ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1525/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 1 București la data de 19 ianuarie 2016, reclamanții A., B. și C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta D. SA, constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 1.2 și art. 5.1 din Contractul de credit nr. 180202J1540030457 din 14 mai 2008, prin care i s-a acordat un credit de 30.000 euro, privind dobânda; obligarea pârâtei la calcularea și perceperea pe viitor a dobânzii raportat la marja fixă a băncii de 4,90 stabilită la momentul încheierii contractului, respectiv 14 mai 2008, și a indicelui de referință Libor; obligarea pârâtei la recalcularea dobânzii pentru perioada 14 mai 2008 - data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești și pe viitor; obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor încasate abuziv cu titlu de comision de acordare; constatarea caracterului abuziv a clauzei de risc valutar; stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului; denominarea în moneda națională a plății; precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 3997 din 12 mai 2017 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanții A., B. și C. în contradictoriu cu pârâta D. S.A., s-a constatat caracterul abuziv al clauzei contractuale din art. 1.3 lit. a) din Contractul de credit nr. 180202J1540030457 din 14 mai 2008, în raport cu dreptul băncii de percepere a comisionului de acordare, a obligat pârâta să plătească reclamantului suma achitată cu titlu de comision de acordare, în RON la cursul BNR din data plății, în cuantum de 600 CHF și la plata dobânzii legale, de la data rămânerii definitive a hotărârii, până la data achitării integrale a debitului, a constatat caracterul abuziv al clauzei contractuale din art. 5.1, conform căreia dobânda se poate modifica în funcție de valoarea marjei băncii, conform deciziei băncii, a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 4.338,87 CHF, în RON la cursul BNR din data plății, reprezentând diferență dobândă încasată necuvenit, împreună cu dobânda legală, de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, până la data achitării integrale a debitului, a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând contravaloarea onorariului achitat expertului tehnic, a respins acțiunea pentru celelalte capete de cerere.

Prin Decizia nr. 4306/2017 din 13 noiembrie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-au respins ca nefondate apelurile reclamanților și pârâtei.

Împotriva deciziei menționate anterior, au declarat recurs reclamanții B., A. și C. și pârâta D. SA.

Prin adresa din 19 februarie 2018, Tribunalul București a înaintat dosarul cauzei spre soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția necompetenței sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., reține următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate în apel de Tribunalul București, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv.

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziție tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziție să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

Rezultă că, în concepția legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanță, competența de soluționare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii și tribunale, în funcție de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) și a art. 95 pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, judecătoriile soluționează, în primă instanță, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele pe cele a căror valoare depășește acest nivel.

Hotărârile astfel pronunțate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal și, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competență care să determine instanța căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în asemenea condiții.

Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, Curtea Constituțională a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituțională.

Instanța constată că, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competența Înaltei Curți în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, o asemenea competență nefiind prevăzută de principiu nici în favoarea curților de apel.

Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și din art. 94 - 97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare.

Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziții, a instanței competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepția inițială a Codului, de a nu recunoaște recursul împotriva unor asemenea hotărâri.

În absența unei norme privind competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale și neputând fi identificată vreo uzanță în acest sens, se impune recurgerea la analogie și identificarea instanței competente în cauză "în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare" (art. 5 alin. (3) C. proc. civ.).

Situațiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanța competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât, dacă aceste instanțe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză din C. proc. civ., conform cărora în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluționează recursul împotriva hotărârii pronunțate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluția legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune și în alte situații decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de rațiune, fiind vorba despre "situații asemănătoare".

În aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul București revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel București, instanță în favoarea căreia Înalta Curte va declina competența de soluționare a recursului, având în vedere și dispozițiile art. 132 alin. (3) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, privind soluționarea recursurilor declarate de recurenții-reclamanți B., A. și C. și recurenta-pârâtă D. SA împotriva Deciziei nr. 4306/2017 din 13 noiembrie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Trimite cauza spre competentă soluționare Curții de Apel București.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 aprilie 2018.

Procesat de GGC - LM