ÎCCJ, decizie (scj.ro #147659)

Inducerea în eroare a organelor judiciare. Elemente constitutive. Infracțiune continuată. Cauză de nepedepsire

Cuprins pe materii:

Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra înfăptuirii justiției

Indice alfabetic:

Drept penal

-

inducerea în eroare a organelor judiciare

-

infracțiune continuată

-

cauză de nepedepsire

C. pen.,

art. 35, art. 268

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 255/A din 11 octombrie 2018

Prin sentința nr. 757/PI din 27 octombrie 2017, Curtea de Apel Timișoara, Secția penală, în temeiul art. 268 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., art. 5 C. pen. și raportat la art. 396 alin. (1) și (2) C. proc. pen., a condamnat pe inculpatul A., avocat, la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de inducere în eroare a organelor judiciare, în formă continuată.

În baza art. 67 alin. (1) C. pen., s-a dispus interzicerea, ca pedeapsă complementară, a exercitării drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen., pe o perioadă de 2 ani, urmând ca executarea pedepsei complementare să aibă loc potrivit art. 68 alin. (1) lit. b) C. pen.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen., s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen.

În baza art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 1 an închisoare și s-a stabilit un termen de supraveghere de 2 ani, conform dispozițiilor art. 92 C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen., a fost obligat inculpatul ca, pe durata termenului de supraveghere, să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la serviciul de probațiune, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., s-a impus inculpatului, pe durata termenului de  supraveghere, să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probațiune sau organizat în colaborare cu instituții din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, a fost obligat inculpatul să presteze, pe o durată de 80 zile, o muncă neremunerată în folosul comunității, la una din următoarele instituții: Primăria B. sau Primăria Comunei C.

S-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 96 C. pen. privind cazurile de revocare a beneficiului suspendării sub supraveghere.

În baza art. 25, art. 19, art. 397 C. proc. pen. raportat la art. 1357 C. civ., s-a admis, în parte, acțiunea civilă exercitată de partea civilă D. împotriva inculpatului A. și a fost obligat inculpatul la plata sumei de 5.000 euro sau echivalentului în lei la cursul BNR din ziua plății, către partea civilă, cu titlu de daune morale.

În drept, s-a arătat că fapta inculpatului, avocat, care a depus în perioada 2010 - 2015, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, plângeri penale care au făcut obiectul dosarului nr. E./P/2014, dosarului nr. F./P/2014 (conexat ulterior la dosarul nr. E./P/2014), dosarului nr. G./P/2014 (conexat ulterior la dosarul nr. E./P/2014), dosarului nr. H./P/2014 (conexat ulterior la dosarul nr. E./P/2014), dosarului nr. I./P/2015, dosarului nr. J./P/2015, dosarului nr. K./P/2015, dosarului nr. L./P/2015, dosarului nr. M./P/2015, dosarului nr. N./P/2015, cunoscând că faptele reclamate împotriva părții civile D., procuror la parchetul de pe lângă judecătorie, sunt nereale, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de inducere în eroare a organelor judiciare, în formă continuată, prevăzută în art. 268 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) și art. 5 C. pen.

Împotriva sentinței penale au declarat apel inculpatul A. și partea civilă D.

Analizând apelurile declarate de inculpatul A. și de partea civilă D., prin prisma motivelor invocate, precum și sub toate aspectele de fapt și de drept, în conformitate cu prevederile art. 417 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că acesta sunt nefondate, în principal, pentru considerentele ce se vor expune în continuare:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că apelantul-inculpat nu a contestat situația de fapt reținută de instanța de fond, însă a afirmat că faptele comise nu au fost săvârșite cu intenția de a induce în eroare organele judiciare, respectiv pentru a obține tragerea la răspundere penală a persoanei vătămate în baza unor plângeri ce vizau fapte nereale, ci în scop șicanator, urmărind prin plângerile penale formulate să producă doar disconfort, scopul urmărit fiind de a răzbuna ofensa adusă de persoana vătămată fiicei sale.

După cum s-a arătat și în considerentele sentinței penale, instanța de apel reține că, în perioada anilor 2010 - 2015, inculpatul A. a formulat, în nume personal și în numele altor persoane, dar fără a avea mandat în acest sens de la aceste persoane, mai multe plângeri penale împotriva părții civile D., soluționate prin rezoluții de neîncepere a urmăririi penale, respectiv ordonanțe de clasare.

Fiind audiat în fața instanței de apel, inculpatul A. a arătat că a făcut afirmații mincinoase și a denaturat adevărul numai în plângerile pe care le-a formulat cu privire la fiica sa și clientul său O., plângeri care exced obiectului prezentei judecăți, aspect arătat inclusiv de către apelant. Însă, în ceea ce-i privește pe martorii P., Q., R., S., Ș., T., Ț., U. și V., inculpatul a formulat plângeri împotriva procurorului D. la solicitarea acestora, iar în cazul plângerilor formulate personal, a apreciat că partea civilă i-a îngrădit dreptul la muncă. Inculpatul a concluzionat că în niciuna din plângerile formulate nu a indus în eroare organele judiciare.

Instanța de apel apreciază că susținerile apelantului-inculpat nu sunt reale, după cum se va arăta în continuare în considerentele prezentei decizii penale, acesta prezentând organelor judiciare o interpretare subiectivă și pur speculativă a acțiunilor sale. Perioada de timp în care s-a derulat activitatea infracțională, pe parcursul a șase ani de zile, numărul mare al plângerilor formulate împotriva părții civile, atitudinea provocatoare și ofensatoare a inculpatului manifestată la adresa părții civile, atât prin comportament, după cum rezultă din actele dosarului de urmărire penală, cât și prin înscrisurile depuse inclusiv în dosarul de apel denotă, fără niciun dubiu, atitudinea subiectivă adoptată de inculpat și caracterul abuziv al demersurilor efectuate de acesta din urmă, precum și cunoașterea, în mod evident, a caracterului nereal al susținerilor din conținutul plângerilor depuse la organele judiciare.

După cum s-a arătat și în Expunerea de motive a Codului penal, sesizările mincinoase prin care se invocă săvârșirea unor fapte inexistente reprezintă mijloace insidioase prin care organele judiciare sunt determinate să efectueze investigații ori să desfășoare anumite proceduri de verificare a veridicității acestora, ceea ce presupune o risipă de timp, energie, personal și resurse în instrumentarea unor cauze sortite din start eșecului.

Deopotrivă, justificarea incriminării inducerii în eroare a organelor judiciare rezidă în atitudinea corectă din partea tuturor persoanelor care se adresează organelor judiciare, prin plângere sau denunț, cu privire la săvârșirea unei fapte penale.

Din punct de vedere subiectiv, infracțiunea prevăzută în art. 268 C. pen. se comite cu intenție, directă sau indirectă. Intenția directă presupune ca făptuitorul să urmărească numai împiedicarea activității de justiție. În cazul intenției indirecte, făptuitorul nu urmărește împiedicarea activității de justiție, dar acceptă producerea unui astfel de rezultat în scopul lezării demnității și libertății celui învinuit.

Astfel, după cum s-a arătat și în literatura de specialitate, nucleul vinovăției îl constituie reaua-credință cu care făptuitorul face învinuirea mincinoasă. Făptuitorul trebuie să fie de rea-credință, adică să sesizeze organele judiciare cu privire la existența unei fapte prevăzute de legea penală, cunoscând că aceasta este nereală.

Ceea ce este relevant este faptul că nu interesează, sub aspectul existenței infracțiunii, mobilul sau scopul cu care au fost săvârșite actele materiale.

Reaua-credință trebuie dovedită. Dacă făptuitorul avea cunoștință de împrejurări care relevă lipsa de vinovăție a celui învinuit ori imposibilitatea tragerii lui la răspundere penală, atunci reaua sa credință este dovedită. Totodată, dacă făptuitorul este conștient că învinuirea pe care o aduce unei persoane este mincinoasă, faptele sunt comise cu intenție, condițiile legale privind latura subiectivă a infracțiunii de inducere în eroare a organelor judiciare fiind întrunite în cauză.

Aplicând aceste considerente teoretice la speța dedusă judecății, instanța de apel constată că faptele ce fac obiectul cauzei au fost comise de inculpatul A. cu intenție, fiind îndeplinite condițiile legale pentru tragerea sa la răspundere penală.

Așadar, chiar dacă motivația interioară a inculpatului a fost una de șicanare, aceasta nu exclude scopul inducerii în eroare a organelor judiciare, deci existența laturii subiective. Textul incriminării vizează și situațiile în care o persoană sesizează în mod abuziv organele judiciare cu plângeri sau denunțuri penale neadevărate, cum s-a întâmplat în prezenta cauză. Or, multitudinea de plângeri penale depuse de inculpat împotriva părții civile a generat o perturbare a activității organelor judiciare care au consumat timp și resurse pentru a cerceta fapte neadevărate.

Pe de altă parte, pretinsa motivație a apelantului-inculpat, în sensul că faptele sale au fost determinate de comportamentul neadecvat al părții civile la adresa fiicei sale, nu poate fi reținută de instanța de apel. După cum s-a reținut și în considerentele sentinței penale atacate, această apărare a inculpatului nu a fost susținută de probe. De asemenea, faptele pretins a fi săvârșite de către partea civilă D. împotriva fiicei inculpatului ar fi avut loc în anul 2013; or, primele acte materiale din conținutul infracțiunii continuate imputate inculpatului au avut loc începând cu anul 2010.

Apelantul-inculpat a mai invocat faptul că plângerile formulate în numele altor persoane împotriva persoanei vătămate nu erau apte să inducă în eroare organele judiciare și nu au avut aptitudinea de a urmări în mod real tragerea la răspundere penală a procurorului D. În acest sens, a arătat că, în respectivele cauze, organele de urmărire penală au dispus, cu celeritate, soluții de clasare în favoarea acestuia din urmă. Mai mult, demersurile judiciare, în situațiile în care a acționat fără un mandat valabil din partea persoanelor în numele cărora a formulat plângerile penale, sunt lipsite de valoare juridică și nu puteau produce efectul inducerii în eroare a organelor judiciare.

Și acest motiv de apel este nefondat, neputând să conducă la desființarea sentinței penale atacate și achitarea inculpatului.

Potrivit art. 268 alin. (1) C. pen., sesizarea penală trebuie să se facă prin plângere sau denunț, condiția legii referitoare la săvârșirea învinuirii prin plângere sau denunț fiind îndeplinită chiar dacă plângerea sau denunțul nu s-au făcut cu respectarea condițiilor prevăzute de legea procesual penală.

După cum s-a arătat și în literatura de specialitate, a condiționa existența infracțiunii de îndeplinirea formelor prevăzute de Codul de procedură penală înseamnă a restrânge conținutul infracțiunii, adăugând trăsături pe care legiuitorul nu le-a prevăzut. Având în vedere faptul că obiectul ocrotirii penale vizează relațiile sociale referitoare la înfăptuirea justiției, acestea sunt vătămate nu numai în cazul în care plângerea sau denunțul îndeplinesc formele prevăzute de normele procesual penale, ci și atunci când aceste condiții formale nu sunt îndeplinite, deoarece, și în acest din urmă caz, organul de urmărire penală, luând cunoștință de săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, va acționa pentru strângerea probelor și stabilirea răspunderii penale a celui învinuit.

În consecință, cerința legii referitoare la săvârșirea învinuirii prin plângere sau denunț este îndeplinită.

După cum s-a arătat și în considerentele sentinței penale atacate, instanța de apel apreciază că nu este necesar, pentru existența infracțiunii, ca actul de sesizare

in personam

să respecte toate condițiile formale prevăzute în legea procesual penală, atât timp cât este apt să conducă la sesizarea organelor de urmărire penală; fapta este tipică în măsura în care caracterul inform al sesizării nu conduce la o soluție de clasare ori la una de restituire pe cale administrativă care nu a fost urmată de realizarea unei noi sesizări conforme cu exigențele legale. Or, în cauză, nu au fost date astfel de soluții, motiv pentru care nu pot fi reținute apărările inculpatului potrivit cărora plângerile acestuia erau informe, deoarece nu era anexat mandatul special pentru a reprezenta alte persoane, din actele dosarului rezultând că, în urma plângerilor penale formulate de către inculpatul A., s-au efectuat acte de urmărire penală, respectiv cercetare la fața locului, au fost audiate o serie de persoane, au fost atașate înscrisuri, precum și alte verificări specifice.

Referitor la susținerile apelantului-inculpat, în sensul că plângerile formulate în numele altor persoane au fost efectuate la solicitarea expresă a acestora, instanța de apel constată că sunt în contradicție cu probele administrate în cauză.

Astfel, martorii audiați în cursul procesului penal au declarat că nu i-au solicitat inculpatului să formuleze plângere penală împotriva procurorului D. și nici nu au încheiat cu inculpatul un contract de asistență juridică sau vreo procură judiciară pentru reprezentare în acest sens. Instanța de apel are în vedere declarațiile martorilor: P., W., U., R., Ț. - audiați în cursul urmăririi penale și al cercetării judecătorești la instanța de fond, Q. și Ș. - audiați în cursul urmăririi penale.

De asemenea, inculpatul nu a făcut dovada mandatului de reprezentare în situațiile în care a formulat plângere penală împotriva procurorului D.

Situația este similară și în cazul martorului V. Acesta a afirmat, în fața instanței de fond, că plângerile împotriva părții civile au fost formulate de inculpat la solicitarea sa. Însă declarația martorului nu poate suplini lipsa unui mandat special dat în acest sens inculpatului. Mai mult, din actele dosarului rezultă că inculpatul A. nu avea nicio calitate în cauza penală în care martorul era cercetat, acesta din urmă fiind asistat de un alt avocat, conform împuternicirii avocațiale depuse în dosarul de urmărire penală.

Nici în cazul numitului T. apelantul-inculpat nu a făcut dovada mandatării sale în vederea formulării celor cinci plângeri penale împotriva părții civile, acesta neputând fi audiat în cauză, demersurile efectuate în cursul urmăririi penale rămânând fără rezultat, sus-numitul fiind plecat în străinătate.

Contractul de asistență juridică depus în cursul urmăririi penale încheiat la data de 3 octombrie 2012 cu Ț. nu are legătură cu plângerea depusă în numele martorului la data de 11 noiembrie 2013, din declarația acestuia din urmă rezultând că acest contract a vizat asistența juridică și reprezentarea în dosarul nr. X. al Judecătoriei Oravița.

Tot astfel, procura judiciară depusă în cursul cercetării judecătorești de la instanța de fond nu a fost încheiată în vederea formulării unei plângeri penale, ci este o procură de reprezentare în cauza nr. Y. a Judecătoriei Oravița. Mai mult, se constată că procura a fost încheiată la data de 18 februarie 2015; or, plângerea formulată în numele numitei S. a fost înregistrată la data de 11 martie 2013.

În plus, după cum a reținut și judecătorul fondului, inculpatul avea reprezentarea acțiunilor sale, aspect ce rezultă inclusiv din declarația acestuia, care a arătat în fața instanței că știa că nu va obține o soluție de trimitere în judecată a procurorului D., de unde rezultă și reaua-credință a inculpatului în formularea acestor plângeri.

De asemenea, având calitatea de avocat, inculpatul cunoștea prevederile legale, așa încât, în mod corect, după cum a reținut și instanța de fond, nu se poate aprecia că aceste plângeri au fost introduse în apărarea clienților pe care îi reprezenta în calitate de avocat, cunoscând astfel că faptele reclamate sunt nereale.

În fapt, apelantul-inculpat A., prin faptele sale, a generat punerea în mișcare, în mod inutil, a aparatului de justiție, în scopul cercetării unui pretins fenomen infracțional, dar care nu exista în realitate.

Referitor la motivul de apel privind reținerea dispozițiilor art. 268 alin. (3) C. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că și acest motiv este neîntemeiat, cauza de nepedepsire invocată nefiind incidentă în speță.

Potrivit art. 268 alin. (3) C. pen., nu se pedepsește persoana care a săvârșit inducerea în eroare a organelor judiciare, dacă declară, înainte de reținerea, arestarea sau de punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva celui față de care s-a făcut denunțul sau plângerea ori s-au produs probele, că denunțul, plângerea sau probele sunt nereale.

Prevederile precitate nu sunt incidente în cauză, înscrisul denumit „denunț” înregistrat la data de 31 mai 2016, la care face referire inculpatul în motivele de apel, neavând valoarea juridică pretinsă de acesta. Astfel, din conținutul înscrisului reclamat nu rezultă faptele la care face referire inculpatul, acestea nefiind descrise, ci sunt doar enumerate o serie de articole din Codul penal.

Nu în ultimul rând, cauza de nepedepsire clamată în apărare operează numai atunci când denunțarea faptelor nereale se realizează în cadrul procedurii aflate în curs - până la momentul indicat expres de textul legal - și nu după finalizarea acesteia. Or, plângerile formulate de către inculpat în perioada 2010 - 2015, care fac obiectul acestui dosar, fuseseră soluționate prin rezoluții de neîncepere a urmăririi penale, respectiv prin ordonanțe de clasare, iar pretinsul autodenunț a intervenit după ce au fost date aceste soluții și după ce împotriva inculpatului s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale în acest dosar. Astfel, autodenunțul reclamat nu îndeplinește condițiile prevăzute în art. 268 alin. (3) C. pen.

Referitor la apelul părții civile D., Înalta Curte de Casație și Justiție îl apreciază ca fiind nefondat, urmând a-l respinge ca atare.

Astfel, schimbarea încadrării juridice dintr-o infracțiune continuată de inducere în eroare a organelor judiciare în 9 infracțiuni de inducere în eroare a organelor judiciare, în concurs, respectiv câte o infracțiune pentru fiecare dintre persoanele în numele cărora inculpatul a formulat plângere penală, nu se justifică.

Din probele administrate în cauză, instanța de apel reține că inculpatul A. a acționat în baza unei rezoluții infracționale unice, la diferite intervale de timp. Susținerile apelantului parte civilă în sensul că acesta ar fi luat, cu fiecare martor în parte în numele căruia ar fi formulat plângerile penale, o nouă rezoluție infracțională, distinctă pentru fiecare persoană, nu este susținută de actele și lucrările dosarului. Pe de altă parte, apelantul parte civilă omite împrejurarea că însuși inculpatul, în nume personal, a formulat în aceeași perioadă mai multe plângeri împotriva părții civile cu caracter nereal, acțiuni întreprinse de acesta din urmă în baza aceleiași rezoluții infracționale și care constituie acte materiale ale infracțiunii de inducere în eroare a organelor judiciare.

Nici cererea apelantului parte civilă de reținere a infracțiunii de inducere în eroare a organelor judiciare în varianta prevăzută în art. 268 alin. (2) C. pen. nu este fondată.

Astfel, apelantul parte civilă D. a apreciat că ticluirea denunțurilor în maniera descrisă în actul de sesizare corespunde tipicității incriminate în art. 268 alin. (2) C. pen.

Prin ticluirea de probe se înțelege „construirea” unor probe mincinoase în dovedirea existenței unei fapte prevăzute de legea penală și acuzării pe nedrept de săvârșirea unor asemenea fapte a unei persoane nevinovate.

Or, formularea unor plângeri/denunțuri penale este un mod de sesizare a organelor judiciare, plângerea/denunțul neavând caracterul de mijloc de probă în procesul penal. Mai mult, nu se poate reține, cum a susținut apelantul parte civilă, că sesizarea, prin denunț sau plângere, a unui organ de urmărire penală este echivalentă cu ticluirea unui mijloc de probă.

În fine, nici cererea de schimbare a încadrării juridice a faptelor comise de inculpat în 9 infracțiuni prevăzute în art. 279 alin. (2) raportat la 268 alin. (2) C. pen. nu poate fi primită.

În acest sens, apelantul parte civilă a arătat că latura obiectivă a infracțiunii de ultraj judiciar o constituie infracțiunea de inducere în eroare a organelor judiciare, acesta având calitatea de subiect pasiv. Totodată, mobilul infracțiunii a fost de intimidare și răzbunare pentru exercitarea atribuțiunilor sale de serviciu. În concluzie, apelantul parte civilă a arătat că infracțiunea de inducere în eroare a organelor judiciare a fost săvârșită în scopul prevăzut în art. 279 alin. (2) C. pen.

Potrivit art. 279 alin. (2) C. pen., constituie forma asimilată infracțiunii de ultraj judiciar săvârșirea unei infracțiuni împotriva unui judecător sau procuror ori împotriva bunurilor acestuia, în scop de intimidare sau de răzbunare, în legătură cu exercitarea atribuțiilor de serviciu.

Conform art. 268 alin. (1) C. pen., inducerea în eroare a organelor judiciare este infracțiunea ce constă în sesizarea penală, făcută prin denunț sau plângere, cu privire la existența unei fapte prevăzute de legea penală ori în legătură cu săvârșirea unei asemenea fapte de către o anumită persoană, cunoscând că aceasta este nereală.

Având în vedere elementele de tipicitate diferite ale celor două infracțiuni, pe de o parte, și situația de fapt reținută în cauză în raport cu actele de acuzare ale inculpatului și de sesizare a instanței de judecată, pe de altă parte, cererea apelantului parte civilă nu poate fi primită, întrucât s-ar realiza o extindere a acuzațiilor penale aduse inculpatului. Așa cum a reținut și instanța de fond, faptele săvârșite de inculpat, astfel cum au fost descrise prin cele două acte de sesizare a instanței, reprezintă infracțiunea de inducere în eroare a organelor judiciare, în formă continuată, incriminată potrivit art. 268 alin. (1) C. pen.

Din oficiu, instanța de apel constată că s-au reținut, în mod eronat, prevederile art. 5 C. pen., de către prima instanță. Or, infracțiunea a fost săvârșită de inculpat în formă continuată, caz în care s-a epuizat la momentul realizării ultimului act de executare, act de executare comis ulterior intrării în vigoare a noului Cod penal. În aceste condiții, legea aplicabilă raportului juridic dedus judecății este Codul penal în vigoare, nefiind incidente prevederile legale precitate, privind aplicarea legii penale mai favorabile, care au în vedere situația în care de la săvârșirea infracțiunii și până la judecarea cauzei a intervenit o lege penală ce cuprinde dispoziții mai favorabile inculpatului.

Având în vedere că reținerea dispozițiilor art. 5 C. pen. nu a influențat în niciun mod soluționarea cauzei, fiind aplicate dispozițiile incidente conform Codului penal în vigoare, nu se impune desființarea sentinței atacate, care nu ar avea nicio finalitate pe acest aspect.

În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpatul A. și de partea civilă D. împotriva sentinței nr. 757/PI din 27 octombrie 2017, pronunțată de către Curtea de Apel Timișoara, Secția penală.