ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3190/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată și înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/42/2013, reclamanta SC A. SRL, prin administrator judiciar B. IPURL, a formulat, în contradictoriu cu intimata Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit, contestație la Decizia nr. 17065 din 07 iunie 2013 de soluționare a contestației formulată de SC A. SRL, emisă de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale - Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit și comunicată societății la data de 12.06.2013, și la Procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. 10031 din 5 aprilie 2013, emis de către Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale - Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit - CRPDRP 2 SE Constanța și comunicat societății la data de 10.04.2013, pe care le consideră netemeinice și nelegale.

Prin sentința nr. 46 din 6 martie 2014, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de contestatoarea SC A. SRL, prin administrator judiciar B. IPURL, în contradictoriu cu intimata Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din noul C. proc. civ.

În motivarea recursului se arată că instanța de fond, în motivarea sentinței recurate, a ținut cont doar de susținerile și motivele invocate de către Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale - Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit la dosarul de fond.

Subliniază recurenta că în ceea ce privește durata de valabilitate a contractului cadru de finanțare instanța de fond nu a făcut distincția între perioada de cofinanțare și perioada de menținere a destinației de facto și de iure și a interpretat greșit prevederile art. 3 alin. (1) din Prevederi Generale, parte integrantă a Contratul cadru de finanțare nr. C340204321000086 din 28 august 2006, considerând că societatea recurentă avea obligația de a respecta criteriile de eligibilitate și selecție și pe perioada de 5 ani de la ultima plată efectuată de A.P.D.R.P.

Apreciază recurenta că în mod greșit instanța a făcut referire la prevederile Cap. V Pct. 16 din Anexa IV, parte integrantă a Contratul cadru de finanțare, deoarece la momentul încheierii și semnării acestui contract SC A. SRL nu se afla în niciuna din situațiile prevăzute în acest capitol și de asemeni nici în perioada de execuție a acestui contract.

Recurenta punctează faptul că durata de valabilitate a Contractului este compusă din două etape, anume perioada de cofinanțare și de realizare a proiectului, respectiv perioada de monitorizare a proiectului; că prima etapă era finalizată prin efectuarea ultimei trageri și efectuarea cheltuielilor exigibile la momentul deschiderii procedurii insolvenței, potrivit art. 14 din Condițiile generale ale Contractului; că deschiderea procedurii insolvenței în cea de-a doua etapă nu poate atrage calificarea ca neeligibilă a facilității acordate, care este situată în etapa de execuție a contractului, etapă finalizată la momentul intervenirii insolvenței.

Subliniază recurenta că societatea nu a schimbat destinația sumei primite și nici nu a înstrăinat obiectivele, iar simpla deschidere a procedurii insolvenței nu poate constitui "neregulă" în sensul art. 36 din O.U.G. nr. 66/2011, legiuitorul prevăzând că acest eveniment reprezintă numai cauza controlului.

Astfel, arată recurenta, în mod greșit instanța de fond a interpretat prevederile legale și contractuale când a apreciat că intimatul a suspectat și a dovedit eșecul SC A. SRL în ceea ce privește respectarea obligațiilor legate de Proiectul pentru care a primit finanțare.

Se arată în motivele de recurs că instanța de fond în mod greșit a considerat că, în raport de prevederile art. 3 pct. 1 din Legea nr. 85/2006, care definește insolvența ca fiind acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide și exigibile, se confirmă constatarea CRPDRP 2 S-E Constanța în sensul că investiția nu și-a demonstrat viabilitatea economico-financiară, astfel încât starea de insolvență afectează natura și condițiile de implementare în sensul art. 14 alin. (2) din contract. Precizează în acest sens recurenta că activitatea pentru care a primit finanțare nu este singura activitate pe care SC A. SRL o desfășoară.

Apreciază recurenta că, având în vedere că perioada de 5 ani de monitorizare a proiectului s-a finalizat la data de 28.12.2013 și din documentele depuse la dosarul cauzei reiese foarte clar că nu au fost alterate condițiile de cofinanțare și implementare ale proiectului finanțat din fonduri nerambursabile, la obiectivul finanțat desfășurându-se în continuare activitatea pentru care s-au accesat fondurile, acesta fiind în continuare în proprietatea societății recurente, este lipsit de orice logică ca SC A. SRL să fie obligată la restituirea finanțării.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, având în vedere și susținerile părților, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 488 din noul C. proc. civ., în vederea casării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Recurenta a invocat în mod generic prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din noul C. proc. civ., fără să-și sistematizeze criticile în raport cu motivele de recurs menționate.

În privința primului motiv de recurs invocat, cel prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., se constată că acesta este nefondat.

Astfel, potrivit motivului prevăzut la pct. 6 al art. 488 alin. (1) din noul C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere atunci când "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Într-adevăr, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde considerentele în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Or, în conținutul cererii de recurs nu au fost identificate susțineri referitoare la faptul că hotărârea pronunțată nu ar corespunde cerințelor art. 425 alin. (1) lit. b) din noul C. proc. civ. sau la existența unor considerente contradictorii ori străine de natura cauzei.

De asemenea, din analiza considerentelor hotărârii atacate se consideră că aceasta a fost motivată cu respectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., pentru că au fost indicate motivele pentru care au fost admise și cele pentru care au fost respinse susținerile reclamantei sau pârâtului.

Înalta Curte constată, contrar susținerilor recurentei-reclamante, că instanța de fond a înfățișat într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției asupra cererii reclamantei.

Analizând cererea de recurs, Înalta Curte constată că susținerile recurentei se circumscriu exclusiv motivului de recurs prevăzut la pct. 8 art. 488 alin. (1) din noul C. proc. civ., potrivit căruia, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia este nelegală hotărârea dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, se constată că recurenta, în cadrul acestui motiv de recurs, în lipsa unor argumente juridice pertinente și concludente, a reiterat sub o altă formă considerentele prezentate prin cererea de chemare în judecată, fără a dezvolta un raționament juridic pentru care apreciază că sentința recurată este neîntemeiată.

Astfel, Înalta Curte apreciază că nici criticile recurentei-reclamante vizând pretinsa încălcare sau greșita aplicare de către instanța de fond a normelor de drept material nu sunt întemeiate.

Așa cum s-a reținut în mod corect în considerentele hotărârii recurate, cadrul normativ intern care privește activitatea de implementare a programului SAPARD îl reprezintă Legea nr. 316/2001 și O.U.G. nr. 66/2011, acte normative potrivit cărora autoritățile publice române au obligația ca, în situația în care se suspectează sau se dovedește eșecul unui beneficiar în ceea ce privește respectarea obligațiilor legate de Program, precum și încercări de a obține de la Agenția SAPARD plăți fără justificare, să urmărească aceste eșecuri și încercări conform procedurilor naționale.

Recurenta-reclamantă a criticat, în esență, sentința recurată pe motivul greșitei interpretări și aplicări a art. 36 din O.U.G. nr. 66/2011, apreciind că în mod eronat s-a reținut de către instanță, ca și de către autoritatea pârâtă, că această dispoziție legală instituie un caz distinct de neregulă constând în intrarea în procedura de insolvență a societății.

Potrivit art. 36 din O.U.G. nr. 66/2011:

"

Prin derogare de la dispozițiile art. 36 și art. 86 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, cu modificările și completările ulterioare, în termen de 15 zile de la data luării la cunoștință a hotărârii judecătorești prin care s-a dispus deschiderea procedurii de insolvență a unui beneficiar, autoritățile cu competențe în gestionarea fondurilor europene sunt obligate să demareze activitatea de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare prevăzută de prezenta ordonanță de urgență pentru sumele acordate în cadrul contractului/acordului/deciziei de finanțare din fonduri europene și/sau din fonduri publice naționale aferente acestora".

Astfel, deși art. 36 din Legea nr. 85/2006 prevede că "de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale", instituindu-se astfel un caz de suspendare legală de drept, totuși art. 36 din O.U.G. nr. 66/2011 derogă în mod expres de la art. 36 din Legea nr. 85/2006, ceea ce implică înlăturarea oricărui efect suspensiv incident în temeiul Legii nr. 85/2006 asupra activității de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare în condițiile O.U.G. nr. 66/2011.

Cum textul art. 36 din O.U.G. nr. 66/2011 are caracter de normă juridică specială, derogatorie, este prevalent față de art. 36 din Legea nr. 85/2006, dat fiind și că actul juridic - Contractul-cadru - era în curs, nefiind finalizat, astfel încât nu se poate vorbi despre vreo situație juridică încheiată căreia să i se fi aplicat retroactiv o normă juridică nouă.

În plus, O.U.G. nr. 66/2011, conținând norme de procedură, este de imediată aplicare, cu excepția acțiunilor de constatare deja declanșate la data intrării sale în vigoare, ceea ce nu este cazul în speța de față.

Înalta Curte constată că la momentul deschiderii procedurii de insolvență societatea reclamantă se afla sub incidența art. 2 din Contractul-cadru de finanțare, respectiv în perioada de 5 ani de monitorizare a proiectului, în care subzista obligația de a-l menține viabil și, prin aceasta, eligibil.

Prin urmare, declanșarea procedurii de insolvență a beneficiarilor de fonduri nerambursabile nu reprezintă prin ea însăși o neregulă în sensul art. 2 lit. a) din ordonanță, ci neregula constă într-o încălcare a unor criterii de eligibilitate prevăzute în clauzele contractuale asumate, încălcare ce a fost constatată concret în speță în urma îndeplinirii obligației autorității competente de a demara activitatea de constatare a neregulilor instituită de art. 36.

Astfel, este evident că recurenta-reclamantă nu a respectat dispozițiile art. 3 alin. (1) din Anexa I a Contractului-cadru de finanțare, ceea ce constituie neregulă în sensul art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011.

Astfel cum rezultă din actele dosarului, art. 3 alin. (1) din Anexa I - Prevederi Generale, parte integrantă a Contractului-cadru nr. 0340204321000086 din 28 august 2006, prevede că beneficiarul se obligă să respecte pe toată durata contractului criteriile de eligibilitate și de selecție, iar art. 14 alin. (2) din aceeași anexă prevede că proiectul rămâne eligibil pentru co-finanțarea Uniunii Europene numai dacă nu suferă o modificare substanțială, pe perioada de valabilitate a contractului, modificările substanțiale la un proiect fiind și acelea care afectează natura și condițiile de implementare.

Totodată, în Anexa IV referitoare la instrucțiuni de achiziții pentru beneficiari, de asemenea parte integrantă a Contractului-cadru potrivit art. 6 al acestuia, se prevede la Cap. V - Eligibilitatea Contractorilor și Contractelor, pct. 16, că nu sunt îndreptățite să participe la competiția de ofertare sau să nu li se acorde contracte, acele persoane fizice și juridice insolvabile sau în stare de faliment sau lichidare, care au afacerile administrate de un judecător sindic, sunt în încetare de plăți, au suspendate activitățile de afaceri sau sunt în situații similare prevăzute în legislația națională.

Astfel, în mod corect a apreciat curtea de apel, în raport de materialul probator existent la dosar și de dispozițiile legale incidente, că, deși la data încheierii contractului reclamanta nu se afla în insolvență, totuși, ulterior, pe parcursul derulării contractului și anterior împlinirii termenului convenit, împotriva acesteia a fost deschisă procedura generală.

În mod corect a concluzionat curtea de apel că eligibilitatea cheltuielilor este supusă verificărilor pe tot parcursul duratei de valabilitate a contractului de finanțare, durată care include perioada de execuție a proiectului și o perioadă ulterioară de monitorizare de 5 ani, potrivit dispozițiilor art. 2 din Contractul-cadru.

Astfel, Înalta Curte constată, în acord cu instanța de fond, că în speță s-a procedat la verificarea condițiilor de eligibilitate a proiectului ca urmare a faptului că s-a luat la cunoștință despre deschiderea procedurii insolvenței, că verificarea a fost efectivă, s-a efectuat în perioada de valabilitate a contractului de finanțare și a condus în mod corect la concluzia că în cauză au avut loc. încălcări ale Contractului-cadru.

Or, încălcarea prevederilor contractuale constituie neregulă în accepțiunea art. 17 din Anexa I la contractul de finanțare.

Înalta Curte are în vedere faptul că dispozițiile art. 17 alin. (3) din Anexa 1 - Prevederile Generale stabilesc că "în cazul încălcării de către beneficiar a prezentului contract autoritatea contractantă va înceta executarea contractului", iar, în acest caz, "autoritatea contractantă va solicita înapoierea sumelor deja plătite în cadrul contractului și va aplica beneficiarului dobânzi și penalități în procentul stabilit conform dispozițiilor legale în vigoare".

În consecință, măsura recuperării întregii finanțări în contextul factual al prezentei cauze este expres reglementată prin lege și contract.

Astfel, potrivit art. 11 - Încetarea contractului din Anexa 1 a Contractului de finanțare:

"

(1) În cazuri excepționale și temeinic dovedite, inclusiv cazurile de forță majoră invocate și comunicate între părți în condițiile legii, Autoritatea Contractantă poate decide încetarea Contractului printr-o notificare scrisă, fără a fi cerută plata finanțării nerambursabile. (...)

(3) În cazul constatării unei nereguli cu privire la încheierea ori executarea Contractului, inclusiv în cazul în care beneficiarul este declarat în stare de incapacitate de plată sau a fost declanșată procedura insolvenței/falimentului, precum și în situația în care Autoritatea Contractantă constată că cele declarate pe proprie răspundere de beneficiar, prin reprezentanții săi, nu corespund realității sau documentele/autorizațiile/avizele depuse în vederea obținerii finanțării nerambursabile sunt constatate ca fiind neadevărate/false/incomplete/expirate/inexacte/nu corespund realității, Autoritatea Contractantă poate înceta valabilitatea Contractului, de plin drept, printr-o notificare scrisă adresată beneficiarului, fără punere în întârziere, fără nicio alta formalitate și fără intervenția instanței judecătorești.

În aceste cazuri, beneficiarul va restitui integral sumele primite ca finanțare nerambursabilă împreună cu dobânzi și penalități în procentul stabil conform dispozițiilor legale în vigoare, în conformitate cu prevederile art. 17 din prezenta Anexă".

De asemenea, Înalta Curte, în acord cu instanța de fond, are în vedere faptul că scopul declarat al finanțării nerambursabile a fost acela de sprijinire a unei activități viabile, eficiente, aducătoare de profit, care în cauză nu a fost îndeplinit.

Înalta Curte constată, totodată, că, prin Decizia nr. 342 din 24 septembrie 2013, Curtea Constituțională a respins deja ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 36 din O.U.G. nr. 66/2011, constatând că "prima obligație a autorităților cu competențe în gestionarea fondurilor europene este aceea de a începe activitatea de constatare a eventualelor nereguli apărute în derularea contractului, fără a prezuma că intrarea în insolvență reprezintă de plano o neregulă care a prejudiciat bugetul Uniunii Europene/bugetele donatorilor publici internaționali și/sau fondurile publice naționale aferente acestora. A doua obligație a autorităților competente în gestionarea fondurilor europene este aceea de stabilire a creanțelor bugetare rezultate din neregulile constatate, fiind, deci, o activitate subsecventă constatării unor nereguli, și fiind evident că nu pot fi imputate sumele acordate în cadrul contractului fără ca beneficiarul să nu aibă nicio culpă la intrarea în insolvență".

Or, în cauză, așa cum am arătat, autoritatea a demarat procedura la care o obliga legea, constatând neregula reprezentată de încălcarea prevederilor legale și contractuale asumate, neregulă pentru care a reținut justificat culpa beneficiarei contractului.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei-reclamante sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este legală, fiind motivată și dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din noul C. proc. civ.

În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 496 alin. (1) din noul C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantă ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta SC A. SRL, prin administrator judiciar B. IPURL, împotriva sentinței civile nr. 46 din 06 martie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 octombrie 2015.