul G. nr. 1752/2005 potrivit cu care nu se pot înregistra în evidența contabilă datorii viitoare. Înalta Curte constată că, în mod corect, organele fiscale au reîncadrat sumele ridicate în plus din conturile societății, față de sumele datorate cu titlu de împrumut de către asociatul unic ca plăți dobânzi aferente acestor împrumuturi, în raport de faptul că, pe toate documentele justificative prezentate echipei de inspecție fiscală este înscrisă ca explicație „restituire creditare societate”. Este adevărat că, potrivit prevederilor din contractele de împrumut, dobânda putea fi plătită creditorului - asociat unic la solicitarea expresă a acestuia manifestată în scris, începând cu 1 ianuarie 2010, însă, așa cum rezultă din actele fiscale contestate, toate retragerile de numerar au fost făcute direct de către asociatul unic, care avea și calitatea de administrator, cunoscând exact datoriile pe care societatea le avea către acesta, așa încât concluzia organelor fiscale că ordinele de plată sunt explicite și țin loc de cerere efectivă pentru plata dobânzii sunt corecte. De altfel, dispozițiile art. 11 din C. fisc. consacră principiul prevalenței economicului asupra juridicului al realității economice în baza căruia autoritățile fiscale au dreptul să analizeze orice operațiune nu numai din punct de vedere juridic, ci și din punct de vedere al scopului economic urmărit de contribuabil. Având în vedere că, în evidența contabilă, înregistrarea documentelor primare și contabile se face în ordine cronologică, pe bază de documente justificative, fiind interzisă înregistrarea de datorii, creanțe viitoare, incerte, bazate doar pe afirmații ale administratorului și faptul că asociatul unic - persoană fizică nerezidentă - H. - nu a restituit efectiv sumele încasate în plus față de împrumuturile acordate, în mod corect echipa de inspecție fiscală a considerat că transferurile de numerar în valoare de 867.923,27 euro și 826.682 lei reprezintă dobânzi pentru împrumuturile acordate anterior societății, pentru care avea obligația să rețină și să achite către bugetul de stat impozitul pe dobânzi, concluzie validată și de instanța de fond. 6.2. Referitor la calificarea drept cheltuieli nedeductibile a sumelor achitate în baza contractului de prestări servicii din 3 martie 2010. Instanța de fond a reținut că sumele achitate în baza contractului de prestări servicii încheiat cu un consilier juridic, membru al Colegiului Consilierilor Juridici, având ca obiect întocmirea cărților tehnice ale mai multor imobile, întocmirea documentațiilor urbanistice, a avizelor și acordurilor, stabilirea limitelor de hotar, cadastrarea terenurilor nu sunt deductibile, întrucât recurenta nu a făcut dovada caracterului necesar și efectiv al prestației, conform art. 21 alin. (1) din C. fisc. și pct. 23 din Normele de aplicare a C. fisc. aprobate prin H.G. nr. 44/2004, în sensul că recurenta nu a justificat necesitatea prestării acestora în scopul propriei activități și obținerii de venituri impozabile. Astfel, din starea de fapt fiscală rezultă că parte din serviciile prestate de consilierul juridic - I. - se suprapun cu serviciile prestate de expertul topograf - J. - iar recurenta nu a susținut prin dovezi necesitatea și realitatea serviciilor prestate, sarcina acestei probe incumbând contribuabilului. În acord cu instanța de fond, Înalta Curte reține că orice contribuabil care optează pentru a considera deductibile anumite cheltuieli trebuie să demonstreze potrivit art. 21 alin. (1) din C. fisc. că acestea sunt „efectuate în scopul realizării de venituri impozabile”. Totodată, potrivit alin. (4) lit. n) din același articol „nu sunt deductibile (…) cheltuielile cu serviciile de management, consultanță, asistență sau alte prestări de servicii, pentru care contribuabilii nu pot justifica necesitatea prestării acestora în scopul activităților desfășurate și pentru care nu sunt încheiate contracte”. Cu alte cuvinte, agentul economic are libertate deplină în a achiziționa orice servicii consideră că sunt oportune la un moment dat, însă pentru că raportul juridic fiscal este un raport de drept public, se supune rigorilor textelor legale precitate și, ca urmare, fiscul are dreptul de a aprecia dacă o anumită cheltuială este deductibilă sau nu. În acest context, contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte constată că nu s-a dovedit necesitatea acestor cheltuieli de vreme ce persoana fizică I. nu a justificat suma înscrisă în situația de lucrări prezentată, respectivele lucrări fiind executate de expertul tehnic J., iar pentru cheltuielile cu combustibil și consumabile nu a prezentat documente justificative. 6.3. Referitor la data înregistrării în contabilitate a demolării clădirilor de pe platforma x. Instanța de fond a reținut că recurenta a înregistrat casarea clădirilor și construcțiilor speciale situate pe platforma x, în valoare de 7.593.100,17 lei, în baza procesului verbal de scoatere din funcțiune mijloace fixe din data de 5 decembrie 2010, deși operațiunile de demolare și dezmembrare construcții structurate în trei etape nu erau finalizate. Astfel, din actele prezentate organului fiscal rezultă că etapa I de demolare s-a considerat finalizată, atât de recurentă, cât și de către antreprenor SC K. SRL și de Primăria Codlea, la data de 27 aprilie 2011, iar etapa a doua de demolare la data de 9 noiembrie 2011. Prin urmare, în acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte constată că recurenta trebuia să înregistreze casarea construcțiilor industriale potrivit etapelor de demolare, respectiv aprilie 2011 și noiembrie 2011, astfel că, în mod corect, echipa de control a statuat că suma de 7.593.100,17 lei înregistrată în contul - Cheltuieli privind activele cedate și alte operații de capital - în luna decembrie 2010 reprezintă cheltuială nedeductibilă fiscal, deoarece nu se încadrează în prevederile art. 24 alin. (1)5 din C. fisc. și ale pct. 71 6 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a C. fisc., respectiv construcțiile nu erau demolate și dezmembrate în totalitate. Susținerile recurentei privind incidența în cauză a dispozițiilor art. 249 alin. (5) C. fisc. care definesc noțiunea de clădire nu pot fi primite, întrucât respectivele dispoziții legale prezintă relevanță numai în materia impozitului pe clădiri și teren datorat de proprietar autorității publice locale, domeniul său de aplicare fiind strict determinat de legiuitor. Operațiunea de casare a unui mijloc fix este definită de prevederile pct. 71 6 alin. (2) din Normele de aplicare a C. fisc., potrivit cu care „Prin casarea unui mijloc fix se înțelege operația de scoatere din funcțiune a activului respectiv, urmată de dezmembrarea acestuia și valorificarea părților componente rezultate, prin vânzare sau prin folosirea în activitatea curentă a contribuabilului”. Așa fiind, instanța de control judiciar constată că procesul verbal de scoatere din funcțiune mijloace fixe din data de 5 decembrie 2010 prin care se casau 305 clădiri construcții speciale și instalații în valoare totală de 5.593.516,20 lei și 117 clădiri construcții speciale și instalații în valoare totală de 1.999.584 lei nu trebuia întocmit la acea dată, având în vedere că operațiunile de demolare și dezmembrare mijloace fixe nu erau finalizate. 6.4. Referitor la impozitul pe venitul persoanelor fizice nerezidente; Având în vedere starea de fapt fiscală, astfel cum a fost reținută la pct. 6.1. din prezenta, instanța de fond a constatat că aspectele referitoare la calificarea sumelor retrase de asociatul unic peste nivelul sumelor cu care a creditat societatea produc efecte și asupra impozitului pe veniturile nerezidenților. Autoritățile fiscale au recalificat sumele respective ca reprezentând dobânzi aferente împrumuturilor anterior acordate, pentru care se datorează impozit pe venitul realizat. Această abordare a stării fiscale s-a realizat prin raportare la dispozițiile art. 115 alin. (1) lit. b), art. 116 alin. (1), alin. (2) lit. c) C. fisc. și ale pct. 8 alin. (1) din H.G. nr. 44/2004. Astfel, potrivit art. 115 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 571/2003 „Veniturile impozabile obținute din România, indiferent dacă veniturile sunt primite în România sau în străinătate, sunt …b) dobânzi de la rezident”. De asemenea, potrivit art. 116 alin. (1) din același act normativ: „impozitul datorat de nerezidenți pentru veniturile impozabile obținute din România se calculează, se reține și se varsă la bugetul de stat de către plătitorii de venituri”, iar conform art. 116 alin. (2) „impozitul datorat se calculează prin aplicarea următoarelor cote asupra veniturilor brute (…) c) 16% în cazul oricăror alte venituri impozabile obținute din România, așa cum sunt enumerate la art. 115, cu excepția veniturilor din dobânzile obținute de la depozitele la termen, depozitele la vedere/conturi curente constituite, certificate de depozit și instrumente de economisire dobândite anterior datei de 1 ianuarie 2007, pentru care se aplică cota de impozit de la data constituirii/dobândirii.” Norma metodologică de punere în aplicare a prevederilor art. 116 din C. fisc. prevede la pct. 8(1) „Pentru veniturile obținute de nerezidenți din România, plătitorii de venituri au obligația calculării și reținerii impozitelor datorate prin stopaj la sursă și virajul lor la bugetul de stat în termenul stabilit la art. 16 alin. (5) din C. fisc.” Raportat la acest cadru normativ, indicat în actele administrativ fiscale contestate, Înalta Curte, în acord cu instanța de fond, constată că reîncadrarea fiscală și contabilă făcută de inspecția fiscală corespunde cu documentele justificative și cu realitatea de fapt, în sensul că asociatul unic a folosit în scop personal sumele transferate din conturile societății în conturile personale, sume pe care nu le-a mai restituit, fără ca societatea recurentă să calculeze și să înregistreze în evidența contabilă, să declare și să achite impozitul pe venitul aferent dobânzilor încasate de către asociatul unic persoană nerezidentă. Susținerile recurentei în sensul că sumele încasate în plus peste valoarea împrumuturilor anterior acordate ar reprezenta o plată nedatorată nu pot fi primite, întrucât, așa cum rezultă din considerentele expuse la pct. 6.1, respectivele sume nu au fost restituite de către asociatul unic, iar compensarea acestora cu datorii viitoare nu este posibilă, potrivit legii contabilității. 6.5. Referitor la prescripția dreptului de a stabili impozit pe veniturile realizate de nerezidenți pentru anul 2007. Instanța de fond a reținut că art. 91 alin. (2) și (3) C. proc. fisc. stabilește termenul de prescripție pentru stabilirea obligațiilor fiscale ca fiind de 5 ani, momentul de începere a curgerii acestui termen fiind data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere această creanță fiscală. De asemenea, a reținut că art. 94 și următoarele C. proc. fisc. stabilesc procedura de efectuare a inspecției fiscale, procedură care începe cu comunicarea avizului de inspecție fiscală, în cuprinsul căruia, conform art. 101 din același act normativ, organul fiscal are obligația de a indica temeiul de drept, data începerii inspecției fiscale, obligațiile fiscale și perioada pentru care se va derula aceasta. În speță, activitatea de inspecție fiscală efectuată la societatea recurentă s-a derulat în baza avizului de inspecție fiscală din 6 octombrie 2011, sub aspectul modului de îndeplinire a obligațiilor fiscale referitoare la impozitul pe profit și T.V.A., fiind extinsă și asupra impozitului pe veniturile obținute din România de nerezidenți, în baza avizului de inspecție fiscală din 4 decembrie 2012. Cu privire la acest din urmă aviz, comunicat societății recurente la 5 decembrie 2012, întrucât s-a constatat strecurarea unei erori materiale, în sensul că s-a menționat „impozit pe veniturile obținute din România de nerezidenți-persoane juridice nerezidente în perioada 1 ianuarie 2007-30 iunie 2011” autoritatea fiscală a procedat la rectificarea acestei erori, termenul de „persoane juridice” a fost înlocuit cu cel de „persoane fizice”, fiind menținute celelalte mențiuni din cuprinsul avizului (fila 240 dosar fond). În acest context, nu pot fi valorizate susținerile recurentei potrivit cărora avizul rectificat, fiind comunicat recurentei la data de 18 februarie 2013, atrage nulitatea Raportului de inspecție fiscală nr. 131 din 28 februarie 2013 și a Deciziei de impunere nr. 269 din 28 februarie 2013. Aceasta întrucât comunicarea avizului rectificat nu poate avea consecința pe care o afirmă recurenta, dat fiind faptul că dispozițiile art. 116 din Legea nr. 571/2003 care reglementează impozitul datorat de nerezidenți pentru veniturile impozabile obținute din România nu face nicio distincție, din punct de vedere al regimului juridic aplicabil, între persoanele fizice și cele juridice. Constatând, așadar, că nu se poate reține o vătămare care să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului, în mod corect instanța de fond a înlăturat susținerea recurentei în sensul declanșării inspecției fiscale cu privire la impozitul pe veniturile obținute din România de nerezidenți după momentul împlinirii termenului de prescripție. 6.6. Referitor la cuantumul impozitului stabilit de organul fiscal; Critica vizând stabilirea incorectă a cotei de impozit aplicabile de 16% în loc de 10% potrivit art. 11 pct. 2 din Convenția de evitare a dublei impuneri încheiată cu Elveția este, de asemenea, nefondată, întrucât, în esență, nu a fost dovedită rezidența fiscală. Astfel cum rezultă din înscrisurile de la dosarul cauzei, administratorul societății recurente a depus la sediul autorității intimate cu adresa din 1 februarie 2013, 5 certificate de înregistrare fiscală emise de către autoritățile fiscale din Elveția pe numele H. pentru anii 2007, 2008, 2009, 2010 și 2011 care certifică plata impozitului aplicabil în virtutea calității de proprietar asupra unui imobil din Elveția - Zurich, domiciliul înscris în aceste documente fiind în Beit Izachak (Israel). Instanța de recurs, în acord cu judecătorul fondului, constată că certificatele de care se prevalează recurenta nu fac dovada rezidenței fiscale, noțiunea de rezident, potrivit Convenției dintre România și Confederația Elvețiană privind evitarea dublei impuneri cu privire la impozitele pe venit și pe avere, ratificată prin Legea nr. 60/1994, fiind determinată prin raportare la noțiunea de „subiect de impunere în acel stat, datorită domiciliului său, rezidenței sale, sediul conducerii sau oricărui alt criteriu de natură similară”. Or, în speță, documentele depuse de recurentă nu atestă că dl. H. are rezidența fiscală în Elveția, ci doar că este înregistrat în scopuri fiscale în Cantonul Zurich, fiind supus unui impozit cu titlu parțial, respectiv impozitul pe proprietatea deținută în respectivul canton, în timp ce domiciliul menționat în aceste documente este declarat în Israel. Semnificația actelor de identitate depuse de recurentă în faza judiciară (filele 243-245 dosar fond) nu poate avea consecința pe care o afirmă recurentă, întrucât respectivele acte au fost eliberate de autoritățile din Elveția în septembrie 2011, ulterior momentului realizării veniturilor supuse impozitării. În consecință, nefiind dovedită rezidența fiscală, Înalta Curte constată că sunt corecte considerentele instanței de fond în ceea ce privește legalitatea actelor administrativ fiscale contestate în raport de dispozițiile art. 116 alin. (1) și alin. (2) lit. c), respectiv art. 118 din C. fisc. potrivit acestor prevederi legale, în lipsa unui certificat de rezidență fiscală eliberat de autoritatea fiscală competentă a statului de rezidență, nerezidenții care obțin venituri din România, în speță venituri din dobânzi, au obligația de a plăti impozit pe veniturile obținute în cotă de 16% aplicată asupra veniturilor brute obținute, iar calcularea, reținerea și virarea la bugetul de stat incumbă plătitorului de venit, respectiv recurentei din prezenta cauză. 6.

Referitor la dispoziția de înregistrare în contabilitatea recurentei a contractului de cesiune de creanță din 23 mai 2008. În urma controlului încrucișat efectuat la SC L. SRL, echipa de control a dispus înregistrarea în contabilitatea recurentei a unei datorii de 818.601 lei față de SC L. SRL, constatând că la întocmirea contractului de cesiune de creanță din data de 23 mai 2008 încheiat între asociatul unic H. în calitate de cedent și recurenta în calitate de cesionar (filele 250-255 dosar fond), părțile nu au avut în vedere impozitul pe dobânzi aferent pe care debitoarea SC L. SRL avea obligația de a-l reține și vira către bugetul statului, conform art. 116 alin. (2) lit. c), alin. (5) și alin. (6) din Legea nr. 571/2003. În dezlegarea pe care a dat-o chestiunii de drept în dispută, instanța de fond a reținut că, în contractul de cesiune de creanță din 23 mai 2008 în sumă de 30.228.952,52 lei reprezentând împrumut și dobândă împrumut, dobânzile cedate trebuiau înregistrate la valoarea lor netă, după înregistrarea în evidența contabilă a debitorului cedat - SC L. SRL - a impozitului aferent, obligație care îi incumba în baza art. 116 C. fisc. Această concluzie este însușită și de instanța de control judiciar, întrucât reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale în raport cu starea de fapt fiscală reținută. Susținerile recurentei în sensul că efectul dispoziției organului fiscal ar încălca dispozițiile art. 969 C. civ. de la 1865, determinând o modificare a raportului contractual, nu pot fi primite întrucât raportul juridic fiscal este un raport de drept public și se supune rigorilor prevederilor de drept fiscal, astfel că, în mod corect, autoritatea fiscală, în raport de prevederile art. 14 din Legea contabilității nr. 82/1991, art. 115, 116 și 119 din Legea nr. 571/2003 și prevederile pct. 8 din Normele metodologice de aplicare a C. fisc., a dispus înregistrarea în contabilitatea recurentei a valorii nominale a creanței cedate de către persoana nerezidentă. 7. Temeiul legal al soluției instanței de recurs; Pentru considerentele prezentate, nefiind identificate motive de reformare a sentinței din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.