ÎCCJ, decizie (scj.ro #82864)

Insolvență. Acțiune în pretenții având ca obiect o creanță născută ulterior deschiderii procedurii. Termenul de prescripție aplicabil Cuprins pe materii: Drept comercial. Procedura insolvenței Index alfabetic: acțiune în pretenții - procedura insolvenței - creanță născută ulterior deschiderii procedurii insolvenței - termen de prescripție Legea nr. 85/2006, art. 36, art. 40, art. 64 alin. (6) Decretul nr. 167/1958, art. 7 alin. (1) Dispozițiile art. 36 din Legea nr. 85/2006 - care prevăd că de la data deschiderii procedurii insolventei se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului sau bunurilor sale - se refera la creanțele născute anterior deschiderii procedurii.

În cazul unei acțiuni prin care se tinde la recuperarea unei creanțe născute ulterior deschiderii procedurii, creditoarea are la îndemână calea deschisă de art. 64 alin. (6) din Legea nr. 85/2006, însă cu respectarea termenului de prescripție prevăzut de art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, în condițiile în care acțiunea sa nu poate fi încadrată în categoria celor avute în vedere de art. 36 din Legea insolvenței. Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3760 din 6 noiembrie 2013 Notă : Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă a fost abrogat prin Legea nr. 71/2011 la data de 1 octombrie 2011. Prin sentința civilă nr. 220/C/, Tribunalul Brașov a respins excepția tardivității invocată de reclamanta SC G.E.

UK Ltd. A respins excepția lipsei calității procesuale active invocată de pârâta SC R. SA. A admis excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâta SC R. SA. A respins acțiunea formulată de reclamanta SC G.E. UK Ltd cu sediul ales în București bd. I.I.B. nr.5, et. 3, ap. x, sector 1, în contradictoriu cu pârâta SC R. SA cu sediul în O., str. I. nr. 3, jud. Bacău. A anulat cererea reconvențională formulată de pârâta SC R. SA în contradictoriu cu reclamanta SC G.E. UK Ltd și cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC R. SA în contradictoriu cu chemata în garanție E.T. Ltd cu sediul în (…) Nicosia, Cipru, ca netimbrate.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele: În privința tardivității invocării excepțiilor lipsei calității procesuale active și a prescripției instanța a considerat-o ca nefiind întemeiată reținând în acest sens, în primul rând, că pe parcursul judecății o cauză poate parcurge mai multe etape procesuale (judecată în primă instanță, căi de atac) și că prima zi de înfățișare este primul termen din etapa procesuală respectivă, la care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.134 C. proc. civ.

În speță, având în vedere că prin Încheierea de ședință din data de 2.11.2011 pronunțată de judecătorul sindic s-a stabilit că prezenta cauză este de drept comun, precum și că întâmpinarea prin care au fost invocate excepțiile lipsei calității procesuale active și prescripției dreptului material la acțiune au fost invocate anterior înregistrării cauzei la un complet de fond comercial și respectiv stabilirii completului legal constituit, instanța a constatat că prima zi de înfățișare este 28.03.2012, când părțile legal citate au putut pune concluzii, astfel cum prevede art. 134 C. proc. civ. În concluzie, excepțiile invocate prin întâmpinare au fost invocate înainte de prima zi de înfățișare.

În al doilea rând s-a avut în vedere că excepțiile lipsei calității procesuale active și prescripției dreptului material la acțiune sunt excepții de ordine publică, care pot fi invocate oricând în tot cursul procesului, în conformitate cu prevederile art. 136 C. proc. civ. Așadar, chiar dacă s-ar fi socotit că întâmpinarea a fost formulată după prima zi de înfățișare, excepțiile menționate mai sus puteau fi invocate având în vedere că sunt excepții de ordine publică. În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune s-a precizat și că potrivit art. 2513 din Noul Cod civil, care a intrat în vigoare la data de 1.10.2011, prescripția poate fi opusă numai în primă instanță, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate.

Însă, în conformitate cu art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit. Luând în considerare ordinea soluționării excepțiilor, instanța a soluționat mai întâi excepția lipsei calității procesuale active. Excepția lipsei calității procesuale active a fost respinsă reținându-se că reclamanta justifică, prin certificatele de proprietate atașate la dosar, obiectul cererii de chemare în judecată, precum și motivele de fapt și de drept invocate, existența identității între persoana sa și titularul dreptului afirmat.

Având în vedere soluția pronunțată asupra excepției lipsei calității procesuale active instanța a analizat excepția prescripției dreptului material la acțiune ce a fost admisă cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată. S-a reținut în acest sens că potrivit dispozițiilor art. 1 din Decretul nr. 167/1958, termenul general de prescripție este de 3 ani de la data nașterii dreptului material la acțiune. În speță, dreptul material la acțiune s-a născut de la data emiterii fiecărui Holding Certificate, respectiv 21.02.2006, 23.02.2006, 28.03.2006, 16.05.2006, 31.05.2006 în ceea ce privește țițeiul, 24.03.2006, 27.03.2006, 28.03.2006, 3.04.2006, 10.04.2006 în ceea ce privește motorina și s-a împlinit, conform art. 7 din Decretul nr. 167/1958, la data de 31.05.2009.

Astfel cum rezultă și din răspunsul la întâmpinare, reclamanta s-a adresat instanței în vederea plății contravalorii cantităților de țiței și motorină la data de 27.08.2009 (în ceea ce privește cantitatea de țiței) și la data de 1.10.2009 (în ceea ce privește cantitatea de motorină), peste termenul prevăzut de lege și, chiar dacă se lua în considerare data formulării cererilor de plată adresate administratorului judiciar și debitorului (29.06.2009 și 17.08.2009), termenul de 3 ani este de asemenea împlinit. Susținerile reclamantei conform cărora cursul prescripției a fost întrerupt, având în vedere prevederile art. 36 din Legea insolvenței, nu au putut fi primite deoarece în speță este vorba de cereri aferente unor creanțe născute după data deschiderii procedurii insolvenței debitoarei din data de 28.04.2004, textul legal invocat nefiind incident în cauză.

Nu au putut fi reținute nici susținerile potrivit cărora dreptul la acțiune al reclamantei nu se putea naște de la data emiterii certificatelor, ci doar de la data când s-a refuzat restituirea produselor sau a contravalorii lor. Raportat la soluția pronunțată cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune s-a constatat că nu se impune analizarea excepțiilor prematurității și inadmisibilității invocate de pârâtă prin întâmpinare. Având în vedere că prin Încheierea de ședință din data de 25.04.2012 s-a admis excepția netimbrării cererii reconvenționale și a cererii de chemare în garanție, instanța, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, a anulat ca netimbrate cererea reconvențională formulată de pârâta SC R. SA în contradictoriu cu reclamanta SC G.E.

UK Ltd și cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC R. SA în contradictoriu cu chemata în garanție E.T. Ltd. Față de faptul anulării cererii reconvenționale ca netimbrată, excepțiile tardivității și inadmisibilității invocate de reclamantă prin întâmpinarea la cererea reconvențională nu au mai fost analizate. Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 169 din 20 noiembrie 2012 a Curții de Apel Brașov, Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale. Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că dispozițiile art. 36 și art. 40 din Legea nr. 85/2006 nu sunt incidente în cauză.

Pe de o parte, s-a avut în vedere că normele în discuție vizează situația acțiunilor, indiferent că sunt judiciare sau extrajudiciare, prin care se tinde la recuperarea creanței și că reclamanta nu a promovat nicio acțiune în termenul general de prescripție de 3 ani, iar, pe de altă parte, că dispozițiile analizate privesc acțiuni judiciare, indiferent că sunt introduse anterior sau posterior deschiderii procedurii insolvenței, însă pentru creanțe născute anterior deschiderii procedurii, întrucât pentru cele posterioare acestui moment sunt incidente dispozițiile art. 64 alin. (6) teza I din Legea nr. 85/2006.

În privința incidenței normelor de drept comun, instanța de apel a reținut că art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 are caracter special și se aplică cu prioritate, iar în cazul obligațiilor pure termenul extinctiv curge de la data nașterii raportului de drept ceea ce înseamnă că, în condițiile în care reclamanta se prevalează de calitatea de depozitar a pârâtei, pe baza certificatelor în discuție și care nu prevăd vreun termen de executare a obligației, prescripția a început să curgă separat pentru fiecare, ultima împlinindu-se la data de 31.05.2009. Cum prima cerere de plată a fost formulată la data de 27.08.2009 s-a constatat că termenul era deja împlinit.

Nu a fost primită nici susținerea potrivit cu care pârâta ar fi renunțat la prescripție , din moment ce, sub imperiul Decretului nr. 167/1958, prescripția era o instituție de ordine publică, invocabilă în orice stadiu al procesului și din oficiu și, oricum, renunțarea de care se prevalează reclamanta nu are această valoare. Împotriva deciziei reclamanta a declarat recurs prin care a susținut incidența motivelor de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora a susținut următoarele: 1.În mod nelegal s-a reținut prin decizia atacată că acțiunea reclamantei este prescrisă.

Recurenta a susținut că problema pe care a avut-o de rezolvat instanța de apel a fost aceea a aplicării dispozițiilor art. 36 și art. 40 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, cu privire la acțiunea dedusă judecății ce privește creanțe născute în timpul procedurii de insolvență a debitorului R., considerând că instanța a pornit de la o premisă corectă, dar a ajuns la o concluzie eronată. În concret, s-a arătat că premisa corectă de la care a pornit instanța constă în aceea că dispozițiile art. 36 și art. 40 din Legea nr. 85/2006 se aplică tuturor acțiunilor judiciare împotriva debitorului, indiferent dacă acestea au fost formulate anterior deschiderii procedurii insolvenței sau în cursul acestei proceduri, însă concluzia a fost una eronată, în condițiile în care s-a reținut că aceleași dispoziții nu sunt incidente în cauză.

S-a susținut că, la nivel de principiu, o acțiune judiciară împotriva debitorului nu poate fi considerată introdusă după „expirarea” prescripției sau „într-o perioadă când termenul de prescripție era deja împlinit” atâta timp cât, din momentul în care a fost introdusă, termenul de prescripție era suspendat de drept. Așadar, un termen de prescripție suspendat legal pentru toate acțiunile judiciare împotriva debitorului nu curge, așa încât el nu se poate împlini în acel timp. Recurenta a considerat că, în condițiile în care procedura de reorganizare a R. a început la data de 8.12.2004, rezultă că suspendarea legală a prescripției oricăror acțiuni împotriva debitorului era operantă și a rămas în vigoare până în momentul în care procedura insolvenței s-a închis irevocabil, prin decizia nr. 140 din 8.03.2011 a Curții de Apel Brașov, Secția comercială.

În sprijinul acestei susțineri, recurenta a adus un argument rezultat atât din doctrină, cât și din practica judiciară, în sensul căruia atunci când cauza de suspendare există în chiar momentul în care ar trebui să înceapă cursul prescripției extinctive, titularul dreptului la acțiune are la dispoziție, prin ipoteză, întregul termen de prescripție, care începe să curgă abia la încetarea cauzei de suspendare.

De asemenea, s-a susținut că punctul de vedere al instanței de apel potrivit cu care dispozițiile legale evocate privesc acțiuni judiciare, indiferent că sunt introduse anterior sau posterior deschiderii procedurii insolvenței, însă pentru creanțe născute anterior deschiderii procedurii – conține erori de drept și contradicții logice pentru că: - De principiu nu se pot introduce acțiuni judiciare posterior deschiderii insolvenței pentru creanțe anterioare, deoarece aceste creanțe trebuie declarate la masa credală, ceea ce înseamnă că acțiunile posterioare deschiderii procedurii se pot introduce numai pentru creanțe posterioare deschiderii procedurii.

S-a apreciat că, în condițiile în care instanța de apel a acceptat că art. 36 și art. 40 privesc acțiuni judiciare, indiferent că sunt introduse anterior sau posterior deschiderii procedurii insolvenței, aceasta face o discriminare în funcție de obiectul acțiunii, după cum acesta constă într-o creanță născută anterior sau ulterior deschiderii procedurii, iar dispozițiile art. 36 nu fac această distincție. - Pornind de la premisa corectă că pentru creanțele posterioare deschiderii procedurii insolvenței sunt incidente dispozițiile art. 64 alin. (6) teza I din Legea insolvenței, instanța de apel a săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat că respectivele creanțe sunt recuperabile întocmai ca pe dreptul comun.

Sub acest aspect s-a susținut că, în realitate, aceste dispoziții prevăd că pentru creanțele născute după data deschiderii procedurii nu este necesară înscrierea la masa credală, pentru rațiunea (exprimată de recurentă) că respectiva masă credală era deja constituită la acel moment. Recurenta a considerat că este de principiu că acțiunile întemeiate pe acest text de lege sunt de natura procedurii insolvenței și se exercită în cadrul acestei proceduri. - Afirmația instanței în sensul căreia creanțele în discuție se execută de bună voie în virtutea puterii obligatorii a contractului, iar cursul prescripției nu este împiedicat din cauza legală de suspendare este de neînțeles, în condițiile în care intimata R. nu a executat de bună-voie, iar suspendarea prescripției se referă la toate acțiunile împotriva debitorului, indiferent de momentul la care au fost introduse sau de momentul la care au fost născute creanțele.

- Instanța de apel a validat un raționament vădit eronat întrucât rațiunea pentru care legiuitorul, prin art. 64 alin. (6), a permis ca cererile privind creanțele născute în timpul procedurii să fie soluționate direct în procedura insolvenței este tocmai aceea de a nu pune pe creditorii cu asemenea creanțe în situația de a fi obligați să se adreseze instanțelor de drept comun atâta timp cât procedura insolvenței este în curs. - Nu este corectă reținerea instanței de recurs în sensul căreia hotărârile judecătorești aduse în susținere s-ar referi la alte aspecte, iar nu la prescripția dreptului la acțiune. Recurenta a considerat că, în realitate, Curtea de Apel Brașov a stabilit cu autoritate de lucru judecat, chiar în această cauză, într-un ciclu procesual anterior că dispozițiile art. 36 și, implicit, ale art. 40 sunt aplicabile cererilor G., a cărei creanță este născută după data deschiderii procedurii.

2. Cu privire la incidența normelor de drept comun, recurenta a susținut că cererile G. nu sunt prescrise, în speță fiind incidente dispozițiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. - Sub un prim aspect recurenta arată că este ilogic și neconform cu situația de fapt ca dreptul său la acțiune să se considere născut din chiar momentul emiterii certificatelor de atestare a dreptului de proprietate. Se apreciază că termenul de prescripție a început să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune, iar dreptul la acțiune este indisolubil de noțiunea de interes astfel că dreptul la restituirea în natură a țițeiului și motorinei sau a echivalentului bănesc al acestora a început să curgă la data când pentru G. s-a născut interesul de a cere restituirea, respectiv la momentul în care R., fiind somat, a refuzat să restituie produsele sau contravaloarea acestora.

- Din alt punct de vedere, recurenta a apreciat că nu se poate reține vreo lipsă de diligență care să justifice sancțiunea prescripției extinctive. Reluându-se aspecte din situația de fapt, constând în demersurile efectuate pentru recuperarea creanței pe care Legea insolvenței i le-a permis la acel moment, dar care au fost refuzate de administratorul judiciar se apreciază, în acea perioadă a existat un vid legislativ în ce privește regimul de protecție al creanțelor născute în timpul procedurii, vid ce a fost acoperit prin dispozițiile art. 64 alin. (6) din Legea nr. 85/2006 cu modificările aduse prin Legea nr. 277/2009, dispoziții pe care și-a întemeiat acțiunea.

- De asemenea, recurenta a susținut că R. a renunțat la invocarea prescripției extinctive printr-o declarație expresă făcută în dosarul ce a avut ca obiect contestația G. privind „motorina”, la termenul din data de 1.04.2010, iar tribunalul Brașov a luat act de această declarație prin încheierea de judecată din aceeași dată. 3. În subsidiar, recurenta a solicitat să se constate că instanța de apel a respins în mod nelegal cererea sa prin care a solicitat unirea excepției prescripției cu fondul, pentru ca instanța să administreze probe pe fondul cauzei. Sub acest aspect, s-a susținut că interesul său de a cere restituirea produselor sau a contravalorii lor de la pârâtă nu se putea naște la data emiterii certificatelor, care atestă primirea de către R. a produselor, așa cum susțin instanțele anterioare.

Prin întâmpinarea depusă la data de 22.08.2013, intimata SC R. SA a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Analizând decizia atacată prin prisma motivelor de nelegalitate invocate de recurentă, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Prin motivele de recurs sunt criticate punctual statuările instanței de apel cu privire la lipsa incidenței prevederilor art. 36 și art. 40 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, la incidența normelor de drept comun privitoare la prescripția dreptului la acțiune și la imposibilitatea reținerii renunțării la prescripție, față de caracterul imperativ al normelor din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția.

Singurul aspect necontestat de părți și care va constitui premisa de la care instanța de recurs va porni în exercitarea controlului judiciar constă în natura creanței invocate de recurentă, aceea a unei creanțe născute în timpul procedurii de insolvență, procedură la care a fost supusă pârâta SC R. SA. Prin art. 64 alin. (6) din Legea insolvenței este reglementată situația unei asemenea creanțe, în sensul modalității de realizare a acesteia. Astfel, potrivit dispoziției legale mai sus menționate, creanțele născute după data deschiderii procedurii, în perioada de observație sau în procedura reorganizării judiciare vor fi plătite conform documentelor din care rezultă, nefiind necesară înscrierea la masa credală.

Așadar, reclamanta avea posibilitatea legală de a se adresa administratorului judiciar pentru plata creanței sale născute în timpul procedurii și de a obține această plată înaintea oricărei alte ordini de distribuire. Pornind de la aceeași premisă se pune problema dacă unei asemenea creanțe i se aplică prevederile art. 36 și art. 40 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței. Art. 36 din Legea nr. 85/2006 privind insolvența prevede că de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului sau bunurilor sale.

Este adevărat că instanța de apel a notat că dispozițiile analizate privesc acțiuni judiciare, indiferent dacă sunt introduse anterior sau posterior deschiderii procedurii insolvenței – punct de vedere cu care recurenta este de acord – numai că se pierde din vedere un aspect esențial, acela că reglementarea are în vedere numai creanțele născute anterior deschiderii procedurii. Pentru creanțele născute după data deschiderii procedurii insolvenței este evident că le sunt aplicabile prevederile speciale ale art. 64 alin. (6) din Legea insolvenței. De altfel, instanța de apel a fost foarte clară și explicită atunci când a analizat acest aspect, motiv pentru care raționamentul său va fi menținut.

Rațiunea textului este una logică, raportat la natura concursuală și egalitară a procedurii insolvenței. Cu referire strictă la acțiunile enumerate de textul legal enunțat, art. 40 prevede că deschiderea procedurii insolvenței suspendă orice termene de prescripție, ceea ce înseamnă că pentru orice alte acțiuni ce exced reglementării, termenele de prescripție nu se suspendă, ele urmându-și cursul.

Raportat la acțiunea dedusă judecății, prin care se tinde la recuperarea unei creanțe ulterioare deschiderii procedurii, reclamanta avea la îndemână calea deschisă de art. 64 alin. (6) din Legea nr. 85/2006, însă cu respectarea termenului de prescripție, în condițiile în care – așa cum s-a arătat anterior - acțiunea sa nu poate fi încadrată în categoria celor avute în vedere art. 36. Așa fiind, instanța de apel a reținut în mod corect lipsa incidenței dispozițiilor art. 40, respectiv faptul că nu a intervenit cazul special de suspendare a cursului prescripției creanței invocate de reclamantă. Fără a se propune o analiză a naturii acțiunii pe care ar fi avut-o la îndemână reclamanta – de drept comun sau în cadrul procedurii insolvenței – indiferent de aceasta, este cert faptul că în cazul acestei creanței i se aplică prevederile referitoare la prescripție, iar reclamanta trebuia să facă dovada că dreptul său la acțiune nu este prescris.

Sub acest aspect, disputa se poartă asupra momentului la care s-a născut dreptul la acțiune și, implicit, momentul de la care curge termenul de prescripție. Regula instituită de art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 este aceea potrivit cu care prescripția începe să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune. Alin. (2) al aceluiași text de lege reglementează o excepție, anume pentru acele obligații al căror termen de executare nu este stabilit. În acest caz, legea prevede că prescripția începe să curgă de la data nașterii raportului de drept.

În cauză, în certificatele de depozit invocate de reclamantă nu există nicio mențiune cu privire la termenul de executare a obligației, motiv pentru care devin incidente prevederile art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1858, prescripția începând să curgă - pentru fiecare dintre acestea - de la data nașterii raportului juridic, respectiv de la data emiterii fiecărui Holding Certificate ( 21.02.2006, 23.02.2006, 28.03.2006, 16.05.2006, 31.05.2006 în ceea ce privește țițeiul, 24.03.2006, 27.03.2006, 28.03.2006, 3.04.2006, 10.04.2006 în ceea ce privește motorina). Calculând termenul de prescripție de 3 ani rezultă că acesta s-a împlinit la data de 31.05.2009, iar cum acțiunea a fost formulată la data de 27.08.2009 este evident că aceasta este prescrisă.

În plus, incidența alin. (2) este atrasă și datorită faptului că, în cazul depozitului, obligația de restituire a bunului se execută la cererea deponentului. Pentru aceste considerente, instanța nu poate primi susținerile recurentei potrivit cu care dreptul său la acțiune ar fi început să curgă dala data care s-ar fi născut interesul său de a cere restituirea, în opinia sa, la data la care a întâmpinat refuzul intimatei de a restitui produsele sau contravaloarea acestora. Instanța de recurs nu a primit nici susținerile privitoare la existența unui vid legislativ acoperit prin dispozițiile art. 64 alin. (6) din Legea nr. 85/2006 ce ar fi îngreunat demersurile reclamantei, fiind cert că aceasta nu a efectuat nici un demers de recuperare a creanței în interiorul termenului de prescripție.

Nefondate sunt și susținerile prin care se invocă renunțarea pârâtei la prescripție față de caracterul imperativ al normelor ce reglementează prescripția ce presupune invocarea acesteia oricând, în orice stadiu al pricinii, de oricine are un interes, chiar și din oficiu, fiind inadmisibilă derogarea prin convenții. Pentru considerentele expuse, având în vedere și dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantă și a menținut în totalitate decizia instanței de apel.