ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3383/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Acțiunea formulată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov:

- anularea Deciziei nr. 249 din 21 iunie 2013 emise în soluționarea contestației administrative formulate împotriva Deciziei de impunere nr. 6 din 30 ianuarie 2013, emise în baza Raportului de inspecție fiscală nr. x din 30 ianuarie 2013;

- anularea Deciziei de impunere nr. 6 din 30 ianuarie 2013 și a Raportului de Inspecție Fiscală nr. x din 30.01.2013, prin care s-au stabilit în sarcina reclamanților creanțe fiscale de plată constând în TVA în sumă de 461.653 RON, dobânzi/majorări de întârziere în sumă de 623.878 RON și penalități de întârziere în sumă de 69.248 RON (total debit 1.154.779 RON);

- obligarea pârâtei să restituie reclamanților sumele încasate ca urmare a punerii în executare a actelor administrative atacate, respectiv suma totală de 1.154.779 RON, compusă din taxa pe valoarea adăugată în sumă de 461.653 RON, dobânzi/majorări de întârziere în sumă de 623.878 RON și penalități de întârziere în sumă de 69.248 RON;

- obligarea pârâtei să plătească reclamanților despăgubiri materiale sub forma dobânzii, la nivelul dobânzii prevăzute de art. 120 alin. (7) din C. proc. fisc., respectiv 0,04 % pe zi, aferente sumelor încasate de la reclamanți ca urmare a punerii în executare a actelor administrative atacate, de la data plății acestor sume de către reclamanți în contul bugetului de stat și până la data restituirii efective.

Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 67 din 10 aprilie 2014, a admis acțiunea formulată și precizată de reclamanți, a anulat Decizia nr. 249/21.06.2013, Raportul de inspecție fiscală nr. x din 30 ianuarie 2013 și Decizia de impunere nr. 6 din 30 ianuarie 2013.

Totodată, a obligat pârâta să restituie reclamanților suma totală de 1.154.779 RON și dobânda fiscală aferentă acestei sume, începând din a șasea zi lucrătoare de la data încasării și până la data restituirii efective, precum și la plata cheltuielilor de judecată către reclamanți în sumă de 700 RON.

II. Recursul. Calea de atac exercitată

Cererea de recurs

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov, invocând motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., republicat.

Recurenta-pârâtă consideră că hotărârea atacată nu este motivată, lipsind motivele în baza cărora a fost pronunțată, fiind făcute referiri exclusiv la Hotărârea din 7.11.2013 a CJUE.

În ceea ce privește soluția pe fondul cauzei s-a arătat că hotărârea pronunțată de către instanța de fond a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incidente prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. .

În esență, s-a susținut că sunt temeinice și legale actele administrative fiscale contestate prin care s-a stabilit în sarcina reclamanților TVA suplimentar de plată, în valoare de 461.653 RON, majorări de întârziere/dobânzi aferente TVA de plată în valoare de 623.878 RON și penalități de întârziere în valoare de 69.248 RON.

S-a menționat că în perioada 01.01.2007 - 30.06.2012 reclamanții au realizat tranzacții imobiliare constând în vânzări de terenuri construibile, astfel cum a reieșit din informațiile transmise de către notarii publici și din documentele puse la dispoziție.

Organele de inspecție fiscală au constatat ca aceștia au realizat în perioada 01.01.2007 - 30.06.2012 un număr de 8 tranzacții imobiliare, activitatea având caracter de continuitate, fără să solicite înregistrarea ca persoana impozabilă în scopuri de TVA și nici ca persoana fizică ce desfășoară activități economice în mod independent sau exercită profesii libere.

În aceste condiții, s-a constatat ca operațiunile realizate de către reclamanți reprezintă operațiuni cu caracter economic, care nu sunt scutite de taxa pe valoarea adăugata și pentru care aceștia aveau obligația de a se înregistra în scopuri de TVA după depășirea plafonului de scutire stabilit conform legii.

Activitatea economica a fost începută în anul 2007 și s-a constatat ca la data de 13.01.2007, prin încheierea Contractului de vânzare-cumpărare nr. 34, a fost depășita cifra de afaceri de 35.000 euro reprezentând plafonul scutite din punct de vedere al TVA stabilit proporțional cu perioada rămasă de la înființare, conform art. 152 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., iar începând cu data 10.12.2007 reclamanții aveau obligația de a se înregistra în scopuri de TVA pentru operațiunea de vânzare a terenului, în conformitate cu prevederile art. 153 alin. (1) lit. b) coroborat cu prevederile art. 127 alin. (1) și (2) și art. 141 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 571/2 privind C. fisc.

De asemenea, s-a arătat că organele de inspecție fiscală, în determinarea TVA datorate de către reclamanți pentru tranzacțiile cu terenuri derulate în perioada 2007 - sem. I 2012, au ținut cont de natura construibilă sau neconstruibilă a terenurilor tranzacționate, conform certificatelor de urbanism prezentate, având în vedere tratamentul fiscal diferit, din punct de vedere al TVA, aplicabil livrărilor de terenuri din categoriile menționate anterior, conform prevederilor art. 141 alin. (2) lit. f) din C. fisc., cu modificările și completările ulterioare, livrările de terenuri construibile fiind taxabile din punct de vedere al TVA, livrările de terenuri neconstruibile fiind scutite fără drept de deducere.

A susținut recurenta că intimații-reclamant nu au respectat prevederile legale menționate, nu s-au înregistrat în scopuri de TVA în termenul legal, nu au colectat TVA aferentă veniturilor realizate din vânzarea imobilelor, nu a achitat bugetului de stat TVA aferentă veniturilor obținute din tranzacțiile efectuate.

Autoritatea recurentă a menționat că potrivit art. 127 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. în vigoare în anul 2006, cât și după anul 2007, o persoană fizică se consideră că a realizat o activitate economică în sfera de aplicare a TVA dacă a realizat venituri cu caracter de continuitate din exploatarea bunurilor corporale și necorporale.

Cum aceste prevederi legale sunt suficient de clare, în cauza de față, instanța de fond în mod greșit nu a reținut că tranzacțiile efectuate de reclamanți au caracter de continuitate și ca efect obținerea de venituri în contextul în care, în raport cu documentele și informațiile transmise de notarii publici și necontestate, rezultă că aceștia au efectuat vânzări repetate de imobile, astfel că nu este vorba de vânzări ocazionale.

Recurenta a susținut că organele fiscale au calificat în mod corect și legal caracterul de persoană impozabilă a reclamanților, în sensul art. 127 din Legea nr. 571/2001 privind C. fisc., cu modificările și completările ulterioare.

Aceste dispoziții reprezintă transpunerea în legislația națională a prevederilor Directivei 2006/112/CE privind sistemul comun al TVA.

S-a menționat de recurentă și faptul că nu a fost încălcat principiul certitudinii impunerii fiscale prevăzut de disp.art. 3 din Legea nr. 571/2013 privind C. fisc.

Prin, urmare, recurenta a susținut că au fost calculate în mod corect și legal TVA și accesorii aferente asupra bazei impozabile în valoare de 2.429.753 RON, în contextul în care activitatea a fost desfășurată în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că înscrisurile comunicate de către ANAF la solicitarea instanței au caracter de generalitate și nu pot fi invocate ca temei de drept în contra dispozițiilor legale incidente în cauză.

Cu privire la obligarea pârâtei la a restitui reclamanților suma totală de 1.154.779 RON și dobânda fiscală aferentă acestei sume începând din a șasea zi lucrătoare de la data încasării și până la data restituirii efective, s-a menționat că trimiterea făcută de instanța de fond la cauza Irimia care a vizat aspecte legate de taxele de poluare pentru autovehicule, nu își găsește aplicabilitatea în cauza de față.

Hotărârile pronunțate de CJUE în cauzele privitoare la taxele de poluare pentru autovehicule au constatat că acestea au fost percepute cu încălcarea dreptului Uniunii, situație care nu poate fi asimilată taxei pe valoarea adăugată reglementată de Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., nici din punct de vedere al perceperii ei și nici al dobânzilor.

De asemenea, instanța de fond nu s-a raportat nici la temeiul de drept invocat de reclamanți - art. 120 alin. (7) din O.G. nr. 92/2003 raportat la art. 124, texte de lege care ar putea fi aplicabile numai în situațiile prevăzute de lege. Instanța de fond nu a observat faptul că aceste texte nu reglementează aplicarea dobânzii fiscale începând cu a șasea zi lucrătoare de la data plății, astfel cum s-a dispus, situație în care o astfel de dispoziție contravine prevederilor legale aplicabile.

Mai mult, termenul prevăzut de art. 117 din O.G. nr. 92/2003 nu a început să curgă, reclamanții neputând invoca un titlu executoriu.

Cu privire la obligarea la plata cheltuielilor de judecată, s-a considerat că în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 451, 453 și următoarele din C. proc. civ., reclamanții nefăcând dovada culpei procesuale în emiterea actelor administrative fiscale contestate.

De asemenea, instanța de fond nu a luat în considerare practica judiciară a Tribunalului Brașov, a Curții de Apel Brașov, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, invocată de recurenta-reclamantă în susținerea apărărilor formulate în cauză.

În acest sens a invocat Decizia nr. 665/2014 pronunțată de ÎCCJ în dosar nr. x/2011, prin care s-a reținut că debitul fiscal a fost calculat greșit prin adăugarea TVA la prețurile contractuale.

În această situație dispozițiile hotărârii CJUE din 7.11.2013 au fost aplicate în mod greșit de instanța de fond care ar fi trebuit să procedeze la calculul TVA la o nouă bază impozabilă.

S-a menționat că în cauza de față, taxa pe valoare adăugată a fost calculată prin adăugarea procentului de 19% la baza impozabilă, adică la 2.429.753 RON care reprezintă contrapartida obținută de reclamanți din vânzarea imobilelor.

Intimații-reclamanți au formulat întâmpinare prin care au combătut criticile formulate și au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Raportul întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru și comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 2 martie 2015, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Totodată, completul de filtru a apreciat incidența în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., sens în care a fost pronunțată încheierea de ședință din 1 aprilie 2015.

Intimații-reclamanți au invocat, în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, excepția de nelegalitate a Deciziei de impunere nr. 6 din 30.01.2013 și a RIF nr. 660 din 30 ianuarie 2013, susținând, în esență, că Avizul de inspecție fiscală nr. 188 din 20.12.2012 emis de organele fiscale conform dispozițiilor O.G. nr. 92/2003, privind C. proc. fisc., nu îndeplinește condițiile de legalitate și privește efectuarea inspecției fiscale pentru o perioadă mai mare față de termenul de 3 ani la care face referire art. 98 din O.G. nr. 92/2003.

Prin notele de ședință, DGRFP Brașov a solicitat respingerea excepției de nelegalitate invocată.

III. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Înalta Curte, analizând excepția de nelegalitate invocată în recurs, reține că aceasta este inadmisibilă, pentru următoarele considerente.

Se constată că obiectul cererii principale formulată de reclamanți în cauza de față vizează anularea Deciziei de impunere nr. 6 din 30.01.2013 și a RIF nr. 660 din 30.01.2013.

Excepția de nelegalitate a fost invocată cu privire la aceleași acte.

În contextul în care autorii excepției de nelegalitate au pe rolul instanței de contencios administrativ o astfel de acțiune în anularea unui act administrativ fiscal - specie a actului administrativ individual, invocarea, în cadrul aceluiași dosar, în recurs, a excepției de nelegalitate cu privire la același act, în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, este inadmisibilă, fiind incident principiul electa una via.

De altfel, în acest sens este și jurisprudența unitară și constantă a instanțelor de contencios administrativ (a se vederea în acest sens Decizia nr. 935/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, etc.).

Cu privire la criticile subsumate art. 488 alin. (1) pct. 6 Noul C. proc. civ. - hotărârea nu este motivată în fapt și în drept, cuprinde motive străine de natura pricinii.

Verificând cuprinsul sentinței recurate se constată că acesta respectă cerințele impuse de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) și c) din C. proc. civ.

Astfel, critica este neîntemeiată, ținându-se seama că sentința recurată este motivată.

Împrejurarea în care instanța de fond admite acțiunea și își însușește apărările unei părți nu echivalează cu nepronunțarea asupra apărărilor celeilalte părți.

Cu privire la criticile subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 Noul C. proc. civ. - hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, se reține că acestea sunt întemeiate, în limitele și pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.

Instanța de fond a reținut că prin Raportul de inspecție fiscală nr. 660 din 30.012013 întocmit în urma controlului desfășurat de organele de inspecție fiscala în perioada 21.12.2012 - 28.01.2013, având ca obiect verificarea modului de calculare, evidențiere și virare a impozitelor și taxelor datorate de reclamanți s-a constatat că aceștia au desfășurat în perioada 2007-semestrul I 2012 activitate economica constând în exploatarea bunurilor corporale (au derulat un număr de 5 tranzacții imobiliare), în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate.

Nu este contestat în cauză nici numărul tranzacțiilor efectuate și nici împrejurarea că aceste tranzacții au vizat înstrăinarea unor cote - părți indivize din dreptul de proprietate, iar două dintre contracte au vizat donații către fiica reclamanților.

De asemenea, prima instanță, reținând lipsa de claritate, previzibilitate și transparență în domeniul fiscalitate și făcând aplicarea în cauză a principiului in dubio contra fiscum, i-a exonerat pe reclamanți de obligația de plată a TVA, anulând actele administrative fiscale atacate.

În criticile formulate, recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că instanța de fond în mod nelegal a statuat că a fost încălcat principiul certitudinii impunerii prevăzut la art. 3 din C. fisc., că mai multe interpretări sunt neclare în perioada supusă controlului fiscal, exonerându-i în mod greșit pe reclamanți de la obligația de plată a TVA și accesorii.

Aceste critici sunt apreciate de instanța de recurs ca fiind întemeiate.

În cauză, sunt necontestate tranzacțiile imobiliare efectuate de reclamanți în perioada menționată în actele administrative fiscale contestate în cauză.

Potrivit pct. 3 alin. (5) din Normele metodologice de aplicare a art. 127 alin. (2) din C. fisc., "în cazul achiziției de terenuri și/sau construcții de către o persoană fizică în scopul vânzării, livrarea acestor bunuri reprezintă o activitate cu caracter de continuitate dacă persona fizică realizează mai mult de o singură tranzacție în cursul unui an calendaristic".

În raport de aceste prevederi legale, și cum reclamanții au desfășurat activități economice constând în vânzarea de bunuri imobile cu caracter de continuitate, aceștia au devenit persoane impozabile în scop de TVA.

În cauză nu au fost încălcate principiile transparenței fiscale și a clarității normei fiscale.

Real este că prevederile alin. (2). din art. 127 din C. fisc., prin care s-a prevăzut că persoanele fizice devin plătitoare de TVA în cazul unor tranzacții imobiliare, au fost introduse prin pct. 98 din O.U.G. nr. 109/2009, care a intrat în vigoare începând cu data de 01.01.2010.

Într-adevăr, potrivit art. III din O.U.G. nr. 109/2009, dispozițiile acestei ordonanțe de urgență se aplică începând cu data de 01 ianuarie 2010, iar prin pct. 98 din acest act normativ, la art. 127, după alin. (2) a fost introdus un aliniat nou, alin. (21) cu următorul conținut:

"situațiile în care persoanele fizice care efectuează livrări de bunuri imobile devin persoane impozabile sunt explicate prin norme".

Deci, potrivit art. 127 alin. (21) din C. fisc., prin normele metodologice nu urmau să fie stabilite situații noi în care persoanele fizice urmau să devină persoane impozabile, ci urmau să fie explicate situațiile la care se refereau alin. (1) și alin. (2) de la art. 127, care se refereau generic la noțiunea de persoane.

Or, în cazul actelor administrative normative, normele metodologice în cauza de față, aplicarea acestora/intrarea lor în vigoare/coincide cu data intrării în vigoare a legii/dispozițiilor din lege pe care le explicitează/exemplifică.

La art. 127 alin. (2), fraza a II-a din C. fisc., se specifică în mod expres că "De asemenea, constituie activitate economică exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate", adică situația care urma să fie explicitată/exemplificată prin normele metodologice.

Deci, cu alte cuvinte, atâta vreme cât dispozițiile alin. (21) din art. 127 rămân constituționale, dispozițiile normelor metodologice de aplicare a art. 127 din C. fisc. rămân pe deplin legale și aplicabile, inclusiv perioadei anterioare datei de 1.01.2010, la care se referă art. III din O.U.G. nr. 109/2009.

Prin urmare, nu se poate susține lipsa clarității și a transparenței normelor fiscale aplicabile în cauză în domeniul TVA-ului.

Mai mult, o astfel de concluzie se confirmă și în raport cu Hotărârea CJUE din 9 iulie 2015, pronunțată în cauza C-183/14 Salomie și Oltean, la întrebarea preliminară formulată de Curtea de Apel Cluj care a vizat, într-o cauză similară, dezlegarea problemei dacă respectarea principiului securității juridice și protecției încrederii legitime se opun ca o administrație fiscală națională să decidă, cu ocazia unui control fiscal, că anumite tranzacții ar fi trebuit să fie supuse TVA-ului.

Referitor la principiul securității juridice, prin hotărârea CJUE menționată, s-a statuat, în esență, cu referire la dispozițiile art. 127, art. 141 din C. fisc. cât și la dispozițiile pct. 3 din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a C. fisc., că:

"Nu se poate susține în mod rezonabil că astfel de dispoziții de drept național nu stabilesc în mod suficient de clar și precis că livrarea unei construcții sau a unei părți a acesteia și a terenului pe care este construită poate, în anumite cazuri, să fie supusă TVA-ului".

În ceea ce privește principiul protecției încrederii legitime, în raport de jurisprudența CJUE menționată anterior, se impune a reține că, și în cauza de față, ținând seama de dimensiunea operațiunii imobiliare în discuție în litigiu, un operator economic prudent și avizat nu putea să ajungă în mod rezonabil la concluzia că o astfel de operațiune nu este supusă TVA-ului, cu atât mai mult cu cât pare să fie vorba de un profesionist în domeniul imobiliar.

De asemenea, practica administrativă a autorităților fiscale naționale nu este de natură să demonstreze că i-a determinat pe justițiabili/reclamanți să nutrească speranțe întemeiate prin furnizarea unor asigurări precise că operațiunile imobiliare nu sunt supuse TVA-ului.

În concluzie, față de toate aceste considerente, în mod greșit, fără temei legal, instanța de fond a reținut că operațiunile economice efectuate de reclamanți nu sunt supuse TVA-ului, deși cadrul juridic național aplicabil era suficient de clar, nefiind dovedit că autoritățile fiscale au creat în percepția reclamanților, în calitatea lor de operatori economici normal de prudenți și de avizațit, a unei încrederi rezonabile în neaplicarea acestei taxe unor astfel de operațiuni.

Însă, instanța de recurs reține că se impune modificarea actelor administrative-fiscale contestate, în ceea ce privește modul de calcul/cuantumul TVA/valoarea TVA - ca obligație fiscală impusă reclamanților, în raport cu jurisprudența CJUE și anume Hotărârea din 7 noiembrie 2013, dată în cauzele conexe C-249/12 și C-250/12, la întrebarea preliminară formulată de secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru interpretarea art. 73 și 78 din Directiva 2006/112/CE (Directiva TVA).

Astfel, potrivit Hotărârii din 7 noiembrie 2013 a Curții de Justiție a Uniunii Europene, "Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, în special art. 73 și 78 din aceasta, trebuie interpretată în sensul că atunci când prețul unui bun a fost stabilit de părți fără nicio mențiune cu privire la taxa pe valoarea adăugată, iar furnizorul bunului respectiv este persoana obligată la plata taxei pe valoarea adăugată datorate pentru operațiunea supusă taxei, prețul convenit trebuie considerat în cazul în care furnizorul nu are posibilitatea de a recupera de la dobânditor taxa pe valoarea adăugată solicitată de administrația fiscală, ca incluzând deja taxa pe valoarea adăugată".

Or, în cauză, TVA a fost calculată prin adăugarea procentului de 19% la baza impozabilă, adică la 2.429.753 RON care reprezintă contrapartida obținută de intimații-reclamanți din vânzarea imobilelor, iar autoritatea fiscală nu a produs nicio dovadă din care să rezulte că aceasta ar avea posibilitatea legală/faptică să recupereze taxa de la cumpărători/dobânditorii imobilelor.

Cu alte cuvinte, suma reprezentând TVA trebuie să fie inclusă în baza impozabilă/prețul total obținut de intimații-reclamanți/furnizori.

Deci, TVA trebuie calculat la o nouă bază impozabilă, în valoare de 2.041.809,24 RON (2.429.753 RON: 1,19), la care se adaugă 19% TVA (387.943,76), astfel ca taxa să fie inclusă în prețul total: 2.041.809,24 RON + 387.943,76 RON = 2.429.753 RON.

Pe cale de consecință, accesoriile calculate inițial de organele fiscale, vor trebui recalculate de organele fiscale la noua sumă de 387.943,76 RON TVA, printr-o nouă decizie de impunere, în conformitate cu hotărârea prezentă.

De altfel, în acest sens sunt și susținerile autorității pârâte recurente expuse în cuprinsul recursului formulat.

Referitor la aceste accesorii aferente TVA menționate ca obligație fiscală în sarcina reclamanților, instanța de recurs reține că se impun a fi plătite de reclamanți, nefiind dovedită vreo culpă a autorității fiscale, astfel cum s-a reținut și anterior, dispozițiile art. 119 și 120 din O.G. nr. 92/2003 sunt aplicabile în cauză, nefiind afectate de vreun viciu de neconstituționalitate.

În altă ordine, analizând cuprinsul sentinței recurate, se constată că s-au făcut referiri și la dreptul de deducere a TVA, însă nu a fost analizată/soluționată vreo cerere în acest sens, nefiind formulat recurs de reclamanți sub acest aspect.

Însă, dincolo de aceste aspecte, în ceea ce privește dreptul de deducere a TVA, relevant este faptul că prin Hotărârea din 9 iulie 2015, dată în Cauza C-183/14 Salomie și Oltean, ca urmare a unei întrebări preliminare, CJUE a statuat că:

"2) Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată se opune, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, unei reglementări naționale în temeiul căreia dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată datorate sau achitate în amonte pentru bunuri și servicii utilizate în cadrul operațiunilor taxate îi este refuzat persoanei impozabile, care trebuie în schimb să achite taxa pe care ar fi trebuit să o perceapă, pentru simplul motiv că nu era înregistrată în scopuri de taxă pe valoarea adăugată atunci când a efectuat aceste operațiuni, și aceasta atât timp cât nu este înregistrată în mod legal în scopuri de taxă pe valoarea adăugată și nu a fost depus decontul taxei datorate".

Soluția instanței de fond cu privire la cererea de restituire a sumelor achitate de reclamanți este eronată.

Este evident că în raport de cele reținute anterior cu referire la obligația de plată a TVA și accesorii în sarcina reclamanților, cererea de restituire a sumelor impuse și achitate formulată de aceștia este neîntemeiată, cu atât mai mult cu cât nu poate fi invocat în cauză un titlu executoriu definitiv, problema dobânzilor implicând eventual o procedură ulterioară.

În concluzie, pentru considerentele de mai sus, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va admite recursul, va modifica soluția instanței de fond în sensul că acțiunea va fi admisă în parte, fiind modificate actele administrative fiscale atacate în sensul că obligațiile fiscale suplimentare datorate sunt de 387.943,75 RON TVA, plus accesoriile aferente acestei sume pentru perioada reținută de organele fiscale.

Va fi respinsă în rest acțiunea.

Întrucât a fost admisă în parte acțiunea, în temeiul art. 453 C. proc. civ., pârâta va fi obligată la 300 RON cheltuieli de judecată către reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția de nelegalitate invocată de recurenții-reclamanți, ca inadmisibilă.

Admite recursul declarat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov împotriva sentinței nr. 67 din 10 aprilie 2014 a Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința recurată, în sensul că:

Admite, în parte, acțiunea formulată de reclamanții A. și B..

Modifică actele administrative fiscale atacate, stabilind că obligațiile fiscale suplimentare sunt de 387.943,75 RON - TVA și accesoriile aferente acestei sume, pentru perioada reținută de organele fiscale.

Respinge în rest acțiunea. Obligă pârâta la 300 RON cheltuieli de judecată, către reclamanți.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 octombrie 2015.