SECȚIUNEA A TREIA CAUZA VEREP c. TURCIA (Cercetarea nr. 49751/99) ARR STRASBURG 7 octombrie 2004 DEFINITIVF 02/02/2005 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Verep c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din dnii Res președinte Caflisch Türmen Zupančič H.S. Greve Traja Gyulumyan, judecători și ale domnului V. Berger, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 16 septembrie 2004, Hotărârea a fost adoptată la această dată, la originea cauzei se află o cerere (n 49751/99) îndreptată împotriva Republicii Turcia și a cărei resortisantă a acestui stat, M Saadet Verep ( La 21 iulie 1998, în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, reclamanta este reprezentată de dl B. Baysal, avocată la Istanbul. (art. 52) (art. 52) 1 din regulament. În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din Convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din Regulamentul de procedură. La 24 octombrie 2000, Curtea (prima secțiune) a decis să comunice cererea guvernului. noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezenta cerere a fost atribuită celei de-a treia secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ] printr-o scrisoare din 22 aprilie 2004, Curtea a informat părțile că se va pronunța, în conformitate cu art. 29 alineatele (1) și (3) din Convenție, atât asupra admisibilității, cât și asupra fondului cererii. În 1990 și 1992, Hotărârea Generală Drumuri Naționale (inclusiv Hotărârea Națională pentru Justiție) a expropriat proprietăți imobiliare ale reclamantei, care aparțineau Istanbulului. În 1990 și 1992, Hotărârea Generală Drumuri Naționale i-a fost plătită la data transferului proprietății. 10. În dezacord cu suma plătită de Direcție, reclamanta a introdus acțiuni în creștere a indemnizațiilor de expropriere. 11. Instanțele au acordat reclamantei câștig de cauză și au condamnat direcția de a-i plăti despăgubiri suplimentare de expropriere, însoțite de dobânzi simple la rata de 30 % laan de la data transferului de proprietate. Aceste hotărâri au fost confirmate de Curtea de Casație și au devenit definitive. 12. La 21 iulie 1998, Hotărârea i-a revocat reclamantei suplimentele de competență în cauză. 13. Detaliile figurează în tabelul următor: DATA ÎNDEPLINIRII CURȚII DE CASSARE DATA PLĂȚII (TRL) 72 480 000 22/5/1990 29/4/1992 21/1/1998 632 096 000 236 320 500 29/1/1992 10/12/1993 21/1/1998 II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE PERTINENTE14 Dreptul și practica internă relevantă sunt descrise în Hotărârile Akkuș c. Turcia (9 iulie 1997, Recuperarea hotărârilor și Deciziile 1997-IV, p. 1305-1306, § 13-16) și Akac. Turcia (23 septembrie 1998, Rec., 1998 VI, p. 2674 2676, § 17-25). ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DIN ARTICOLUL 1 DIN PROTOCOLUL N 15. Recurenta se plânge de o pierdere de valoare a indemnizațiilor suplimentare de expropriere plătite cu întârziere de către Direcție, din cauza insuficienței dobânzilor moratorii în raport cu rata foarte ridicată a inflației în Turcia. În acest sens, aceasta se referă la art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel de cuvinte Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Pe admisibilitate 16. Curtea consideră, în lumina criteriilor care decurg din jurisprudența sa (a se vedea în special Akkuș, citată anterior) și ținând seama de ansamblul elementelor aflate în posesia sa, că persoana în cauză trebuie să facă obiectul unei examinări la fond; întradevăr, Curtea constată că aceasta nu se confruntă cu niciun motiv de neîmplinire. Pe fond 17. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Akkuș, citată anterior, p. 1310, § 30-31, și Aka, citată anterior, p. 2682, § 50-51). 18. Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că Ön a furnizat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Comisia constată că întârzierea legată de plata despăgubirii suplimentare acordate de instanțele interne este imputată administrației expropriante, care i-a cauzat proprietarului un prejudiciu distinct care a adăugat la exproprierea bunurilor sale. Această întârziere, dublată de durata efectivă totală a procedurii în cauză, determină Curtea să considere că recurenta a trebuit să suporte o sarcină specială și exorbitantă care a încălcat echilibrul corect care trebuie să se afle între cerințele de interes general și protejarea dreptului la respectarea bunurilor. 19. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. II. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă decât imediat consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Prejudiciul material și moral 21. Recurenta susține că trebuie să fie despăgubită pentru un prejudiciu material pe care îl evaluează la 35 750 EUR (EUR). În plus, aceasta solicită repararea unei daune morale pe care o ridică la 5 000 EUR. 22. Guvernul contestă aceste revendicări. 23. având în vedere modul de calcul adoptat în Hotărârea Akkuș (citată, p. 1311, § 35-36 și 39) și având în vedere datele economice relevante, Curtea acordă reclamantei drept daune materiale 35 750 EUR. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că, în circumstanțele din speță, constatarea încălcării constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă. 112 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața Comisiei și a Curții. 25. Guvernul contestă aceste pretenții. 26. Având în vedere elementele aflate în posesia sa și jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră rezonabilă suma de 300 EUR pentru procedura în fața Comisiei și a Curții și acordul cu reclamanta. Interese moratoriu 27. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURTEA, ÎN L Statul pârât trebuie să plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din convenție, următoarele sume, plus orice sumă care poate fi datorată ca taxe, taxe de timbru și taxe fiscale exigibile în momentul plății, care urmează să fie convertite în cărți turcești la rata aplicabilă la data regulamentului 750 EUR (trente-cinci mii șapte sute cincizeci EUR) pentru daune materiale ii. 300 EUR (trei sute EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale A se vedea că constatarea încălcării constituie în sine o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral respins cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 7 octombrie 2004 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Georg Ress Moduler Președinte
TROISIÈME SECTION
AFFAIRE VEREP c. TURQUIE
(Requête n
o
49751/99)
ARR
ê
T
7 octobre 2004
02/02/2005
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Verep c. Turquie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
G.
Ress
,
président
,
L.
Caflisch
,
R.
Türmen
,
B.
Zupančič
,
M
me
H.S.
Greve
,
M.
K.
Traja
,
M
me
A.
Gyulumyan,
juges
,
et de M. V.
Berger,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 16 septembre 2004,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
49751/99) dirigée contre la République de Turquie et dont une ressortissante de cet Etat, M
me
Saadet Verep («
la requérante
»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme («
la Commission
») le 21 juillet 1998 en vertu de l’ancien article
25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
La requérante est représentée par M
e
le Gouvernement
») n’a pas désigné d’agent dans la procédure devant la Cour.
3.
La requête a été transmise à la Cour le 1
er
novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n
o
11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n
o
11).
4.
La requête a été attribuée à la première section de la Cour (article
52 §
1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article
26 § 1 du règlement.
5.
Le 24 octobre 2000, la Cour (première section) a décidé de communiquer la requête au Gouvernement.
6.
Le 1
er
novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la troisième section ainsi remaniée (article 52 § 1).
7.
Par une lettre du 22 avril 2004, la Cour a informé les parties qu’elle se prononcerait, en application de l’article 29 §§ 1 et 3 de la Convention, tant sur la recevabilité que sur le fond de la requête.
I.
8.
La requérante est née en 1942 et réside à Istanbul.
9.
En 1990 et 1992, la Direction générale des routes nationales («
la Direction
») expropria des biens immobiliers appartenant à la requérante, sis à Istanbul. Des indemnités d’expropriation fixées par la Direction lui furent versées à la date du transfert de propriété.
10.
En désaccord sur le montant payé par la Direction, la requérante introduisit auprès des tribunaux de grande instance compétents des actions en augmentation des indemnités d’expropriation.
11.
Les tribunaux donnèrent gain de cause à la requérante et condamnèrent la Direction à lui verser des indemnités d’expropriation complémentaires, assorties d’intérêts moratoires simples au taux de 30
% l’an à compter de la date du transfert de propriété. Ces jugements furent confirmés par la Cour de cassation et devinrent définitifs.
12.
Le 21 juillet 1998, la Direction versa à la requérante les compléments d’indemnité en question.
13.
Des détails figurent dans le tableau suivant
:
72 480 000
22/5/1990
29/4/1992
21/1/1998
632 096 000
236 320 500
29/1/1992
10/12/1993
21/1/1998
II.
14.
Le droit et la pratique internes pertinents sont décrits dans les arrêts
Akkuș c.
Turquie
(9 juillet 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997-IV, pp.
1305-1306, §§ 13-16) et
Aka c. Turquie
(23 septembre 1998,
Recueil
1998
‑
VI, pp. 2674
‑
2676, §§ 17-25).
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N
o
1
15.
La requérante se plaint d’une perte de valeur des indemnités complémentaires d’expropriation versées avec retard par la Direction, en raison de l’insuffisance des intérêts moratoires par rapport au taux d’inflation très élevé en Turquie. Elle invoque à cet égard l’article 1 du Protocole n
o
1, ainsi libellé
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
A.
Sur la recevabilité
16.
La Cour estime, à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence (voir, notamment,
Akkuș
, précité) et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, que la requête doit faire l’objet d’un examen au fond. Elle constate en effet que celle-ci ne se heurte à aucun motif d’irrecevabilité.
B.
Sur le fond
17.
La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article
1 du Protocole n
o
1 (voir
Akkuș
, précité, p. 1310, §§ 30-31, et
Aka
, précité, p.
2682, §§ 50-51).
18.
La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle constate que le retard pris dans le paiement de l’indemnité complémentaire accordée par les juridictions internes est imputable à l’administration expropriante, qui a fait subir à la propriétaire un préjudice distinct s’ajoutant à l’expropriation de ses biens. C’est ce retard, doublé de la durée effective totale de la procédure en question, qui amène la Cour à considérer que la requérante a eu à supporter une charge spéciale et exorbitante qui a rompu le juste équilibre devant régner entre les exigences de l’intérêt général et la sauvegarde du droit au respect des biens.
19.
Par conséquent, il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n
o
1.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
20.
Aux termes de l
’
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage matériel et moral
21.
La requérante affirme devoir être dédommagée pour un préjudice matériel qu’elle évalue à 35
750 euros (EUR). Elle réclame en outre la réparation d’un dommage moral qu’elle évalue à 5
22.
Le Gouvernement conteste ces prétentions.
23.
Considérant le mode de calcul adopté dans l’arrêt
Akkuș
(précité, p.
1311, §§ 35-36 et 39) et à la lumière des données économiques pertinentes, la Cour accorde à titre de dommage matériel 35
750
EUR à la requérante.
Quant au préjudice moral, la Cour estime que, dans les circonstances de l’espèce, le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante.
B.
Frais et dépens
24.
La requérante demande également 6
112 EUR pour les frais et dépens encourus devant la Commission et la Cour.
25.
Le Gouvernement conteste ces prétentions.
26.
Compte tenu des éléments en sa possession et de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime raisonnable la somme de 300 EUR pour la procédure devant la Commission et la Cour, et l’accorde à la requérante.
C.
Intérêts moratoires
27.
La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1.
Déclare
la requête recevable
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article
1 du Protocole n
o
1
;
3.
Dit
a)
que l
’
Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article
44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, plus tout montant pouvant être dû au titre de taxes, droits de timbres et charges fiscales exigibles au moment du versement, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement
:
i.
35
750 EUR (trente-cinq mille sept cent cinquante euros) pour dommage matériel
;
ii.
300 EUR (trois cents euros) pour frais et dépens
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
4.
Dit
que le constat de violation constitue par lui-même une satisfaction équitable pour le préjudice moral
;
5.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 7 octobre 2004 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Vincent
Berger
Georg
Ress
Greffier
Président