ÎCCJ, decizie (scj.ro #82145)

Acțiune pentru plata unor despăgubiri egale cu drepturile salariale formulată de magistrați. Instanța competentă material să soluționeze conflictul. Cuprins pe materii . Drept procesual civil. Competența instanțelor judecătorești. Competența materială. Acțiune pentru plata unor despăgubiri egale cu drepturile salariale formulată de magistrați. Instanța competentă material să soluționeze conflictul. Index alfabetic . Drept procesual civil. - Acțiune pentru plata unor despăgubiri egale cu drepturile salariale formulată de magistrați Instanța competentă material să soluționeze conflictul. OG nr.137/2000: art.21 alin.1 O.U.G . nr.177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, modificată și completată de Legea nr.347/2003 OUG nr.24/2004, aprobată prin Legea nr . 601/2004.

Solicitarea din în cadrul unei instanțe, de a fi plătiți (remunerați) în mod egal și nediscriminatoriu cu alte categorii de magistrați ce primesc anumite sporuri salariale , precum și pretențiile acelorași reclamanți de a li se restitui, sub forma despăgubirilor, aceste sporuri la care pretind că au dreptul, reprezintă un litigiu în legătură directă cu executarea raporturilor de muncă și cu existența relațiilor de serviciu.

Împrejurarea că în argumentarea demersului lor judiciar, reclamanții au invocat, printre altele, prevederile OG nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, nu schimbă cu nimic natura raporturilor juridice existente în cauză . Î.C.C.J ., Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr.6549 din 5 iulie 2006. La 3 octombrie 2005 reclamantul C.D.A ., și alții, judecători ai Judecătoriei Slatina, au chemat în judecată Ministerul Justiției, Tribunalul Olt , Tribunalul Vâlcea, Tribunalul Gorj , Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligați la plata unei despăgubiri egală cu drepturile bănești, inclusiv dobânda legală calculată pentru aceste sume la data plății efective, conform dispozițiilor OG nr.9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligațiile bănești, aprobată prin Legea nr.356/2002, sumele reprezentând sporul de 30% din indemnizația de încadrare brută lunară, pentru perioada 1 ianuarie 2003 – 26 aprilie 2004, respectiv sporul de 40% din îndemnizația de încadrare brută lunară, pentru perioada 27 aprilie 2004 – 1 octombrie 2005, neacordate discriminatoriu, cu scăderea din calcul a sumelor primite de unii reclamanți în perioada februarie – septembrie 2005, în raport de intervalul lucrat de fiecare reclamant.

În motivarea acțiunii reclamanții au arătat că Ordonanța de urgență nr.177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, modificată și completată de Legea nr.347/2003, a prevăzut prin art.11 alin.1 că judecătorii care compun completele specializate pentru judecarea infracțiunilor de corupție, potrivit art.29 alin.1 din Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, cu modificările și completările ulterioare, primesc un spor de 30% din îndemnizația de încadrare brută lunară, iar alin.2 din același articol, a prevăzut un spor identic și pentru procurorii din P.N.A ., precum și pentru cei care participă la ședințele de judecată ale completelor specializate pentru judecarea infracțiunilor de corupție.

Acest act normativ nu prevede nici un criteriu pe baza căruia se face o asemenea diferență între magistrații care fac urmărirea penală sau judecă unele cauze de corupție și celelalte categorii de magistrați, deși un asemenea criteriu era necesar pentru a explica de ce executivul a considerat necesară o diferențiere între categoriile de magistrați la nivelul aceleași categorii de instanțe sau parchete. Ordonanța de Urgență nr.24/2004 privind creșterea transparenței în exercitarea demnităților publice și a funcțiilor publice, precum și intensificarea măsurilor de prevenire și combatere a corupției a accentuat inechitatea și discriminarea dintre diferitele categorii de magistrați, în sensul că art.28 alin.4 a prevăzut că procurorii din cadrul P.N.A . și judecătorii care compun completele specializate în infracțiunile de corupție, potrivit art.29 alin.1 din Legea nr.78/2000 cu modificările ulterioare, beneficiază de o majorare cu 40% a îndemnizației de încadrare brută.

Ulterior, Legea nr.601/2004, pentru aprobarea OUG nr.24/2004, a extins categoriile de magistrați care primesc acest spor de 40% și la judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție și la unii procurori ai Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, actul normativ neprevăzând nici un criteriu sau motivare pe baza căreia s-ar justifica acordarea acestui spor. Prin Hotărârea nr.185/ 2005 a Colegiului Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării s-a constatat existența unei discriminări directe potrivit prevederilor art.2 alin.1 și 2 din OG nr.137/2000, recomandându-se, în temeiul art.19 indice 4 lit . „a” din ordonanță, Ministerului Justiției inițierea unui proiect de act normativ în vederea modificării acestor prevederi, în sensul eliminării situației de inegalitate evidentă dintre categoriile de magistrați.

Reclamanții au învederat că în baza art.21 alin.1 din OG nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările ulterioare, aduse prin Legea nr.48/2002, OG nr.77/2003 și Legea nr.27/2004, în toate cazurile de discriminare prevăzute de ordonanță, persoanele discriminate au dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, precum și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun, cererea de despăgubire fiind scutită de taxă judiciară de timbru.

La data de 2 noiembrie 2005 reclamanții au formulat o precizare și completare de acțiune prin care au solicitat obligarea pârâților și la plată unei despăgubiri egale cu drepturile salariale reprezentând 30% din îndemnizația de încadrare lunară pe perioada 11 aprilie 2002 – 31 decembrie 2002, inclusiv dobânda legală calculată conform OG nr.9/2000, existând identitate de rațiune cu situația prezentată în cererea introductivă, cu obligarea pârâtului Ministerului Finanțelor Publice să includă în bugetul anului 2006 toate aceste sume.

Sesizat, inițial, cu soluționarea cauzei, Tribunalul Olt , Secția civilă, conflicte de muncă și asigurări sociale, prin sentința nr.597 din 21 noiembrie 2005, și-a declinat competența în favoarea Judecătoriei Slatina, cu motivarea că discriminarea, de care fac vorbire reclamanții, nu este imputabilă angajatorului sau ordonatorilor de credite, nefiind aplicabile prevederile art.269 alin.1 Cod muncii, competența de a soluționa acțiunile în care se invocă o discriminare se stabilește potrivit dreptului comun și revine, în primă instanță, judecătoriei.

După sesizarea judecătoriei, reclamanții și-au precizat din nou acțiunea și au solicitat plata unei despăgubiri totale egală cu drepturile bănești, incluzând și dobânda legală, reprezentând sporul de 30% din îndemnizația de încadrare brută lunară pentru perioada 11 aprilie 2002 – 26 aprilie 2004, respectiv sporul de 40% din îndemnizația de încadrare brută pentru perioada 27 aprilie 2004 – 31 decembrie 2005, neacordate discriminatoriu, cu scăderea din calcul a sumelor primite de unii reclamanți în perioada februarie – septembrie 2005, și obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice să includă în bugetul pe anul 2006 toate aceste sume. Judecătoria Slatina, prin sentința civilă nr.292 din 19 ianuarie 2006, și-a declinat, la rându-i, competența în favoarea Tribunalului Olt și constatând că s-a ivit un conflict negativ de competență, a fost sesizată Curtea de Apel Craiova pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Curtea de Apel Craiova, Secția conflicte de muncă și asigurări sociale, prin decizia nr.4 din 27 februarie 2006, a stabilit competența de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului Olt , secția litigii de muncă și asigurări sociale, cu motivarea că pretențiile bănești pretinse de reclamanți, reprezentând sporuri de 30% și respectiv 40%, deriva din raporturi de muncă, în cauză fiind incidente dispozițiile art.269 alin. (1) din Codul Muncii.

Împotriva deciziei dată în regulator de competentă, în termen legal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției, care a invocat următoarele motive de casare: decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, deoarece, alături de alte temeiuri de drept invocate de reclamanți referitoare la salarizarea și alte drepturi ale magistraților, s-au aflat și prevederile OG nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare; s-a invocat ca temei al acțiunii și Hotărârea nr.185/2005 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, prin care s-a recomandat Ministerului Justiției inițierea unui proiect de act normativ în vederea modificării prevederilor care instituiau sporul de 40% din îndemnizația de încadrare brută lunară în beneficiul magistraților care soluționau cauze având ca obiect infracțiuni de corupție, precum și infracțiuni de criminalitate organizată și terorism; sunt inaplicabile în speță prevederile art.269 Codul Muncii, text care stabilește, printre altele, că angajatorul este obligat să-l despăgubească pe salariat atunci când a suferit un prejudiciu din culpa acestuia, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale; cererea de chemare în judecată are caracterul unei simple acțiuni în pretenții, competentă din punct de vedere material să o soluționeze fiind judecătoria,

instanță ce are plenitudinea de jurisdicție, iar nu tribunalul. Recursul nu este fondat. Prin acțiunea introductivă de instanță, astfel cum a fost precizată și completată ulterior, reclamanții au solicitat plata unor despăgubiri egale cu drepturile salariale , reprezentând un spor de 30%, respectiv 40% din îndemnizația de încadrare brută lunară, spor pe care îl primesc unele categorii de magistrați care au în competență efectuarea urmăririi penale sau judecarea unor anumite categorii de infracțiuni. Chiar dacă reclamanții au calificat sumele pretinse drept „despăgubiri”, ele sunt, în realitate, drepturi bănești cu caracter salarial pe care le primesc alte categorii de magistrați, în acțiune afirmându-se că această diferență de salarizare este nejustificată, nemotivată ori discreționară și reprezintă o discriminare aplicată între membrii aceleași categorii profesionale.

Elementele esențiale ale contractului individual de muncă sunt părțile (subiectele între care se încheie contractul), felul muncii, salariul și locul muncii. Prin salariu, care constituie atât o categorie economică, cât și una de factură juridică, se înțelege prețul muncii prestate exprimat, de regulă, în bani. Prestarea muncii și salarizarea muncii sunt obligațiile principale care rezultă pentru salariat și, respectiv, pentru angajator, din încheierea contractului de muncă sau din existența raporturilor de serviciu. Reglementările legale stabilesc principiul potrivit căruia pentru munca prestată, fiecare persoană are dreptul la un salariu în bani, convenit, de obicei, la încheierea raporturilor de muncă.

Din această perspectivă, solicitarea reclamanților, judecători în cadrul unei instanțe, de a fi plătiți (remunerați) în mod egal și nediscriminatoriu cu alte categorii de magistrați ce primesc anumite sporuri salariale , precum și pretențiile acelorași reclamanți de a li se restitui, sub forma despăgubirilor, aceste sporuri la care pretind că au dreptul, reprezintă un litigiu în legătură directă cu executarea raporturilor juridice de muncă și cu existența relațiilor de serviciu. Împrejurarea că în argumentarea demersului lor judiciar, reclamanții au invocat, printre altele, prevederile OG nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, nu schimbă cu nimic natura raporturilor existente în cauză.

Potrivit art.21 alin.1 din acest act normativ „în toate cazurile de discriminare prevăzute de prezenta ordonanță persoanele discriminate au dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, precum și restabilirea situației anterioară discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun”. Prin sintagma folosită de legiuitor „potrivit dreptului comun” nu se înțelege neapărat dreptul civil, ci prin termenul folosit de legiuitor trebuie să se înțeleagă dreptul comun, adică instituția juridică aplicabilă pretenției concrete dedusă judecății. Cum prin acțiune s-au formulat pretenții salariale , dreptul comun aplicabil raporturilor juridice dintre părți este dreptul muncii, astfel că rezolvarea conflictului ivit este de competența jurisdicției muncii.

Față de cele ce preced, recursul declarat de pârât este nefondat și a fost respins în consecință.