ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 488/2018

Decizia nr. 488/2018

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2218 din 4 mai 2017, Judecătoria Arad a admis excepția prematuri tații cererii de chemare în judecată, formulată de pârâtul A. Arad, reprezentat prin primar. A admis excepțiile inadmisibilității și lipsei calității procesuale active a reclamantei în formularea cererii de chemare în judecată, invocate din oficiu. A respins acțiunea formulată de reclamanta SC B. SA, prin lichidator judiciar SC C. IPURL, în contradictoriu cu pârâții A. Arad, reprezentat prin primar, și Statul Român, reprezentat prin D., prin E. Timișoara, prin F. Arad.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel apelanta-reclamantă SC B. SA., prin lichidator judiciar SC C. IPURL, la data de 30 iunie 2017. Apelul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Arad, secția I civilă, la data de 18 iulie 2017, sub același număr de dosar.

Prin Decizia civilă nr. 801 din 19 septembrie 2017, Tribunalul Arad, secția I civilă, a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă SC B. SA., prin lichidator judiciar SC C. IPURL, în contradictoriu cu intimații-pârâți A. Arad, reprezentat prin primar, și E. Timișoara - F. Arad, împotriva sentinței civile nr. 22.18 din 4 mai 2017, pronunțată de Judecătoria Arad, având ca obiect acțiune în constatare și rectificare carte funciară.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-reclamanta SC B. SA., prin lichidator judiciar SC C. IPURL, la data de 27 octombrie 2017. Recursul a fost înregistrat pe rolul Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, la data de 1 noiembrie 2017, sub aceiași număr de dosar.

Prin Decizia civilă nr. 179 din 22 noiembrie 2017, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cererii de recurs formulată de recurenta-reclamanta SC B. SA., prin lichidator judiciar SC C. IPURL, în contradictoriu cu intimații pârâți A. Arad, reprezentat prin primar, și Statul Român, reprezentat prin D., prin E. Timișoara, prin F. Arad, împotriva Deciziei civile nr. 801 din 19 septembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Arad, secția I civilă, în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pentru a dispune astfel, curtea de apei a reținut că prin Decizia Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în M. Of. al României nr. 582 din 20 iulie 2017, a fost admisă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și s-a constatat că sintagma „precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 Iei inclusiv", cuprinsă în acest articol, este neconstituțională.

Conform art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curțile de apel soluționează recursurile în cazurile anume prevăzute de lege, iar potrivit art. 97 pct. 1 și pct. 3 din același act normativ, Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, și orice alte cereri date prin lege în competența sa.

Dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. prevăd că recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar art. 483 alin. (4) din același act normativ dispun că, în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.

Curtea de apel a apreciat că sintagma „în cazurile prevăzute de lege" se referă la ipoteze limitative și excepționale, expres reglementate de dispozițiile procedurale.

De asemenea, a reținut că, în toate celelalte cazuri, când obiectul recursului este o hotărâre pronunțată de tribunal, competența de soluționare a acestei căi extraordinare de atac aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Urmare declinării, recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 8 ianuarie 2018, sub același număr de dosar.

Cauza a fost repartizată, aleatoriu, spre soluționare, Completului C12 N.C.P.C.

Prin rezoluția completului din data de 11 ianuarie 2018, s-a fixat termen de judecată la 16 februarie 2018, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea cererii de recurs.

Examinând competența materială de soluționare a cererii de recurs, conform dispozițiilor art. 131 alin (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Soluția de declinare a competenței pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, cu referire la decizia Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017 și la dispozițiile art. 97 pct. 1 și pct. 3 și art. 483 alin. (3) și (4) C. proc. civ., nu poate învesti legal Înalta Curte de Casație și Justiție.

Înalta Curte constată că Decizia Curții Constituționale nr. 369/2017 nu este incidență în cauză, având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul Judecătoriei Arad, respectiv 13 decembrie 2016, și data publicării deciziei Curții Constituționale în M. Of. (nr. 582 din 20 iulie 2017).

Or, dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituția României, republicată, stipulează că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor".

Ca atare, Înalta Curte reține că deciziile Curții Constituționale nu sunt aplicabile situațiilor juridice trecute sau aflate în curs de desfășurare, iar dezinvestirea curții de apel, cu trimitere la considerentele unei decizii a instanței de contencios constituțional neaplicabile cauzei, este lipsită de temei legal.

Dispozițiile art. 97 pct. 1 C. proc. civ. stipulează în sensul că „Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apei, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege", ceea ce înseamnă că instanța supremă are competență de drept comun în materia recursurilor doar cu privire la deciziile curților de apel, pentru hotărârile altor instanțe fiind necesară o prevedere expresă a legii, aptă să atragă judecata în recurs de către instanța supremă.

Prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permit o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută, în mod expres, competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

De altfel, o asemenea competență nu este prevăzută, de principiu, nici în favoarea curților de apel, ținând cont de faptul că, în conformitate cu art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curțile de apel judecă recursurile doar „în cazurile anume prevăzute de lege".

Astfel cum rezultă din dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care prevăd că „recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", norma în cauză are în vedere reglementarea obiectului și scopului recursului.

Această verificare a legalității se realizează, însă, în cazurile în care instanța supremă este competentă potrivit legii, adică conform art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Potrivit art. 483 alin. (4) C. proc. civ., aceeași verificare a conformității cu legea a hotărârii atacate o realizează și celelalte instanțe (tribunalele, curțile de apel), atunci când judecă în materia recursului (art. 95 pct. 3; art. 96 pct. 3 C. proc. civ.).

Cum, în speță, reclamanta a învestit, în primă instanța judecătoria, iar soluționarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul, rezultă că nu sunt incidente dispozițiile art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competența în materia recursului a instanței supreme.

Aceasta întrucât nu este supusă cenzurii o decizie a curții de apel și nu este vorba despre un caz prevăzut de lege (cu privire la alte hotărâri ale instanțelor), care să atragă competența de judecată în recurs a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

O altfel de interpretare care să atribuie competența de drept comun instanței supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea care face obiectul acesteia, ar însemna, în realitate, crearea, pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, în contradicție cu dispozițiile constituționale (conform art. 126 alin. (2) din Constituție „competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege") și cu cele ale art. 122 C. proc. civ. („reguli noi de competența pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod").

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că nu este legai învestită, astfel că, văzând dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va declina competența de soluționare a recursului în favoarea Curții de Apel Timișoara, ca instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea în apel, respectiv Tribunalul Arad, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența de soluționare a recursului formulat de recurenta-reclamată SC B. SA. Arad, prin lichidator judiciar SC C. IPURL împotriva Deciziei civile nr. 801 din 19 septembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Arad, secția I civilă, în favoarea Curții de Apel Timișoara.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 februarie 2018.