ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3367/2018

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești la data de 9 martie 2018, în dosarul nr. x/2015, petentul A. a solicitat recuzarea judecătorilor B. și C., în temeiul art. 42

1

pct. 13 C. proc. civ., apreciind că există elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea acestora cu referire la adresa emisă de DNA - Structura centrală, aflată la dosarul cauzei și la tratamentul, considerat ostil, al completului de judecată.

Prin încheierea de ședință din 15 martie 2018 pronunțată în dosar nr. x/2015 Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a respins cererea de recuzare.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs, neîncadrat în drept, petentul A.

În susținerea recursului, petentul a reiterat motivele de recuzare, și anume:

- faptul că prin emiterea unei adrese de către DNA, adresă cu caracter de presiune și intimidare, judecătorii au avut un comportament vădit lipsit de imparțialitate, încălcând grav dreptul la un proces echitabil, sens în care, la termenul din 6 martie 2018, au refuzat să pună în discuția părților și să soluționeze, cu încălcarea legii, următoarele cereri: o cerere de intervenție principală a D. S.R.L. care, potrivit legii, se poate face oricând până la închiderea dezbaterilor în fond; cererile de intervenție accesorie ale numiților E. și F.; cererile de repunere pe rol a cauzei formulate de părți, inclusiv de petent; cererile de probe pe acțiunea reclamantei și pe cererea reconvențională a petentului; refuzul emiterii unei adrese către DNA pentru a afla care este natura dosarului penal invocat în adresa acestei instituții, precum și ce judecători vizează;

- faptul că la termenul din 06.03.2018 judecătorii au refuzat să aplice principiul continuității și nemijlocirii, care îi obliga la repunerea cauzei pe rol și la administrarea de probe, încălcând dispozițiile art. 214 C. proc. civ. și prevalându-se de decizia nr. 70/2018 a Înaltei Curți, care nu le era opozabilă în fața obligației de a respecta dreptul la un proces echitabil, fiind pronunțată în materia contestației la tergiversare.

Recurentul-petent arată că cererea de recuzare a fost în mod nelegal respinsă, de către un complet din care făcea parte un judecător incompatibil (G.), care singur s-a recunoscut ca atare prin cererea de abținere formulată pe motivul că s-a antepronunțat pe unul din aspectele ce au făcut obiectul cererii de recuzare, cerere de abținere care însă a fost respinsă.

Contrar celor reținute de instanța care a respins cererea de recuzare, motivul de recuzare legat de adresa DNA cu caracter de presiune apărută la ultimul termen al dosarului, se circumscrie dispozițiilor art. 41 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ., întrucât a creat temeri părților și instanței, care a refuzat solicitarea de relații pentru a se stabili în legătură cu ce persoane și fapte se efectuează cercetări penale în dosarul penal menționat în respectiva adresă. Ulterior aducerii acestei adrese la cunoștința publicului, s-au formulat în mass media o serie de comentarii ce au calificat-o ca un element de presiune și șantaj, amploarea subiectului determinând autosesizarea Inspecției Judiciare, care a dispus efectuarea de verificări cu privire la această adresă. Or, nu se poate reține că nu există elemente care să nască îndoieli cu privire la imparțialitatea instanței, câtă vreme reacția societății românești a fost de condamnare a intervenției DNA de această factură în proces.

Instanța nici măcar nu a analizat refuzul instanței recuzate de a solicita relații de la DNA pentru clarificarea situației, aspect ce constituie un motiv suplimentar de îndoială asupra imparțialității.

De altfel, la câteva zile de la acest incident, părțile au sesizat CSM cu această problemă, care a găsit întemeiată sesizarea și a trimis-o la Inspecția Judiciară pentru verificări.

De asemenea, contrar celor reținute de instanța care a respins cererea de recuzare, recurentul arată că a formulat această solicitare de îndată ce s-au cunoscut cauzele, respectiv, faptul că la termenul din 06.03.2018, judecătorii au refuzat să pună în discuția părților și să soluționeze, cu încălcarea legii, mai multe cereri ale părților și au refuzat aplicarea principiului continuității și nemijlocirii, care îi obliga la repunerea cauzei pe rol și la administrarea de probe.

Prin raportul inițial întocmit în cauză la data de 23.05.2008 s-a apreciat că se impune, cu titlu prealabil, încadrarea, într-una dintre cele două teze reglementate de art. 53 alin. (1) C. proc. civ., a regimului juridic al recursului la o încheiere prin care s-a respins cererea de recuzare, pronunțată într-un dosar având ca obiect pretenții, regim juridic ce depinde de caracterul definitiv sau nu al hotărârii asupra fondului, respectiv dacă se judecă odată cu recursul principal, în cazul în care acesta este admisibil sau pe cale separată, în cazul în care litigiul pe fond nu are deschisă calea recursului.

Prin suplimentul la raport, întocmit la data de 2.07.2008, s-a constatat că recursului îi sunt aplicabile dispozițiile art. 53 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., fiind analizate celelalte condiții prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ.

La data de 27.06.2018 a fost formulată o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 27 C. proc. civ. raportată la prevederile art. 147 alin. (4), art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție, în măsura în care, în interpretarea și aplicarea acestuia, efectele Deciziei nr. 369/2017 se produc produc cu privire la hotărârile judecătorești pronunțate după publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, în litigiile evaluabile în bani până la 1.000.000 RON inclusiv, pornite doar ulterior publicării deciziei (20.07.2017), iar nu și celor pendinte la data publicării deciziei.

Cererea de sesizare a constituit obiectul dosarului asociat nr. x/2015 fiind soluționată prin încheierea din data de 3 octombrie 2018, pronunțată în acel dosar.

Analizând cauza, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ. "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3)", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol "Aceeași sancțiune intervine în cazul în care în motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca, prin criticile formulate, acesta să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres și limitativ reglementate.

În consecință, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.

În speță, se constată că recursul nu conține critici încadrabile în textul legal menționat.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea tezei de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete privind judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat de către titularul recursului.

Ca atare, nu poate constitui motiv de recurs orice nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, astfel că, instanța de recurs nu poate examina decât criticile privitoare la decizia atacată care fac posibilă încadrarea în art. 488 C. proc. civ.

Invocând incompatibilitatea magistratului care a soluționat cererea de recuzare întemeiată pe împrejurarea că acesta ar fi formulat o cerere de abținere, petentul aduce de fapt critici în legătură cu soluționarea cererii de abținere, aspectele respective putând fi valorificate de acesta prin intermediul unei cereri de recuzare, nefiind subsumabile unor critici de nelegalitate în recurs.

În legătură cu prima critică din recurs referitoare la efectul de intimidare urmărit de DNA prin adresa depusă la dosar, recurentul nu a dezvoltat aspecte de nelegalitate prin care să combată aprecierea instanței în sensul că situația învederată nu poate fi încadrată în cazul de incompatibilitate invocat, limitându-se a enunța aceleași afirmații referitoare la suspiciunile sale cu privire la pretinsa lipsă de imparțialitate a instanței, ce nu sunt susceptibile de încadrare în vreunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.

Redarea în cererea de recurs a unor reacții ulterioare din partea opiniei publice sau a Inspecției Judiciare excedează limitelor în care a avut loc judecata cererii de recuzare, neputând fi avute în vedere ca elemente ce susțin un caz de nelegalitate, dintre cele reglementate de art. 488 C. proc. civ., a respectivei hotărâri.

Cea de-a doua critică este străină dezlegărilor din încheierea recurată, fiind formulată pentru prima dată în recurs, în condițiile în care nu rezultă din conținutul cererii de recuzare, prin care s-au stabilit limitele învestirii, astfel cum a fost analizat prin încheierea atacată, că petentul s-ar fi plâns de măsurile adoptate de instanță la termenul de judecată din 06.03.2018, întrucât nu a menționat o astfel de situație, ci exclusiv conduita procesuală anterioară a completului, începând cu primul termen de judecată a apelului.

Astfel, în cuprinsul cererii de recurs nu se regăsesc veritabile critici la adresa încheierii recurate și nici nu se arată în ce constă nelegalitatea încheierii atacate, prin raportare la soluția pronunțată de curtea de apel și la argumentele arătate de instanță în fundamentarea acesteia.

Pe cale de consecință, fără să combată în vreun fel raționamentul instanței de apel și să formuleze critici susceptibile de cenzură în recurs, recurentul a nesocotit existența judecății anterioare pe care trebuia să grefeze eventualele aspecte de nelegalitate.

Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanței competente controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de drept incidente cazului concret dedus judecății, iar când criticile formulate nu se subsumează cazurilor expres și limitativ prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ. (chiar în absența indicării punctuale a acestor temeiuri juridice, dar într-o formulare care să permită atare încadrare), intervine sancțiunea nulității recursului.

Pentru aceste considerente, în raport de dispozițiile art. 493 alin. (5) din C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de petentul A. împotriva încheierii din 15 martie 2018 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de petentul A., cu domiciliul în București, împotriva încheierii din 15 martie 2018 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, în contradictoriu cu intimații H., cu domiciliul în București, S.C. I. S.A., prin reprezentant legal J., K., L. cu sediul în București și în București, M., cu domiciliul în București, Direcția Națională Anticorupție, cu sediul în București.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 03.10.2018.