A TREIA SECȚIE
CAUZA
ALBAYRAK c. TURCIA
(Cererea nr.
38406/97)
31 ianuarie 2008
07/07/2008
Această hotărâre este definitivă. Poate suferi mici corecții de formă.
În cauza Albayrak c. Turcia,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secție), împreună în una cameră compusă din
:
Boštjan M. Zupančič,
președinte
,
Corneliu Bîrsan,
Rıza Türmen,
Elisabet Fura-Sandström,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
David Thór Björgvinsson,
judecători
,
și de Santiago Quesada,
grefier de secție
,
După deliberare în cameră de consiliu pe 10 ianuarie 2008,
Pronunță hotărârea care urmează, adoptată la această dată
:
1.
La originea cauzei se află o cerere (nr.
38406/97) direcționată împotriva Republicii Turcia și care un cetățean al acestui Stat, Dl.
Mehmet Emin Albayrak («
reclamantul
»), sesizase Comisia Europeană a Drepturilor Omului pe 15
septembrie
1997 în virtutea fostului articol
25 din Convenția pentru salvgardarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale («
Convenția
»).
2.
Reclamantul a fost reprezentat de Doamnele
M.E. Adıyaman și I. Cantepe, avocați la Istanbul. Guvernul turc («
Guvernul
») nu a desemnat un agent pentru procedura în fața organelor Convenției.
3.
Cererea a fost transmisă Curții pe 1
noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr.
11 la Convenție (art. 5 § 2 din Protocolul nr.
11).
4.
Printr-o decizie din 16 noiembrie 2000, Curtea (a doua secție) a declarat cererea parțial admisibilă. A reținut grievurile trase de reclamant din presupusa încălcare a dreptului la libertatea de exprimare și din discriminarea de care ar fi fost victimă în exercitarea acestui drept din cauza originilor sale etnice.
5.
Atât reclamantul cât și Guvernul au depus observații asupra fondului cauzei (articolul
59
§
1 din regulament).
I.
6.
Reclamantul s-a născut în 1967 și rezidă la Istanbul.
7.
Pe 12 februarie 1993, a preluat funcțiile de judecător în districtul Tufanbeyli (regiunea Adana).
8.
Pe 14 august 1995, comandamentul general al jandarmei a sesizat comitetul de inspectorat judiciar atașat ministerului Justiției de o plângere formală referitoare la conduita reclamantului. Acuzațiile aduse au fost obiectul unei anchete disciplinare conduse de un inspector judiciar.
9.
Printr-o scrisoare din 1
martie 1996, comitetul de inspectorat judiciar i-a notificat reclamantului că, în virtutea articolului 82 al legii nr.
2802, o anchetă disciplinară fusese condusă asupra anumitor fapte care i se imputau, considerate incompatibile cu statutul de magistrat. Această scrisoare enumera acuzațiile reținute împotriva interesatului și-l ruga să prezinte în scris mijloacele de apărare.
10.
Prima acuzație (erau cinci în total) era atingerea onoarei și demnității corpului judiciar și nerespectarea statutului de magistrat. Celelalte patru acuzații se refereau mai ales la anumite atitudini conflictuale ale interesatului în fața colegilor și la nerespectarea codului vestimentar și a orelor de lucru ale judecătorilor.
11.
Într-un raport datat 27 martie 1996, inspectorul judiciar concluziona absența dovezilor justificând deschiderea unei anchete privind prima serie de acuzații. Indica totuși că, după anumite elemente, reclamantul avusese atitudini conflictuale cu colegii, se razase o dată pe săptămână, ajungea târziu la muncă și nu purta cravată. Acest raport a fost supus comitetului de inspectorat judiciar al ministerului Justiției. Guvernul a indicat că inspectorul judiciar auzise prefectul, procurorul, reclamantul și colegii acestuia.
12.
Pe 29 aprilie 1996, ministerul Justiției a aprobat trimiterea întregului dosar la Consilul Superior al Magistraturii («
Consilul
») pentru ca acesta să determine dacă era cazul să ia măsuri disciplinare bazate pe art. 82 al legii nr.
2802.
13.
În ceea ce privește prima serie de acuzații –
atingerea onoarei și demnității corpului judiciar și nerespectarea statutului de magistrat
–, reclamantul era acuzat că s-a prezentat la diverse manifestări socioculturale ca fiind «
de origine kurdă
» și că prin comportament și-a manifestat simpatia pentru PKK
[1]
. Interesatul ar fi spus
: « dacă mă dau afară din magistratură, voi merge în Germania pentru a mă alătura organizației
». S-ar fi adresat de asemenea în limba kurdă kurdofoanelor pentru a-și câștiga prietenia. I se mai reproșa să citească regulat
Özgür Ülke
, publicație a PKK inițial autorizată dar mai târziu interzisă, și să privească MED
‑
TV, canalul de televiziune controlat de PKK, datorită antenei satelitare instalate la domiciliul său.
14.
În ceea ce privește celelalte acuzații, reclamantul era acuzat că s-a certat în repetate rânduri cu procurorul, că nu se razase decât o dată pe săptămână, că nu purta cravată și că ajungea târziu la muncă.
15.
În observațiile scrise pe care le-a prezentat Consilului, reclamantul nega faptele care i se imputau, considerând-le eronate, inexacte, incomplete sau denaturate. Presupunând că elementele incriminatoare erau declarații ale colegilor și ale altor agenți, susținea că anumite dintre aceste persoane îi erau ostile pentru că anteriormente depusese plângeri formale împotriva lor. Sub acest aspect, preciza că în trecut depusese plângere oficială împotriva Dlui H.A, procurorul, și Dlui H.K., primarul ales. Susținea deci că dezacordurile personale și profesionale care-l opuseseră procurorului determineseră pe acesta să răspândească acuzații false împotriva lui și să convingă alți funcționari ai regiunii să facă la fel. Menționase anumite situații în care intrase în conflict cu procurorul. Asigura că avea încredere în toți principiile fundamentale ale Republicii Turce și că era un servitor fidel al Statului.
16.
Reclamantul recunoștea mai ales că la anumite ocazii și în cursul conversațiilor private spusese că este kurd, criticase anumite acte ilegale comise de autorități și subliniase necesitatea de a stabili o distincție între populația nevinovată de origine kurdă și PKK. Susținea că condamna actele teroriste și că era ofensator să i se atribuie simpatii cu PKK. Adăuga că nici un membru al familiei sale sau al prietenilor apropiați nu fusese niciodată anchetat pentru infracțiuni teroriste, în timp ce frații și nepotul procurorului fuseseră puși în detenție preventivă, primii pentru sprijin la PKK și al doilea pentru apartenență la organizație.
17.
Reclamantul recunoștea pe de altă parte că citește
Özgür Ülke
, ziar care, după el, relata evenimentele din Sud-Estul Turciei, deși cu un anumit bias. Estima că incidentele raportate în regiune constituiau o problemă pentru țară și că avusese dreptul să fie informat ca oricare altcineva. Sublinia că citea și, în același scop, diverse alte publicații autorizate de lege. Dacă citea anumite scrieri legale cu caracter partizan, aceasta nu însemna că aproba punctele de vedere exprimate în ele. Cât despre acuzația că ar fi privit regulat MED-TV la domiciliul său, indica că niciodată nu putuse să capteze canalul din cauza dificultăților tehnice și estima că, chiar dacă ar fi putut, a privi MED-TV nu ar fi avut nimic ilegal. Respingea restul acuzațiilor aduse împotriva lui.
18.
Pe 11 iulie 1996, după examinarea dosarului și a mijloacelor de apărare anteriormă prezentate, Consilul estima, la majoritate, că existau suficiente elemente pentru a concluziona asupra bien-founded al acuzațiilor aduse reclamantului. În virtutea articolului
68 a) și b) al legii nr.
2802, ca pedeapsă pentru prima serie de acuzații, hotărâse că interesatul ar fi mutat în alt circumscripție judiciară. Pentru celelalte acuzații, interesatul primea o mustrare. În decizia sa, Consilul nu preciza nici conținutul nici originea elementelor pe care se bazase.
19.
Pe 4 noiembrie 1996, reclamantul rugă Consilul să rectifice decizia sa. În cererea sa, reiau observațiile anterioare și solicita audierea colegilor. Susținea mai ales că acuzațiile aduse împotriva lui erau rodul minciunilor răspândite de procuror și prietenii acestuia. Estima că întotdeauna manifestase imparțialitate și că, judecător de scurt timp, poate comisese anumite greșeli din cauza inexperienței dar că acestea nu trebuiau pedepsite atât de sever.
20.
Pe 14 noiembrie 1996, în unanimitate, Consilul a respins această cerere de rectificare.
21.
Pe 17 aprilie 1997, comisia de apel a Consilului a respins obiecțiile formulate de reclamant.
22.
Reclamantul a fost mutat în districtul Șenpazar (provincia Kastamonu).
23.
Pe 2 octombrie 1997, ca urmare a unei cereri de informații formulate de reclamant, Consilul hotărâse în virtutea articolului 30 § 4 al legii nr.
2802 că interesatul nu ar putea fi promovat pe o perioadă de doi ani din cauza mutării disciplinare în alt circumscripție judiciară.
24.
Reclamantul a fost mai apoi afectat în districtul Çamoluk (provincia Giresun). Cererile sale de mutare într-un sector mai bine clasat, prezentate pe 9 ianuarie și 29 decembrie 1998, au fost respinse de Consilul în decizii pronunțate pe 12 februarie 1998 și 14 aprilie 1999, respectiv.
25.
Pe 9 decembrie 1999, Consilul a respins cererea de promovare retroactivă formată de reclamant. A constatat că sancțiunea disciplinară pronunțată împotriva acestuia fusese ștearsă în aplicarea legii nr.
4455 și nu opunea obstacol avansării viitoare. A estimat totuși că decizia Consilului de a interzice interesatului promovarea timp de doi ani nu se afla anulată.
26.
În 2001, ca urmare a unei noi proceduri disciplinare direcționate împotriva lui, reclamantul a demisionat în mod forțat. Exercită astazi meseria de avocat.
II.
27.
Decizia
Imrek c. Turcia
(nr.
57175/00, 28 ianuarie 2003) prezintă informații de caracter general asupra Consilului.
28.
Prevederile relevante ale legii nr.
2802 privind magistratura sunt redactate după cum urmează
:
art. 68
«
Este mutat într-o altă circumscripție, adică transferat, pe o perioadă de durată minimă, într-o circumscripție judiciară de grad inferior celei în care este în prezent afectat, orice magistrat
a) care, prin comportament sau relații, a atins onoarea și demnitatea corpului judiciar și a nerespectate statutul de magistrat
;
b) sau care, prin actele sau conducta sa, a dat impresia că era incapabil să-și exercite funcțiile în mod corect și imparțial.
(...)
»
29.
Legea nr.
4455 amnistiază infracțiunile disciplinare care au fost comise de agenți publici înainte de 23 aprilie 1999 și anulează măsurile de sancțiune sau restricție care ar fi rezultat. Cu toate acestea, nu permite repararea daunelor materiale care ar fi putut fi cauzate de aceste sancțiuni.
I.
30.
Guvernul estimează că, consecințele măsurii disciplinare aplicate reclamantului fiind obiect de amnistie, acesta nu mai poate pretinde calitatea de victimă. Invocă sub acest aspect că interesatul a fost promovat în august 1999 și că sancțiunea în cauză fusese ștearsă din dosar pe 22 octombrie 1999. Rugă Curtea să declare cererea inadmisibilă sau să o radă din rol în conformitate cu articolul
37 al Convenției.
31.
Contestând argumentele Guvernului, reclamantul și-a menținut grievurile.
32.
Curtea reamintește că «
o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este în principiu suficientă să-i retragă calitatea de «
victimă
» decât dacă autoritățile naționale au recunoscut, în mod explicit sau substanțial, și apoi au remediat încălcarea Convenției
» (
Amuur c. Franța
, 25 iunie 1996, § 36,
Culegerea hotărârilor și deciziilor
1996
‑
III, și
Rotaru c. România
[GC], nr.
‑
V). Doar atunci când aceste condiții sunt îndeplinite că natura subsidiară a mecanismului de protecție a Convenției se opune examinării cererii (a se vedea, de exemplu,
Jensen și Rasmussen c. Danemarca
(decizie), nr.
52620/99, 20 martie 2003).
33.
În cauza prezentă, Curtea constată că sancțiunea disciplinară pronunțată împotriva reclamantului a fost obiect al unei amnistii. Or aceasta nu permite interesatului să obțină recunoașterea încălcării drepturilor sale nici să se facă despăgubit pentru pierderile cauzate de măsura denunțată. Deci Curtea estimează că autoritățile naționale nu au nici recunoscut nici remediat încălcarea susținută de reclamant, care rămâne o «
victimă
» a încălcărilor pe care le susține.
34.
De aceea, excepția ridicată de Guvern trebuie respinsă.
II.
35.
Reclamantul vede în sancțiunea disciplinară care i-a fost aplicată o încălcare a dreptului la libertatea de exprimare întrucât a fost pedepsit pentru că citise un ziar și privise un canal de televiziune. Invocă art. 10 din Convenție, redactat după cum urmează
:
«
1.
Orice persoană are drept la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei fără ingerință a autorităților publice și fără considerare de frontiere (...)
2.
Exercitarea acestor libertăți comportând datorii și responsabilități poate fi supusă anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru siguranța națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor (...)
»
36.
Reamintind observațiile anterioare, Guvernul susține că ingerința în exercitarea de către reclamant a dreptului la libertatea de exprimare era justificată în privința celui de-al doilea paragraf al articolului 10. Sancțiunea disciplinară denunțată nu ar fi fost motivată de faptul că interesatul obișnuise să citească publicații ale PKK sau să privească MED-TV. Într-adevăr, după cum ancheta condusă la acest subiect ar fi stabilit, Dl.
Albayrak ar fi pus în evidență diferențe ținând de originile etnice, ceea ce ar fi dat impresia că-și pierduse imparțialitatea. În plus, nu ar fi respectat regulile profesionale privind orele de lucru, ținuta vestimentară și buna convieță între colegi. Citind o publicație a PKK mai târziu interzisă și adoptând o conduită care demonstra o anumită simpatia pentru această organizație teroristă, ar fi atins onoarea și demnitatea corpului judiciar și nerespectate statutul de magistrat. Deci Guvernul estimează că măsura disciplinară luată împotriva lui era proporționată.
37.
Reclamantul și-a menținut acuzațiile. În special, oricine revendica identitatea kurdă ar fi fost sistematic acuzat de separatism sau terorism. O politică generală vizând neutralizarea influenței funcționarilor kurzi ar fi fost aplicată, consistând în a-i afecta în anumite regiuni sau funcții neînsemnate. Deși magistrat experimentat, interesatul ar fi fost mutat în circumscripții de rang inferior. Ancheta direcționată împotriva lui ar fi fost deschisă în absența oricărui temei. Nu mai ar fi putut citi publicațiile pe care le dorea, din teamă de neînțelegeri.
38.
Curtea observă că nici una nici cealaltă parte nu contestă că sancțiunea disciplinară aplicată reclamantului pentru atingere a onoarei și demnității corpului judiciar și pentru nerespectarea statutului de magistrat a constituit o ingerință în exercitarea dreptului la libertatea de exprimare. Ea estimează că, această măsură fiind luată pe baza articolului 68 al legii nr.
2802, ingerința era prevăzută de lege și urmăreau un scop legitim, și anume preservarea autorității și imparțialității puterii judiciare (
Altın c. Turcia
(decizie), nr.
39822/98, 6
aprilie 2000). Examinarea sa în cauza prezentă se va limita deci la a determina dacă această ingerință era «
necesară într-o societate democratică
».
39.
Curtea face referință la principiile fundamentale care decurg din jurisprudența sa referitoare la art. 10 (a se vedea mai ales hotărârile
İbrahim Aksoy c.
Turcia
, nr-ele
28635/95, 30171/96 și 34535/97, §§
51-53, 10 octombrie 2000
;
Vogt c. Germania
, 26 septembrie 1995, §§
52
‑
53, seria A nr.
323, și
Wille c.
Liechtenstein
[GC], nr.
28396/95, §§
61
‑
‑
VII), pe baza cărora va examina cauza prezentă.
40.
Curtea trebuie să ia în considerare ingerința litigioasă la lumina ansamblului cauzei. Îi revine să determine dacă această ingerință era «
proporționată cu scopul legitim urmărit
» și dacă motivele invocate de autoritățile naționale pentru a o justifica apar «
relevante și suficiente
». Făcând aceasta, Curtea trebuie să se convingă că autoritățile naționale aplicaseră reguli conforme cu principiile consacrate la articolul
10, și aceasta pe baza unei aprecieri acceptabile a faptelor relevante (a se vedea, dintre numeroșii precursori,
Zana c. Turcia
, 25 noiembrie 1997, § 51,
Culegere
1997
‑
VII).
41.
Iată ce a spus Curtea în hotărârea
Vogt
precitată (§ 53) cu privire la destituirea unui agent public
:
«
Aceste principii se aplică și membrilor funcției publice
: dacă apare legitim pentru Stat să-i supună pe aceștia, din cauza statutului, la obligația de reținere, sunt totuși indivizi care, ca atare, beneficiază de protecția articolului 10 al Convenției. Îi revine deci Curții, ținând seama de circumstanțele fiecărei cauze, să determine dacă a fost respectat un echilibru corect între dreptul fundamental al individului la libertatea de exprimare și interesul legitim al unui Stat democratic de a se asigura că funcția sa publică lucrează în scopurile enumerate la art. 10 § 2. În exercitarea acestui control, Curtea trebuie să țină seama de faptul că, când libertatea de exprimare a funcționarilor este în joc, «
datoriile și responsabilitățile
» vizate de art. 10 § 2 sunt de importanță deosebită care justifică lăsarea autorităților naționale cu o anumită marjă de apreciere pentru a judeca dacă ingerința denunțată este proporționată cu scopul menționat mai sus.
»
42.
Ținând seama de locul eminent pe care magistratura îl ocupă, printre organele Statului, într-o societate democratică, Curtea estimează că aceasta valorează deosebit atunci când este vorba de restrângerea libertății de exprimare a unui judecător în exercitarea funcțiilor, deși corpul judiciar nu face parte din funcția publică ordinară (
Pitkevitch c.
Rusia
(decizie), nr.
47936/99, 8 februarie 2001).
43.
Curtea remarcă de la început că două măsuri disciplinare distincte au fost luate împotriva reclamantului în ceea ce privește cele cinci categorii de acuzații reținute împotriva sa (paragraful
18 mai sus). Interesatul nu tragând grief decât din prima serie de acuzații, estimează că nu este cazul, în vederea determinării dacă sancțiunea disciplinară din care a suferit era proporționată cu scopul urmărit, de a examina pe celelalte.
44.
Curtea constată că reclamantul a fost mutat într-o circumscripție judiciară de rang inferior pe motiv că Consilul estima că interesatul atinsese onoarea și demnitatea corpului judiciar și nerespectase statutul de magistrat și că, prin actele sau conducta sa, dăduse impresia că era incapabil să-și exercite funcțiile în mod corect și imparțial. Guvernul susține că, urmărind media legate de PKK și prin observațiile făcute, interesatul părea să-și fi pierdut imparțialitatea. Acesta le contestă aceste acuzații.
45.
Curtea observă că nici deciziile autorităților naționale nici observațiile prezentate de Guvern în fața Curții nu furnizează o imagine clară și precisă a vorbelor și comportamentului reprimate reclamantului și a motivelor exacte pentru care Consilul estimase că interesatul încălcaserul art. 68 a) și b) al legii nr.
2802.Singurele elemente de care dispune sunt acuzații vagi aduse Dlui
Albayrak (§13 mai sus) și observațiile prezentate de acesta privind diversele episoade sau incidente care ar fi putut fi la originea acestor atacuri (§15 și 16 mai sus).
46.
Curtea constată că dosarul nu menționează nici un incident cunoscut care ar indica că conduita reprimate reclamantului, în special faptul de a urmări media legate de PKK, avea repercusiuni asupra exercitării mandatului de judecător sau, mai ales, asupra oricărei proceduri anterioare, în curs sau iminent (
Wille
, precitat, § 69). Observă de asemenea că Guvernul nu a prezentat nici un element care să stabilească că interesatul aderise deschis la PKK sau se comporta în mod susceptibil de a face să se îndoiască de capacitatea lui de a judeca cu imparțialitate cauzele privind această organizație. Acestea, după ea, ar fi elementele esențiale care ar fi permis să se determine dacă măsurile luate de autoritățile erau necesare.
47.
Lipsind asemenea elemente, Curtea nu poate decât presupune că autoritățile acordaseră importanță considerabilă faptului că reclamantul ar fi urmărit sau încercat să urmărească media legate de PKK. Reamintește sub acest aspect că libertatea de exprimare cere să se facă o distincție bine marcată între opiniile personale ale unui individ și informațiile pe care alții aspiră sau pot consimți să i le furnizeze (a se vedea,
mutatis mutandis
,
Halis c. Turcia
, nr.
30007/96, § 34, 11 ianuarie 2005).
48.
Ținând seama de circumstanțele prezentei cauze luate în ansamblul lor și în ciuda marjei de apreciere de care se bucură autoritățile naționale sub acest aspect, Curtea estimează că ingerința în exercitarea de către reclamant a libertății de exprimare nu era bazată pe motive suficiente pentru a stabili că a fost «
necesară într-o societate democratică
». Sub lumina acestei constatări, nu este nevoie pentru ea să-și continue examinarea căutând să determine dacă sancțiunea disciplinară aplicată interesatului era proporționată cu scopul urmărit.
49.
A fost deci încălcare a articolului 10 din Convenție.
50.
Reclamantul se consideră victimă a unei discriminări bazate pe originile sale etnice. Susține că un judecător de sânge turc care ar fi privit canalul de televiziune în cauză sau ar fi citit publicația în cauză nu ar fi fost pedepsit. Invocă art. 14 din Convenție, care prevede
:
«
Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute în (...) Convenție trebuie asigurata, fără nici o distincție, bazată mai ales pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.
»
51.
Guvernul contestă teza reclamantului.
52.
După examinarea acuzațiilor Dlui
Albayrak, Curtea concluzionează că din dosar nimic nu dezvăluie aparența unei discriminări bazate pe originile etnice ale interesatului.
53.
Nu a fost deci încălcare a articolului 14.
IV.
54.
Conform articolului 41 din Convenție,
«
Dacă Curtea constată că a existat încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Părții contractante înalte nu permite decât partial să radă consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții prejudiciate, acolo unde este cazul, o satisfacție echitabilă.
»
A.
Daune
55.
Reclamantul solicită reparație a daunelor materiale pe care le-ar fi suferit din cauza unei piereri de câștiguri. Le-a evaluat la aproximativ 20
000
euro (EUR) la data în care a formulat cererea de satisfacție echitabilă, și estimate că vor fi aproximativ 150
000 EUR în 2005. A subliniat că, deoarece salarii ale unui judecător sunt calculate în funcție de mai multe variabile, nu putea prezenta o sumă exactă. Pentru a susține pretențiile sale sub acest aspect, a prezentat cărți de salariu ale judecătorilor la diverse nivele. Afirmând că a suferit, cu familia sa, din afectarea sa în mici provincii mai puțin avansate social și din pierderea pentru el a doi ani de avansare, solicita în plus 500
000 EUR pentru daune morale.
56.
Guvernul contestă aceste sume.
57.
Curtea admite că imposibilitatea pentru reclamant de a obține promovare timp de doi ani trebuie să-i fi cauzat un prejudiciu material. Estimează dificil totuși determinarea unei sume precise, grilele salariales și de avansare ale judecătorilor fiind, după cum a subliniat reclamantul, tributare mai multor variabile. Observă de asemenea că, de la 2001, reclamantul este nu mai judecător ci avocat.
58.
Curtea consideră în plus că, sub lumina circumstanțelor prezentei cauze, reclamantul poate fi considerat a fi experimentat o anumită confuzie.
59.
Pronunțând în echitate, acordă interesatului 5
000 EUR pentru daune materiale și 1
000 EUR pentru daune morale.
B.
Cheltuieli și plăți
60.
Reclamantul solicită 15
000 EUR pentru cheltuielile sale în fața Curții. Nu a prezentat nici un justificativ pentru a susține cererea sub acest aspect.
61.
Guvernul contestă acest montant.
62.
Deoarece reclamantul nu furnizase nici un justificativ privind cheltuielile sale în timp ce art. 60 al regulamentului Curții o cerea, Curtea nu acordă nici o sumă sub acest aspect.
C.
Dobânzi moratorii
63.
Curtea judecă potrivit să calcheze rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
1.
Respinge
excepția preliminară ridicată de Guvern
;
2.
Constată
că a existat încălcare a articolului 10 din Convenție
;
3.
Constată
că nu a existat încălcare a articolului 14 din Convenție
;
4.
Constată
a)
că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu articolul
44
§
2 al Convenției, următoarele sume, convertite în noi lire turce la rata aplicabilă la data regularizării
:
i) 5
000 EUR (cinci mii euro) pentru daune materiale
;
ii) 1
000 EUR (o mie euro) pentru daune morale
;
iii) orice sumă putând fi datorată ca impozit pe aceste sume
;
b)
că de la expirarea acelui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale
;
5.
Respinge
cererea de satisfacție echitabilă a reclamantului în rest.
Întocmit în limba engleză, apoi comunicat în scris pe
31 ianuarie 2008, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament.
Santiago Quesada
Boštjan M. Zupančič
Grefier
Președinte
[1]
Partidul Muncitorilor din Kurdistan, organizație armată ilegală.
TROISIÈME SECTION
ALBAYRAK c. TURQUIE
(Requête n
o
38406/97)
ARRÊT
31 janvier 2008
07/07/2008
Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Albayrak c. Turquie,
La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
Boštjan M. Zupančič,
président
,
Corneliu Bîrsan,
Rıza Türmen,
Elisabet Fura-Sandström,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
David Thór Björgvinsson,
juges
,
et de Santiago Quesada,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 10 janvier 2008,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
38406/97) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M.
Mehmet Emin Albayrak («
le requérant
»), avait saisi la Commission européenne des droits de l’homme le 15
septembre
1997 en vertu de l’ancien article
25 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant a été représenté par M
es
M.E. Adıyaman et I. Cantepe, avocats à Istanbul. Le gouvernement turc (le «
Gouvernement
») n’a pas désigné d’agent aux fins de la procédure devant les organes de la Convention.
3.
La requête a été transmise à la Cour le 1
er
novembre 1998, date de l’entrée en vigueur du Protocole n
o
11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n
o
11).
4.
Par une décision du 16 novembre 2000, la Cour (deuxième section) a déclaré la requête partiellement recevable. Elle a retenu les griefs tirés par le requérant de la violation alléguée de son droit à la liberté d’expression et de la discrimination dont il aurait été victime dans la jouissance de ce droit du fait de ses origines ethniques.
5.
Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations sur le fond de l’affaire (article
59
§
1 du règlement).
I.
6.
Le requérant est né en 1967 et réside à Istanbul.
7.
Le 12 février 1993, il prit ses fonctions de juge dans le district de Tufanbeyli (région d’Adana).
8.
Le 14 août 1995, le commandement général de la gendarmerie saisit le comité d’inspection judiciaire rattaché au ministère de la Justice d’une plainte formelle relative au comportement du requérant. Les allégations ainsi portées firent l’objet d’une enquête disciplinaire conduite par un inspecteur judiciaire.
9.
Par une lettre du 1
er
mars 1996, le comité d’inspection judiciaire avisa le requérant que, en vertu de l’article 82 de la loi n
o
2802, une enquête disciplinaire avait été menée sur certains faits qui lui étaient imputés, considérés comme incompatibles avec son statut de magistrat. Cette lettre énumérait les chefs d’accusation retenus contre l’intéressé et le priait de présenter par écrit ses moyens de défense.
10.
Le premier des chefs d’accusation (il y en avait cinq au total) était l’atteinte à l’honneur et à la dignité du corps judiciaire et le manquement au statut de magistrat. Les quatre autres charges avaient trait notamment à certaines attitudes conflictuelles de l’intéressé vis-à-vis de ses collègues et à un manquement à respecter le code vestimentaire et les heures de travail des juges.
11.
Dans un rapport daté du 27 mars 1996, l’inspecteur judiciaire concluait à l’absence de preuves justifiant l’ouverture d’une enquête sur la première série de chefs d’accusation. Il indiquait toutefois que d’après certains éléments le requérant avait eu des attitudes conflictuelles avec ses collègues, ne se rasait qu’une fois par semaine, arrivait en retard au travail et ne portait pas de cravate. Ce rapport fut soumis au comité d’inspection judiciaire du ministère de la Justice. Le Gouvernement a indiqué que l’inspecteur judiciaire avait entendu le préfet, le procureur, le requérant et des collègues de celui-ci.
12.
Le 29 avril 1996, le ministère de la Justice approuva le renvoi de l’intégralité du dossier au Conseil supérieur de la magistrature («
le Conseil
») afin que celui-ci déterminât s’il y avait lieu de prendre des mesures disciplinaires fondées sur l’article 82 de la loi n
o
2802.
13.
Pour ce qui est de la première série de chefs d’accusation –
l’atteinte à l’honneur et à la dignité du corps judiciaire et le manquement au statut de magistrat
–, le requérant était accusé de s’être présenté lors de diverses manifestations socioculturelles comme étant «
d’origine kurde
» et d’avoir par son comportement affiché sa sympathie à l’égard du PKK
[1]
. L’intéressé aurait dit
: « s’ils me renvoient de la magistrature, j’irai en Allemagne pour rejoindre l’organisation
». Il se serait par ailleurs adressé en langue kurde à des kurdophones pour gagner leur amitié. Il lui était en outre reproché de lire régulièrement
Özgür Ülke
, publication du PKK d’abord autorisée mais plus tard interdite, et de regarder MED
‑
TV, chaîne de télévision contrôlée par le PKK, grâce à l’antenne satellite installée à son domicile.
14.
Pour ce qui est des autres charges, le requérant était accusé de s’être querellé à diverses reprises avec le procureur, de ne se raser qu’une fois par semaine, de ne pas porter de cravate et d’arriver en retard au travail.
15.
Dans les observations écrites qu’il présenta au Conseil, le requérant niait les faits qui lui étaient reprochés, estimant ceux-ci erronés, inexacts, incomplets ou dénaturés. Supposant que les éléments à charge étaient des déclarations de ses collègues et d’autres agents, il alléguait que certaines de ces personnes lui étaient hostiles parce qu’il s’était formellement plaint d’elles auparavant. A cet égard, il précisait que par le passé il avait officiellement porté plainte contre M. H.A, le procureur, et M. H.K., le maire élu. Aussi soutenait-il que les désaccords personnels et professionnels qui l’avaient opposé au procureur avaient conduit celui-ci à répandre de fausses accusations contre lui et à convaincre d’autres fonctionnaires de la région d’en faire autant. Il mentionnait quelques situations dans lesquelles il s’était trouvé en conflit avec le procureur. Il assurait avoir foi en tous les principes fondamentaux de la République turque et être un fidèle serviteur de l’Etat.
16.
Le requérant reconnaissait notamment qu’à certaines occasions et au cours de conversations privées il avait dit être kurde, critiqué certains actes illégaux commis par les autorités de l’Etat et souligné la nécessité d’établir une distinction entre la population innocente de souche kurde et le PKK. Il soutenait qu’il condamnait les actes terroristes et qu’il était insultant de lui prêter des sympathies avec le PKK. Il ajoutait qu’aucun des membres de sa famille ou de ses amis proches n’avait jamais été interrogé pour des infractions de terrorisme, tandis que les frères et le neveu du procureur avaient été mis en détention provisoire, les premiers pour aide et soutien au PKK et le second pour appartenance à cette organisation.
17.
Le requérant admettait par ailleurs lire
Özgür Ülke
, journal qui selon lui relatait les événements du Sud-Est de la Turquie, quoiqu’avec un certain parti pris. Il estimait que les incidents rapportés dans la région constituaient un problème pour le pays et qu’il avait le droit d’en être informé comme tout un chacun. Il soulignait qu’il lisait aussi, dans le même but, diverses autres publications autorisées par la loi. S’il lisait certains écrits licites à caractère partisan, cela ne signifiait pas qu’il approuvait les points de vue qui y étaient exprimés. Quant à l’allégation selon laquelle il aurait régulièrement regardé MED-TV à son domicile, il indiquait qu’il n’avait jamais pu capter cette chaîne en raison de difficultés techniques et estimait que, quand bien même il aurait pu le faire, regarder MED-TV n’aurait rien eu d’illégal. Il rejetait le reste des accusations portées contre lui.
18.
Le 11 juillet 1996, après avoir examiné les pièces du dossier ainsi que les moyens de défense préalablement soumis, le Conseil estima, à la majorité, qu’il y avait suffisamment d’éléments pour conclure au bien-fondé des allégations portées contre le requérant. En vertu de l’article
68 a) et b) de la loi n
o
2802, à titre de sanction pour la première série de chefs d’accusation, il décida que l’intéressé serait muté dans un autre ressort juridictionnel. Pour les autres charges, l’intéressé se vit adresser un blâme. Dans sa décision, le Conseil ne précisait ni la teneur ni l’origine des éléments sur lesquels il s’était appuyé.
19.
Le 4 novembre 1996, le requérant pria le Conseil de rectifier sa décision. Dans sa demande, il reprenait ses précédentes observations et sollicitait l’audition de ses collègues. Il soutenait notamment que les accusations portées contre lui étaient le fruit de mensonges propagés par le procureur et ses amis. Il estimait avoir toujours fait preuve d’impartialité et que, juge depuis peu, il avait peut-être commis certaines erreurs dues à son inexpérience mais que celles-ci ne devaient pas être sanctionnées aussi sévèrement.
20.
Le 14 novembre 1996, à l’unanimité, le Conseil rejeta cette demande de rectification.
21.
Le 17 avril 1997, la commission d’appel du Conseil écarta les objections formulées par le requérant.
22.
Le requérant fut muté dans le district de Șenpazar (province de Kastamonu).
23.
Le 2 octobre 1997, à la suite d’une demande de renseignements formulée par le requérant, le Conseil décida en vertu de l’article 30 § 4 de la loi n
o
2802 que l’intéressé ne pourrait être promu pendant une période de deux ans en raison de sa mutation disciplinaire dans un autre ressort juridictionnel.
24.
Le requérant fut ultérieurement affecté dans le district de Çamoluk (province de Giresun). Ses demandes de mutation dans un secteur mieux classé, présentées le 9 janvier et le 29 décembre 1998, furent rejetées par le Conseil dans des décisions rendues le 12 février 1998 et le 14 avril 1999 respectivement.
25.
Le 9 décembre 1999, le Conseil rejeta la demande de promotion rétroactive formée par le requérant. Il constata que la sanction disciplinaire prononcée contre celui-ci avait été effacée en application de la loi n
o
4455 et ne faisait pas obstacle à son avancement futur. Il estima toutefois que la décision du Conseil interdisant l’intéressé de promotion pendant deux ans ne s’en trouvait pas annulée pour autant.
26.
En 2001, à la suite d’une nouvelle instance disciplinaire dirigée contre lui, le requérant démissionna à contrecœur. Il exerce aujourd’hui la profession d’avocat.
II.
27.
La décision
Imrek c. Turquie
(n
o
57175/00, 28 janvier 2003) présente des informations à caractère général sur le Conseil.
28.
Les dispositions pertinentes de la loi n
o
2802 sur la magistrature sont ainsi libellées
:
Article 68
«
Est muté dans un autre ressort, c’est-à-dire transféré, pendant une période d’une durée minimale, dans un ressort juridictionnel d’un degré inférieur à celui où il est actuellement affecté, tout magistrat
a) qui, par son comportement ou ses relations, a porté atteinte à l’honneur et à la dignité du corps judiciaire et a manqué à son statut de magistrat
;
b) ou qui, par ses actes ou sa conduite, a donné l’impression qu’il était incapable d’exercer ses fonctions de manière convenable et impartiale.
(...)
»
29.
La loi n
o
4455 amnistie les infractions disciplinaires qui ont été commises par des agents publics avant le 23 avril 1999 et annule les mesures de sanction ou de restriction qui en auraient résulté. Cependant, elle ne permet pas de réparer les dommages matériels ayant pu être causés par ces sanctions.
I.
30.
Le Gouvernement estime que, les conséquences de la mesure disciplinaire infligée au requérant étant l’objet d’une amnistie, celui-ci ne peut plus prétendre à la qualité de victime. Il fait valoir à cet égard que l’intéressé a été promu en août 1999 et que la sanction en cause a été effacée de son dossier le 22 octobre 1999. Il prie la Cour de déclarer la requête irrecevable ou de rayer celle-ci de son rôle conformément à l’article
37 de la Convention.
31.
Contestant les arguments du Gouvernement, le requérant maintient ses griefs.
32.
La Cour rappelle qu’«
une décision ou une mesure favorable au requérant ne suffit en principe à lui retirer la qualité de «
victime
» que si les autorités nationales ont reconnu, explicitement ou en substance, puis réparé la violation de la Convention
» (
Amuur c. France
, 25 juin 1996, § 36,
Recueil des arrêts et décisions
1996
‑
III, et
Rotaru c. Roumanie
[GC], n
o
‑
V). Ce n’est que lorsque ces conditions sont satisfaites que la nature subsidiaire du mécanisme de protection de la Convention s’oppose à un examen de la requête (voir, par exemple,
Jensen et Rasmussen c. Danemark
(déc.), n
o
52620/99, 20 mars 2003).
33.
En l’espèce, la Cour constate que la sanction disciplinaire prononcée contre le requérant a été l’objet d’une amnistie. Or celle-ci ne permet pas à l’intéressé d’obtenir la reconnaissance de la violation de ses droits ni de se faire dédommager pour le manque à gagner causé par la mesure dénoncée. Aussi la Cour estime-t-elle que les autorités nationales n’ont ni reconnu ni réparé la violation alléguée par le requérant, lequel demeure une «
victime
» des violations dont il fait état.
34.
Dès lors, l’exception soulevée par le Gouvernement doit être rejetée.
II.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 10 DE LA CONVENTION
35.
Le requérant voit dans la sanction disciplinaire qu’il s’est vu infliger une violation de son droit à la liberté d’expression en ce qu’il a été puni pour avoir lu un quotidien et regardé une chaîne de télévision. Il invoque l’article 10 de la Convention, ainsi libellé
:
«
1.
Toute personne a droit à la liberté d’expression. Ce droit comprend la liberté d’opinion et la liberté de recevoir ou de communiquer des informations ou des idées sans qu’il puisse y avoir ingérence d’autorités publiques et sans considération de frontière (...)
2.
L’exercice de ces libertés comportant des devoirs et des responsabilités peut être soumis à certaines formalités, conditions, restrictions ou sanctions prévues par la loi, qui constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à l’intégrité territoriale ou à la sûreté publique, à la défense de l’ordre et à la prévention du crime (...)
»
36.
Rappelant ses observations présentées auparavant, le Gouvernement soutient que l’ingérence dans l’exercice par le requérant de son droit à la liberté d’expression était justifiée au regard du second paragraphe de l’article 10. La sanction disciplinaire dénoncée n’aurait pas été motivée par le fait que l’intéressé avait pour habitude de lire des publications du PKK ou qu’il regardait MED-TV. En effet, ainsi que l’enquête conduite à ce sujet l’aurait établi, M.
Albayrak aurait mis en avant des différences tenant aux origines ethniques, ce qui aurait donné l’impression qu’il avait perdu son impartialité. En outre, il n’aurait pas respecté les règles professionnelles en matière d’horaires de travail, de tenue vestimentaire et de bonne entente entre collègues. En lisant une publication du PKK ultérieurement interdite et en adoptant un comportement témoignant d’une certaine sympathie à l’égard de cette organisation terroriste, il aurait porté atteinte à l’honneur et à la dignité du corps judiciaire et manqué à son statut de magistrat. Aussi le Gouvernement estime-t-il que la mesure disciplinaire prise à son encontre était proportionnée.
37.
Le requérant maintient ses allégations. En particulier, quiconque revendiquait son identité kurde aurait été systématiquement accusé de séparatisme ou de terrorisme. Une politique générale visant à neutraliser l’influence des fonctionnaires kurdes aurait été appliquée, consistant à les affecter à certaines régions ou à des fonctions insignifiantes. Bien que magistrat chevronné, l’intéressé aurait été muté dans des ressorts de rang inférieur. L’enquête dirigée contre lui aurait été ouverte en l’absence de tout fondement. Il n’aurait plus été en mesure de lire les publications qu’il voulait, par crainte de méprises.
38.
La Cour observe que ni l’une ni l’autre des parties ne conteste que la sanction disciplinaire infligée au requérant pour atteinte à l’honneur et à la dignité du corps judiciaire et pour manquement à son statut de magistrat a constitué une ingérence dans l’exercice par lui de son droit à la liberté d’expression. Elle considère que, cette mesure ayant été prise sur la base de l’article 68 de la loi n
o
2802, l’ingérence était prévue par la loi et poursuivait un but légitime, à savoir préserver l’autorité et l’impartialité du pouvoir judiciaire (
Altın c. Turquie
(déc.), n
o
39822/98, 6
avril 2000). Son examen en l’espèce se bornera donc à rechercher si cette ingérence était «
nécessaire dans une société démocratique
».
39.
La Cour renvoie aux principes fondamentaux qui se dégagent de sa jurisprudence relative à l’article 10 (voir notamment les arrêts
İbrahim Aksoy c.
Turquie
, n
os
28635/95, 30171/96 et 34535/97, §§
51-53, 10 octobre 2000
;
Vogt c. Allemagne
, 26 septembre 1995, §§
52
‑
53, série A n
o
323, et
Wille c.
Liechtenstein
[GC], n
o
28396/95, §§
61
‑
‑
VII), sur le fondement desquels elle examinera la présente affaire.
40.
La Cour doit considérer l’ingérence litigieuse à la lumière de l’ensemble de l’affaire. Il lui incombe de déterminer si cette ingérence était «
proportionnée au but légitime poursuivi
» et si les motifs invoqués par les autorités nationales pour la justifier apparaissent «
pertinents et suffisants
». Ce faisant, la Cour doit se convaincre que les autorités nationales ont appliqué des règles conformes aux principes consacrés à l’article
10, et ce en se fondant sur une appréciation acceptable des faits pertinents (voir, parmi de nombreux précédents,
Zana c. Turquie
, 25 novembre 1997, § 51,
Recueil
1997
‑
VII).
41.
Voici ce qu’a dit la Cour dans l’arrêt
Vogt
précité (§ 53) au sujet de la révocation d’un agent public
:
«
Ces principes s’appliquent également aux membres de la fonction publique
: s’il apparaît légitime pour l’Etat de soumettre ces derniers, en raison de leur statut, à une obligation de réserve, il s’agit néanmoins d’individus qui, à ce titre, bénéficient de la protection de l’article 10 de la Convention. Il revient donc à la Cour, en tenant compte des circonstances de chaque affaire, de rechercher si un juste équilibre a été respecté entre le droit fondamental de l’individu à la liberté d’expression et l’intérêt légitime d’un Etat démocratique à veiller à ce que sa fonction publique œuvre aux fins énoncées à l’article 10 § 2. En exerçant ce contrôle, la Cour doit tenir compte du fait que, quand la liberté d’expression des fonctionnaires se trouve en jeu, les «
devoirs et responsabilités
» visés à l’article 10 § 2 revêtent une importance particulière qui justifie de laisser aux autorités nationales une certaine marge d’appréciation pour juger si l’ingérence dénoncée est proportionnée au but mentionné plus haut.
»
42.
Compte tenu de la place éminente, parmi les organes de l’Etat, qu’occupe la magistrature dans une société démocratique, la Cour estime que cela vaut tout particulièrement lorsqu’il s’agit de restreindre la liberté d’expression d’un juge dans l’exercice de ses fonctions, bien que le corps judiciaire ne fasse pas partie de la fonction publique ordinaire (
Pitkevitch c.
Russie
(déc.), n
o
47936/99, 8 février 2001).
43.
La Cour relève d’emblée que deux mesures disciplinaires distinctes ont été prises à l’encontre du requérant pour ce qui est des cinq catégories de chefs d’accusation retenus contre lui (paragraphe
18 ci-dessus). L’intéressé ne tirant grief que de la première série de charges, elle estime qu’il n’y a pas lieu, aux fins de déterminer si la sanction disciplinaire dont il a fait l’objet était proportionnée au but poursuivi, d’examiner les autres.
44.
La Cour note que le requérant a été muté dans un ressort juridictionnel de degré inférieur au motif que le Conseil estimait que l’intéressé avait porté atteinte à l’honneur et à la dignité du corps judiciaire et manqué à son statut de magistrat et que, par ses actes ou sa conduite, il avait donné l’impression qu’il était incapable d’exercer ses fonctions de manière convenable et impartiale. Le Gouvernement soutient que, en suivant les médias liés au PKK et par les observations qu’il a faites, l’intéressé semblait avoir perdu son impartialité. Celui-ci récuse ces allégations.
45.
La Cour observe que ni les décisions des autorités nationales ni les observations présentées par le Gouvernement devant la Cour ne fournissent une idée claire et précise des propos et du comportement reprochés au requérant et des motifs exacts pour lesquels le Conseil a jugé établi que l’intéressé avait enfreint l’article 68 a) et b) de la loi n
o
2802.Les seuls éléments dont elle dispose sont de vagues accusations à l’encontre de M.
Albayrak (paragraphe 13 ci-dessus) et les observations livrées par celui-ci sur les divers épisodes ou incidents qui auraient pu être à l’origine de ces attaques (paragraphes 15 et 16 ci-dessus).
46.
La Cour constate que le dossier n’évoque aucun incident connu qui donnerait à penser que la conduite reprochée au requérant, notamment le fait de suivre des médias liés au PKK, ait eu des répercussions sur l’exercice de son mandat de juge ou, en particulier, sur toute procédure antérieure, pendante ou imminente (
Wille
, précité, § 69). Elle relève en outre que le Gouvernement n’a produit aucun élément permettant d’établir que l’intéressé s’est ouvertement affilié au PKK ou comporté d’une manière susceptible de faire douter de sa capacité à trancher avec impartialité les affaires concernant cette organisation. Voilà, selon elle, les éléments essentiels qui auraient permis de déterminer si les mesures prises par les autorités étaient nécessaires.
47.
Pareils éléments faisant défaut, la Cour ne peut que présumer que les autorités ont attaché une importance considérable au fait que le requérant aurait suivi ou tenté de suivre des médias liés au PKK. Elle rappelle à cet égard que la liberté d’expression exige de bien faire la distinction entre les opinions personnelles d’un individu et les informations que d’autres aspirent ou peuvent consentir à lui fournir (voir,
mutatis mutandis
,
Halis c. Turquie
, n
o
30007/96, § 34, 11 janvier 2005).
48.
Compte tenu des circonstances de l’espèce prises dans leur ensemble et malgré la marge d’appréciation dont jouissent les autorités nationales en la matière, la Cour estime que l’ingérence dans l’exercice par le requérant de sa liberté d’expression n’était pas fondée sur des motifs suffisant à établir qu’elle fût «
nécessaire dans une société démocratique
». Au vu de ce constat, point n’est besoin pour elle de poursuivre son examen en cherchant à déterminer si la sanction disciplinaire infligée à l’intéressé était proportionnée au but poursuivi.
49.
Il y a donc eu violation de l’article 10 de la Convention.
50.
Le requérant s’estime victime d’une discrimination fondée sur ses origines ethniques. Il soutient qu’un juge de souche turque qui aurait regardé la chaîne de télévision en cause ou lu la publication en question n’aurait pas été sanctionné. Il invoque l’article 14 de la Convention, qui dispose
:
«
La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation.
»
51.
Le Gouvernement récuse la thèse du requérant.
52.
Ayant examiné les allégations de M.
Albayrak, la Cour conclut qu’au vu du dossier rien ne révèle l’apparence d’une discrimination fondée sur les origines ethniques de l’intéressé.
53.
Il n’y a donc pas eu violation de l’article 14.
IV.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
54.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
55.
Le requérant demande réparation du dommage matériel qu’il aurait subi en raison d’un manque à gagner. Il a évalué ses pertes à environ 20
000
euros (EUR) à la date où il a formulé sa demande de satisfaction équitable, et estimé qu’elles atteindraient approximativement 150
000 EUR en 2005. Il a souligné que, les émoluments d’un juge étant calculés en fonction de plusieurs variables, il ne pouvait présenter un montant exact. A l’appui de ses prétentions à ce titre, il a produit des bulletins de salaire de juges à divers échelons. Affirmant avoir souffert, avec sa famille, de son affectation dans de petites provinces moins avancées socialement et de la perte pour lui de deux années d’avancement, il réclame en outre 500
000 EUR pour dommage moral.
56.
Le Gouvernement conteste ces montants.
57.
La Cour admet que l’impossibilité pour le requérant d’obtenir une promotion pendant deux ans a dû lui causer un préjudice matériel. Elle estime difficile toutefois d’arrêter une somme précise, les grilles des salaires et de l’avancement des juges étant, comme l’a souligné le requérant, tributaires de plusieurs variables. Elle relève par ailleurs que, depuis 2001, le requérant est non plus juge mais avocat.
58.
La Cour considère en outre que, au vu des circonstances de l’espèce, le requérant peut passer pour avoir éprouvé un certain désarroi.
59.
Statuant en équité, elle accorde à l’intéressé 5
000 EUR pour dommage matériel et 1
000 EUR pour dommage moral.
B.
Frais et dépens
60.
Le requérant réclame 15
000 EUR pour ses frais et dépens devant la Cour. Il n’a produit aucun justificatif pour étayer sa demande à ce titre.
61.
Le Gouvernement conteste ce montant.
62.
Le requérant n’ayant fourni aucun justificatif concernant ses frais et dépens alors que l’article 60 du règlement de la Cour l’exigeait, la Cour n’accorde aucune somme à ce titre.
C.
Intérêts moratoires
63.
La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1.
Rejette
l’exception préliminaire soulevée par le Gouvernement
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 10 de la Convention
;
3.
Dit
qu’il n’y a pas eu violation de l’article 14 de la Convention
;
4.
Dit
a)
que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article
44
§
2 de la Convention, les sommes suivantes, à convertir en nouvelles livres turques au taux applicable à la date du règlement
:
i) 5
000 EUR (cinq mille euros) pour dommage matériel
;
ii) 1
000 EUR (mille euros) pour dommage moral
;
iii) tout montant pouvant être dû à titre d’impôt sur ces sommes
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
5.
Rejette
la demande de satisfaction équitable du requérant pour le surplus.
Fait en anglais, puis communiqué par écrit le
31 janvier 2008, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Santiago Quesada
Boštjan M. Zupančič
Greffier
Président
[1]
Le Parti des travailleurs du Kurdistan, organisation armée illégale.