ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2408/2018

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Galați la data de 21 iunie 2016 sub nr. x/2016 reclamanta A. a solicitat, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 422/2001, art. 1349, art. 1357 C. civ., în contradictoriu cu pârâții B. S.A., Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Județeană pentru Cultură Galați, Primăria Galați, Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Galați, obligarea în solidar a acestora la plata sumei de 8.543.605 euro, reprezentând echivalentul prejudiciului suferit, a sumei de 1.585.917 euro reprezentând dobândă legală, precum și a cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 709 din 20 iunie 2017 pronunțată în dosar nr. x/2016 Tribunalul Galați a respins, ca inadmisibilă, acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A.; a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta Primăria Galați, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate procesuală; a respins acțiunea în contradictoriu cu pârâții Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, Direcția Județeană pentru Cultură Galați, Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice, și OCPI Galați, ca fiind prescrisă; a obligat reclamanta să plătească pârâtei S.C. B. S.A. suma de 50.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, iar pârâtei Primăria Municipiului Galați suma de 5040 RON cu același titlu.

Prin decizia nr. 252/A din 24 octombrie 2017 Curtea de Apel Galați, secția I civilă a respins apelul reclamantei, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., reclamanta A. prin administrator C., pentru următoarele motive:

I.1. Decizia nr. 252/24.10.2017 a Curții de Apel Galați a fost pronunțată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.), întrucât a încălcat puterea de lucru judecat a sentinței nr. 138/2015 a Tribunalului Sibiu, definitivă prin respingerea apelului.

Astfel, prin decizia recurată, care a menținut soluția de respingere, ca inadmisibilă, a acțiunii în pretenții a reclamantei, se reține că, atâta timp cât între părți s-a încheiat un contract generator de drepturi și obligații, acțiunea se putea întemeia exclusiv pe temeiul răspunderii civile contractuale, iar nu pe temeiul răspunderii delictuale, între cele două răspunderi neexistând un drept de opțiune.

Această statuare însă încalcă puterea de lucru judecat a sentinței nr. 138/2015 a Tribunalului Sibiu, hotărâre prin care s-a reținut, în mod definitiv, că acțiunea în răspundere civilă contractuală este inadmisibilă.

În cadrul litigiului anterior care a avut ca temei tocmai răspunderea contractuală, instanțele de judecată au stabilit cu putere de lucru judecat că angajarea răspunderii contractuale în baza Contractului de leasing nr. x/30.10.2007 nu mai este posibilă atât timp cât, la momentul sesizării instanței cu cererea de intervenție principală, acesta era deja încetat prin manifestări reciproce de voință ale părților. S-a considerat că un contract încetat nu mai poate produce niciun fel de efect juridic, în sensul nașterii, modificării sau stingerii de drepturi și obligații în sarcina părților contractante, acțiunea în angajarea răspunderii civile contractuale și a obligării B. la plata de daune - interese fiind respinsă ca inadmisibilă, inclusiv sub aspectul angajării răspunderii și plății de despăgubiri pe temei contractual.

Astfel, în cadrul litigiului anterior, instanțele au concluzionat că pentru pretențiile decurgând din executarea contractului de leasing, reclamanta și intervenienta urmează să se desocotească în cadrul unui eventual litigiu între profesioniști, litigiu care în mod evident nu mai putea fi întemeiat decât pe temeiul răspunderii delictuale.

Decizia recurată încalcă efectul pozitiv, astfel cum este reglementat de art. 430 și 431 C. proc. civ., al sentinței menționate care, spre deosebire de cealaltă formă de manifestare a autorității de lucru judecat, nu pune obstacol celei de-a doua judecăți, ci doar ușurează sarcina probațiunii, întrucât ceea ce s-a rezolvat anterior de către o instanță se va impune în noul proces dintre părți, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

În acest context, argumentele pentru care și acțiunea în angajarea răspunderii delictuale a fost respinsă ca fiind inadmisibilă, contrazic considerentele sentinței nr. 138/2015 a Tribunalului Sibiu, care a statuat, în mod clar, că pretențiile decurgând din executarea contractului de leasing încetat pot fi tranșate doar pe calea dreptului comun, într-un litigiu privind profesioniștii, litigiu care, în mod evident, nu mai putea fi întemeiat decât pe temeiul răspunderii delictuale.

Caracterul concret și efectiv al liberului acces la justiție și al dreptului la un proces echitabil presupune dreptul justițiabilului de a fi "ascultat" la modul real, de a putea propune probe și de a-și demonstra temeinicia pretențiilor ori de a-și putea organiza apărarea.

În speță, Curtea de Apel Galați a încălcat liberul acces la justiție și dreptul reclamantei A. la un proces echitabil.

Astfel, solicitările reclamantei de dezdăunare pentru paguba produsă în patrimoniul său au fost respinse ca inadmisibile și atunci când au fost întemeiate pe răspunderea specială, contractuală, și în al doilea litigiu când au fost întemeiate pe răspunderea de drept comun, delictuală. Prin reținerea că atât acțiunea în răspundere contractuală, cât și cea în răspundere delictuală sunt inadmisibile, instanțele împiedică accesul la justiție al recurentei-reclamante, care este pusă în imposibilitatea de a aduce în fața unui tribunal repararea prejudiciului cauzat prin faptul că a plătit o sumă exorbitantă - 3.500.000 euro, în temeiul unui contract de leasing pentru un teren care nu poate fi folosit potrivit destinației întrucât pe acest teren se află un sit arheologic.

În acest context, reclamanta se află în imposibilitatea absolută de a-și valorifica dreptul la despăgubiri, iar prejudiciul său devine imposibil de reparat din cauze independente de caracterul întemeiat sau neîntemeiat al pretențiilor sale, de solvabilitatea sau insolvabilitatea debitorilor săi, negându-i-se practic dreptul de a fi "ascultată" de un tribunal, în sensul Convenției.

În cauză, temeiul acțiunii este răspunderea civilă delictuală întrucât, așa cum s-a reținut în cadrul litigiului anterior, a fost vorba de un comportament ilicit, iar pârâta a încasat sumele de la reclamantă fără cauză, terenul neputând fi folosit potrivit destinației stabilite prin contractul de leasing - respectiv pentru dezvoltare imobiliară, întrucât pe acest teren se află un sit arheologic.

Potrivit dispozițiilor O.G. nr. 43/2000 privind protecția patrimoniului arheologic și declararea unor situri arheologice ca zone de interes național, existența sitului, chiar dacă nu a fost declarat monument istoric, împiedică efectuarea oricăror lucrări pe acest teren - de construire și chiar agricole - împiedică folosința terenului potrivit destinației sale.

În acest context, B. a încasat suma de 3.500.000 euro fără cauză, neexistând vreo contraprestație în schimbul acestei sume, în condițiile în care recurenta nu a putut folosi deloc terenul, iar pârâta a avut un comportament ilicit, motiv pentru care se impune restituirea acestei sume, fiind vorba de o răspundere civilă delictuală.

II.Soluția de respingere, ca prescris, a capătului de cerere formulat împotriva pârâților persoane juridice de drept public, este nelegală (art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.), fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale din materia prescripției extinctive, respectiv 2528 alin. (1) C. civ., precum și a regulilor de procedură care atrag sancțiunea nulității.

Instanțele de fond au apreciat că termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în repararea prejudiciului începe să curgă de la data când Ministerul Culturii, prin Direcția Județeană pentru Cultură Galați a emis adresa nr. x/03.11.2008 prin care a informat pe autoarea reclamantei (D. SRL), în legătură cu regimul juridic de monument istoric al terenului luat în leasing, regim juridic care făcea terenul inexploatabil.

Concluzia aceasta este greșită întrucât potrivit dezlegărilor date de Tribunalul Sibiu și Curtea de Apel Alba Iulia în dosar nr. x/2012, intrate în puterea de lucru judecat, terenul nu are regimul juridic de monument istoric din culpa pârâților, care nu au respectat procedura legală de clasare prevăzută de Legea nr. 422/2001, terenul fiind astfel doar un sit arheologic.

Fapta ilicită invocată de către recurenta-reclamantă, producătoare de prejudicii, în legătură cu care pretinde dezdăunarea, constă tocmai în informațiile eronate pe care autoritățile publice le-au comunicat D. S.R.L. și care, prin impactul asupra activității acestei societăți, au provocat o insecuritate a circuitului juridic, care a determinat societatea să ia decizii de business greșite.

Aceste fapte ilicite au fost omisive (prin omisiunea Statului român, prin reprezentanții săi, Ministerul Culturii și Municipiul Galați de executare a obligațiilor prevăzute de Legea nr. 422/2001 de notare în cartea funciară a faptului că pe respectivul teren este amplasat un sit arheologic, recurenta a cumpărat un teren pe care, din eroare, l-a considerat a fi liber de orice sarcini), dar și comisive (prin disiparea unor informații nereale, conform cărora imobilul aflat în situl arheologic denumit "E.", era catalogat ca monument istoric înscris în Lista monumentelor istorice, terenul având regimul juridic guvernat de Legea nr. 422/2001). Pârâții nu și-au îndeplinit obligațiile care să confere regimul juridic de monument istoric al imobilului și să asigure publicitatea și opozabilitatea acestuia. De asemenea, a mai reținut și că Municipiul Galați nu și-a îndeplinit niciuna dintre obligațiile stabilite la art. 38 din legea specială în sarcina proprietarilor de monumente istorice, în cartea funciară nefiind înscrise nici calitatea de monument istoric a bunului imobil și nici obligația privind folosința monumentului istoric.

Prin sentința civilă nr. 138/2016, definitivă prin decizia civilă nr. 638/2015, ambele pronunțate în dosarul nr. x/2012, instanțele au decis cu caracter definitiv că "imobilul în litigiu nu are regimul de monument istoric întrucât, deși apare înscris în Lista Monumentelor Istorice, până la data înregistrării acestei acțiuni nici măcar nu fusese demarată, și cu atât mai puțin finalizată, procedura legală de clasare". Instanțele au mai reținut că, deși situația terenului de sit arheologic (prin ipoteză, neexploatabil) este de necontestat, "Statul Român, prin reprezentanții săi, Ministerul Culturii și Municipiul Galați, nu și-a îndeplinit obligațiile prevăzute de Legea nr. 422/2001 care să confere regimul de monument istoric și să asigure publicitatea și opozabilitatea acestuia."

Nefiind scos din circuitul civil, terenul este aparent liber la tranzacționare, în dauna potențialilor achizitori, printre care chiar recurenta - reclamantă care, încrezându-se în prezumția de legalitate a actelor oficiale emise de autoritățile publice ale Statului Român, și-a asumat angajamente financiare exorbitante în scopul exploatării unui teren care s-a dovedit ulterior a fi inutilizabil.

Culpa Statului Român prin Ministerul Culturii și Direcția Județeană de Cultură Galați constând în neglijența în îndeplinirea atribuțiilor legale de respectare a procedurii de clasare a unui sit arheologic, precum și culpa în îndeplinirea obligațiilor de publicitate și opozabilitate față de terți a acestei informații, dublată de disiparea de informații nereale către terți se constituie într-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii.

Termenul de prescripție a început să curgă de la 10.09.2015, data la care Curtea de Apel Alba Iulia a pronunțat decizia nr. 638/10.09.2015, cu consecința rămânerii definitive a sentinței nr. 138/2015 a Tribunalului Sibiu, dosare în care au figurat ca pârâți toate părțile din prezenta cauză. În acel moment a fost stabilit regimul juridic corect al terenului, precum și persoanele care se fac vinovate de neîndeplinirea obligațiilor legale, și anume Statul Român, prin Ministerul Culturii, Direcția Județeană pentru Cultură Galați, Municipiul Galați. La data pronunțării deciziei nr. 638 din 10.09.2015 recurenta - reclamantă a cunoscut exact paguba sa, precum și pe cei ce se fac vinovați de ea, din acel moment începând să curgă termenul de prescripție de 3 ani pentru formularea unei acțiuni în repararea pagubei cauzate printr-un fapt ilicit.

Intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare, prin care a solicitat menținerea, ca legală și temeinică, a deciziei instanței de apel prin care a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune al recurentei și a arătat că în dosarul nr. x/2012 s-a procedat la o analiză exhaustivă a pretențiilor deduse judecății, iar între sentința nr. 138 din 26.01.2015 a Tribunalului Sibiu (care respinge cererea de anulare a contractului de vânzare cumpărare) și sentința nr. 709 din 20.06.2017 a Tribunalului Galați (care reține că este imperativ regimul răspunderii contractuale, în condițiile existenței unui contract valabil) nu există nicio contradicție. În subsidiar, intimatul-pârât susține excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român în cauză, autoritate ce nu avea nicio obligație de a aduce la cunoștință reclamantei regimul juridic al terenului.

Intimatul-pârât Oficiul de Cadastru și Publicitate Galați a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția de inadmisibilitate a recursului față de împrejurarea că reclamanta a renunțat la judecata în apel, precum și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, motivat de faptul că procedura de înscriere în cartea funciară are caracter necontencios, fiind o activitate nejurisdicțională, iar pârâtul nu este parte în actul încheiat.

Pe fondul cauzei arată că în cauză nu a fost probată întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale față de pârât și nu există prejudiciu.

Intimata-pârâtă Primăria Municipiului Galați, prin primar, a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția de inadmisibilitate a recursului, întrucât instanța de fond a admis excepția lipsei capacității de folosință a acestei entități, soluție ce nu a fost supusă cenzurii în apel, situație față de care în calea extraordinară de atac nu se pot modifica părțile litigiului.

Intimatul-pârât Ministerul Culturii și Identității Naționale a formulat întâmpinare, prin care a invocat nulitatea recursului pentru neîncadrarea criticilor deduse judecății în motivele expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea, ca nefondat, a acestuia.

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a formulat răspuns la întâmpinări. Referitor la întâmpinarea formulată de Ministerul Culturii și Identității Naționale, recurenta-reclamantă arătă că nu a fost semnată de conducătorul instituției, nu poartă ștampila instituției și nu are atașată delegația de serviciu a persoanelor care au semnat acest act procedural. În acest sens, recurenta invocă excepția lipsei calității de reprezentant a persoanelor care au semnat întâmpinarea, cu consecința anulării actului de procedură.

S-a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin raport, asupra verificării motivelor de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., s-a apreciat că aspectele deduse judecății prin memoriul de recurs se circumscriu ipotezelor reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ., perspectivă din care va fi analizată calea extraordinară de atac, sens în care excepția de nulitate a căii extraordinare de atac invocată de către intimatul-pârât Ministerul Culturii și Identității Naționale nu poate fi primită.

Referitor la excepția inadmisibilității recursului invocată prin întâmpinări, de către intimații-pârâți Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Galați (cu referire la împrejurarea că reclamanta ar fi renunțat la judecată în apel) și Primăria municipiului Galați (cu referire la împrejurarea că instanța de fond a admis excepția lipsei capacității de folosință a acestei entități, soluție ce nu a fost supusă cenzurii în apel, situație față de care în calea extraordinară de atac nu se pot modifica părțile litigiului), s-a constatat că argumentele ce susțin aceste excepții vizează, în realitate, fondul litigiului, urmând a fi avute în vedere cu prilejul analizării recursului.

Analizând decizia recurată, în raport de criticile formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Astfel cum s-a reținut în raportul de admisibilitate asupra recursului, criticile formulate de către recurent vor fi analizate prin prisma dispozițiilor art. 488 pct. 7 și 8 C. proc. civ. Dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., deși invocate, nu pot fi reținute ca susținând aceste critici din perspectiva încălcării unor reguli de procedură care, de altfel, nici nu au fost indicate explicit și care ar atrage sancțiunea nulității hotărârii.

De asemenea, nu vor fi reținute aspectele de nulitate a recursului invocate prin întâmpinarea Ministerului Culturii și de inadmisibilitate a recursului dezvoltate în întâmpinarea pârâtei B. și în dezbaterile orale, cu referire la formularea omisso medio a criticilor, întrucât aceste aspecte au fost verificate în etapa de filtru și nu au fost reținute ca incidente în cauză.

În ceea ce privește excepțiile cu caracter preremptoriu invocate prin întâmpinări, Înalta Curte reține că excepțiile lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâții Statul român și OCIPI Galați, au fost respinse de către instanța de fond, iar pârâtele nu au înțeles să atace dezlegarea instanței, motiv pentru care soluția a intrat în puterea lucrului judecat.

Deși pârâta OCIPI a susținut că reclamanta ar fi renunțat la judecata împotriva sa, în apel, nu rezultă din actele dosarului că ar fi existat o astfel de manifestare de voință în sensul actului de dispoziție procesuală menționat, motiv pentru care nu se va da curs acestei susțineri.

Recurenta a invocat, prin răspunsul la întâmpinare excepția lipsei calității de reprezentant în ceea ce privește întâmpinarea depusă de Ministerul Culturii, însă nu a mai susținut la termenul de dezbateri o astfel de excepție. În plus, Înalta Curte constată că exemplarul întâmpinării comunicat prin postă poartă semnătura reprezentantului și ștampila instituției.

Criticile și apărările părților vor fi verificate în limitele învestirii, reținând că acțiunea în răspundere civilă delictuală a reclamantei împotriva pârâtei B. S.A. a fost respinsă ca inadmisibilă, iar acțiunea împotriva celorlalte pârâte, cu excepția Primăriei Mun. Galați, pentru care s-a constatat lipsa capacității procesuale de folosință, a fost respinsă ca prescrisă.

Cu privire la prima critică dedusă judecății, referitoare la respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în răspundere civilă delictuală formulată împotriva pârâtei B. S.A.:

Instanța de fond a reținut că reclamanta a invocat drept temei al răspunderii delictuale a S.C. B. S.A., nerespectarea unor obligații, fie la momentul încheierii contractului de leasing, fie ulterior, pe parcursul derulării acestuia. În condițiile existenței unui contract valabil și a generării prejudiciului prin neexecutarea, lato sensu, a obligațiilor contractuale, a apreciat că nu există drept de opțiune între regulile răspunderii contractuale și alte reguli la care părțile ar putea recurge, chiar dacă aceste reguli ar fi mai favorabile, împrejurare față de care s-a apreciat că acțiunea dedusă judecății, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, este inadmisibilă.

Prin motivele de apel, reclamanta a susținut că, în situația în care Tribunalul Sibiu și Curtea de Apel Alba Iulia au reținut că, urmare a înțelegerii părților, contractul de leasing și-a încetat efectele, ceea ce a făcut inutilă analiza culpei în încetarea acestuia, acțiunea întemeiată pe răspunderea civilă delictuală era singurul instrument juridic prin care, în lipsa unui contract valabil și a unei hotărâri judecătorești care să stabilească culpa părților în neexecutarea totală sau parțială a obligațiilor până la momentul desființării amiabile, reclamanta putea să dovedească existența acestui gen de răspundere.

Instanța de apel a respins această susținere, confirmând raționamentul instanței de fond, cu motivarea că reclamanta a invocat nerespectarea unor obligații a căror încălcare este de natură a atrage răspunderea contractuală, neexistând un drept de opțiune între acțiunea contractuală și cea delictuală. De asemenea, a considerat lipsită de relevanță împrejurarea că, prin întâmpinarea formulată la fond, pârâta a invocat hotărârile pronunțate în litigiul anterior de către Tribunalul Sibiu și, respectiv, de Curtea de Apel Alba Iulia întrucât cele statuate prin hotărârile menționate nu sunt de natură a schimba datele speței de față.

În recurs, se susține de către reclamantă că hotărârile instanțelor de fond încalcă efectul pozitiv, astfel cum este reglementat de art. 430 și 431 C. proc. civ., al sentinței nr. 138/2015 a Tribunalului Sibiu, definitivă prin respingerea apelului, hotărâre prin care s-a reținut că acțiunea în răspundere civilă contractuală este inadmisibilă.

Această critică referitoare la încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat poate fi analizată prin prisma dispozițiilor art. 488 pct. 7 C. proc. civ., dar este nefondată.

Este corectă susținerea recurentei în sensul că, spre deosebire de efectul negativ sau extinctiv, care presupune că o acțiune nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată (bis de eadem re ne sit actio), cel pozitiv, conform căruia o soluție dată raporturilor deduse judecății nu poate fi contrazisă printr-o altă hotărâre, ușurează sarcina probațiunii, întrucât ceea ce s-a rezolvat anterior de către o instanță, se va impune în noul proces dintre părți.

Astfel cum a reținut și instanța de apel în prezenta cauză, statuările din litigiul anterior au fost invocate, inițial, de pârâtă în întâmpinarea din fața primei instanțe, pârâta considerând că pretențiile reclamantei au fost rezolvate în acel litigiu.

Fără a se raporta la concluziile acelui litigiu, instanța de fond a apreciat că pretențiile reclamantei, astfel cum au fost formulate, țin de relația convențională între părți și nu pot fi analizate decât în cadrul unei răspunderi contractuale.

Criticând această concluzie în apel, reclamanta a arătat că, în litigiul anterior, instanța a considerat că nu poate pronunța o hotărâre care să stabilească culpa părților în executarea obligațiilor contractuale, odată ce contractul nu mai este în ființă, ci a încetat prin acordul părților, motiv pentru care consideră că, față de această statuare, desocotirea părților contractante pe calea răspunderii civile delictuale devine singurul instrument juridic aflat la dispoziția reclamantei pentru recuperarea prejudiciului.

Chiar dacă, într-adevăr, astfel cum a susținut intimata pârâtă B. S.A., reclamanta nu a formalizat respectiva critică în fazele procesuale anterioare, prin invocarea expresis verbis a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, ea s-a referit la acest efect atunci când a afirmat, în combaterea hotărârii de respingere a acțiunii ca inadmisibilă, că soluția din litigiul anterior o împiedică a promova o nouă acțiune în răspundere civilă contractuală, iar instanța de apel, analizând acest aspect, a considerat că soluția din acel dosar nu prezintă relevanță în prezenta cauză, astfel că nu se poate considera că, în prezentul recurs, critica a fost formulată omisso medio.

Verificând conținutul acestei critici, Înalta Curte reține caracterul său nefondat.

Astfel, în mod eronat susține recurenta că în litigiul anterior instanța a respins ca inadmisibilă acțiunea în răspundere civilă contractuală inclusiv sub aspectul angajării răspunderii și plății de despăgubiri pe temei contractual, pe motiv că, față de împrejurarea că raportul contractual a încetat prin acordul părților, pentru pretențiile decurgând din executarea contractului de leasing, părțile urmează să se desocotească în cadrul unui eventual litigiu între profesioniști, litigiu care, în mod evident, nu mai putea fi întemeiat, în opinia acesteia, decât pe dispozițiile răspunderii delictuale.

În realitate, instanța de fond a acelui litigiu a respins, prin sentința civilă nr. 138/2015, o cerere de intervenție voluntară principală pentru neîndeplinirea condițiilor specifice de admisibilitate ale unei astfel de cereri, respectiv justificarea unui drept propriu, dar și a interesului de a interveni ca terț într-un dosar, și nu o acțiune propriu-zisă în răspundere civilă contractuală. Astfel, soluția de respingere a petitului principal privind nulitatea contractului de leasing ca act subsecvent celui de vânzare cumpărare, atacat în acțiunea principală, s-a întemeiat pe lipsa calității procesuale active, iar capetele de cerere subsidiare referitoare la rezilierea contractului de leasing și executarea contractului, au fost considerate ca neavând legătură cu acțiunea principală, pentru pretențiile decurgând din executarea contractului părțile fiind îndrumate să se desocotească într-un litigiu cu profesioniști.

Decizia nr. 638/2015, pronunțată în apel, infirmă în parte soluția, sub aspectul calității procesuale active, menținând, pentru restul, hotărârea atacată. Referitor la condițiile de admisibilitate a cererii de intervenție, instanța de apel a reținut că valabilitatea contractului de leasing nu este dependentă de cea a contractului de vânzare cumpărare atacat în cererea principală, însă cererea de intervenție este admisibilă în principiu. Pe fondul cererii, a reținut că petitul principal privind constatarea nulității contractului de leasing e lipsit de obiect și interes, ca și cererea de reziliere a contractului, contractul de leasing fiind desființat prin acordul părților anterior introducerii cererii, că intervenienta nu putea contesta, în respectivul cadru procesual, statuările instanței referitoare la calitatea de monument istoric a sitului, întrucât acestea au constituit obiectul acțiunii principale, neatacate, și că nu poate analiza culpa părților în încetarea contractului, odată ce acesta nu mai este în ființă. În ceea ce privește prestațiile părților, instanța de apel a reținut că plata redevențelor nu a fost fără cauză, reclamanta intrând în posesia terenului.

Prin urmare, este eronată concluzia recurentei în sensul că, în litigiul anterior, instanțele ar fi constatat că aceasta nu are deschisă calea unei acțiuni în răspundere civilă contractuală și ar fi îndrumat-o să se desocotească exclusiv pe calea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală. Nu este vorba de o verificare și o tranșare jurisdicțională în sensul avut în vedere prin dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., a acestor aspecte, ca partea să se poată prevala de efectul pozitiv al lucrului judecat.

Cum reclamanta a promovat, în acea cauză, o cerere incidentă, sens în care a fost cercetată și legătura cu un raport juridic principal ce fusese dedus judecății, instanța acelui litigiu a verificat doar aparența dreptului pretins, neprocedând la o veritabilă analiză a derulării contractului, caz în care a îndrumat părțile să promoveze un litigiu pe cale principală, fără însă a se referi, astfel cum susține recurenta, la calea răspunderii civile delictuale ca fiind singura modalitate de rezolvare a pretențiilor. Astfel cum s-a arătat anterior, instanțele s-au limitat în a aprecia că nu pot desființa, într-o acțiune în nulitate sau reziliere, un contract deja încetat prin voința părților și nu au verificat existența unei culpe în modalitatea în care acestea și-au executat clauzele izvorâte din convenție, pentru a stipula asupra unei eventuale răspunderi civile contractuale.

Întrucât nu s-a statuat, printr-o dezlegare jurisdicțională anterioară în sensul pretins de recurent, respectiv asupra chestiunii răspunderii contractuale, ci s-a constatat că, la momentul formulării cererii de intervenție, contractul de leasing fusese reziliat ca urmare a voinței părților, este justificat faptul că, în prezenta cauză, instanțele de fond nu au acordat dezlegărilor din hotărârile precedente valoarea probatorie de prezumție absolută, ce decurge din efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, considerându-le, întemeiat, nerelevante în prezenta cauză în care s-a constatat, dându-se eficiență dispozițiilor art. 1350 alin. (3) C. civ., că pretențiile nu se pot rezolva decât în baza unei acțiuni ex contractu și, în niciun caz, pe un temei ex delictu.

Este eronată o astfel de susținere în condițiile în care recurenta pleacă de la premisa greșită că acțiunea în răspundere civilă contractuală i s-a respins ca inadmisibilă, în sensul că nu i s-a recunoscut dreptul la o acțiune în justiție pentru prejudiciul pe care susține că l-a suferit în urma executării necorespunzătoare a obligațiilor contractuale asumate de pârâtă.

Dimpotrivă, astfel cum s-a arătat, instanțele din litigiul anterior au îndrumat-o în promovarea unui litigiu în vederea desocotirii între cocontractanți, cale pe care reclamanta nu a urmat-o. Prin urmare, pronunțarea unei soluții de respingere ca inadmisibilă a acțiunii în răspundere civilă delictuală, constatându-se inexistența unui drept de opțiune între răspunderea civilă contractuală și cea delictuală la care a recurs în mod greșit recurenta, îi este imputabilă în totalitate.

Cu privire la cea de-a doua critică dedusă judecății, referitoare la respingerea ca prescrisă a acțiunii în răspundere civilă delictuală formulată împotriva pârâților Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Galați, Direcția Județeană pentru Cultură Galați:

Recurenta invocă greșita soluționare a excepției în baza art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., ca fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale din materia prescripției extinctive, respectiv 2528 alin. (1) C. civ., precum și a regulilor de procedură care atrag sancțiunea nulității.

În susținerea acestei critici arată că în mod greșit s-a apreciat că termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în repararea prejudiciului începe să curgă de la data când Ministerul Culturii, prin Direcția Județeană pentru Cultură Galați a emis adresa nr. x/03.11.2008 prin care a informat pe autoarea reclamantei (D. SRL), în legătură cu regimul juridic de monument istoric al terenului luat în leasing, regim juridic care făcea terenul neexploatabil, deși, potrivit dezlegărilor date de Tribunalul Sibiu și Curtea de Apel Alba Iulia în dosar nr. x/2012, intrate în puterea de lucru judecat, terenul nu are regimul juridic de monument istoric din culpa pârâților, care nu au respectat procedura legală de clasare prevăzută de Legea nr. 422/2001, terenul fiind astfel doar un sit arheologic. Culpa Statului Român prin Ministerul Culturii și Direcția Județeană de Cultură Galați constă în neîndeplinirea atribuțiilor legate de respectarea procedurii de clasare a unui sit arheologic, de publicitate și opozabilitate față de terți a acestei informații, dublată de disiparea de informații nereale către terți, ce se constituie în fapte ilicite cauzatoare de prejudicii.

Consideră recurenta că termenul de prescripție a început să curgă din 10.09.2015, data pronunțării deciziei nr. 638 prin care Curtea de Apel Alba Iulia a stabilit regimul juridic corect al terenului, precum și persoanele care se fac vinovate de neîndeplinirea obligațiilor legale, și anume Statul Român, prin Ministerul Culturii, Direcția Județeană pentru Cultură Galați, Municipiul Galați.

La acea dată recurenta - reclamantă a cunoscut exact paguba sa, precum și pe cei ce se fac vinovați de ea.

Instanța de recurs, analizând critica din perspectiva art. 488 pct. 8 C. proc. civ., reține ca fiind eronată alegerea pe care recurenta o face cu privire la momentul la care începe să curgă termenul de prescripție.

Este adevărat că, în funcție de momentul la care se consideră început cursul prescripției, se identifică și temeiul juridic aplicabil, respectiv Decretul nr. 167/1958 pentru prescripțiile începute anterior datei de 14.02.2013, respectiv art. 2528 C. civ.

În ambele situații, atât potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958 cât și potrivit art. 2528 C. civ., prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzată printr-o faptă ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

Din acest punct de vedere, prescripția a început să curgă de la data la care antecesoarea reclamantei a cunoscut că imobilul este supus unei restricții juridice în privința regimului construibil, chiar dacă nu în considerarea calității de monument istoric, potrivit Legii nr. 422/2001, ci doar ca sit arheologic conform O.U.G. nr. 43/2000, moment de la care reclamanta trebuia să ia măsuri pentru conservarea drepturilor și limitarea prejudiciului. Față de această împrejurare, faptul că în Cartea funciară a imobilului nu au fost inserate mențiunile de publicitate imobiliară dispuse de Legea nr. 422/2001, nu reprezintă o faptă omisivă de natură a opri curgerea prescripției, întrucât, astfel cum s-a arătat, este suficient ca partea care se consideră prejudiciată, să fi luat cunoștință, prin orice modalitate, de existența unei situații de natură a-i afecta exercitarea unui drept legitim, cu consecința producerii unui prejudiciu.

Este nerelevantă, față de această situație, statuarea instanțelor din litigiul anterior, în care s-a analizat existența unui drept de preempțiune al statului și nu alte aspecte ce țin de regimul construibil al imobilului, în sensul că terenul este recunoscut drept sit arheologic și nu monument istoric întrucât nu ar fi fost urmată procedura legală de clasificare, întrucât ambele situații duc la aceeași concluzie, din punctul de vedere a ceea ce reclamanta pretinde ca fiind izvorul prejudiciului său, și anume imposibilitatea de a construi un imobil cu destinația de complex rezidențial.

Prin urmare, situația păgubitoare pentru reclamantă a apărut la momentul la care a fost notificată cu privire la o împrejurare ce contravenea intenției pentru care a încheiat contractul de leasing, și nu la momentul la care s-a clarificat regimul juridic al imobilului pentru că, raportat la susținerile reclamantei, indiferent de clasarea imobilului, acesta nu îi permitea realizarea scopului urmărit.

Față de aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

În baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta-reclamantă la plata sumei de 28.500 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă B. S.A., reprezentând onorariu apărător.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenta-reclamantă A. prin Administrator C., cu sediul procesual ales la F., cu sediul în București, împotriva deciziei nr. 252/A din 24 octombrie 2017 a Curții de Apel Galați, secția I civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți B. S.A., cu sediul în București, Ministerul Culturii și Patrimoniului Național,cu sediul în București, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul în București, Direcția Județeană pentru Cultură Galați, cu sediul în județ Galați, Municipiul Galați prin primar, cu sediul în Galați, Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Galați, cu sediul în județ Galați.

Obligă recurenta-reclamantă la plata sumei de 28.500 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă B. S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13.06.2018.