ÎCCJ, decizie (scj.ro #82864)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #82864) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Insolvență.

Acțiune în pretenții având ca obiect o creanță

născută ulterior deschiderii procedurii. Termenul de prescripție

aplicabil

Cuprins pe materii:

Drept comercial. Procedura insolvenței

Index

alfabetic: acțiune în pretenții

-

procedura insolvenței

-

creanță născută ulterior deschiderii

procedurii insolvenței

-

termen de prescripție

Legea

nr. 85/2006, art. 36, art. 40, art. 64 alin. (6)

Decretul

nr. 167/1958, art. 7 alin. (1)

Dispozițiile

art. 36 din Legea nr. 85/2006 - care prevăd că de la data deschiderii

procedurii insolventei se suspendă de drept toate acțiunile

judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru

realizarea creanțelor asupra averii debitorului sau bunurilor sale

- se refera la creanțele născute anterior deschiderii procedurii.

În

cazul unei acțiuni prin care se tinde la recuperarea unei creanțe

născute

ulterior deschiderii procedurii, creditoarea are la îndemână calea deschisă

de art. 64 alin.

(6) din Legea nr. 85/2006,

însă cu respectarea termenului de prescripție prevăzut de art. 7

alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, în condițiile în care acțiunea

sa nu poate fi încadrată în categoria celor avute în vedere de art. 36 din

Legea insolvenței.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3760 din 6 noiembrie

2013

Notă

: Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția

extinctivă a fost abrogat prin Legea nr. 71/2011 la data de 1 octombrie

2011.

Prin

sentința civilă nr. 220/C/, Tribunalul Brașov a respins

excepția tardivității invocată de reclamanta SC G.E. UK

Ltd.

A

respins excepția lipsei calității procesuale active

invocată de pârâta SC R. SA.

A

admis excepția prescripției dreptului la acțiune invocată

de pârâta SC R. SA.

A

respins acțiunea formulată de reclamanta SC G.E. UK Ltd cu sediul

ales în București  bd. I.I.B. nr.5,  et. 3,  ap. x,  sector 1, în

contradictoriu cu pârâta SC R. SA cu sediul în O., str. I. nr. 3, jud.

Bacău.

A

anulat cererea reconvențională formulată de pârâta SC R. SA în

contradictoriu cu reclamanta SC G.E. UK Ltd și cererea de chemare în

garanție formulată de pârâta SC R. SA în contradictoriu cu chemata în

garanție E.T. Ltd cu sediul în (…) Nicosia, Cipru, ca netimbrate.

Pentru

a pronunța această hotărâre, prima instanță a

reținut următoarele:

În

privința tardivității invocării excepțiilor lipsei

calității procesuale active și a prescripției instanța

a considerat-o ca nefiind întemeiată reținând în acest sens, în

primul rând, că pe parcursul judecății o cauză poate

parcurge mai multe etape procesuale (judecată în primă

instanță, căi de atac) și că prima zi de

înfățișare este primul termen din etapa procesuală

respectivă, la care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de

art.134 C. proc. civ.

În

speță, având în vedere că prin Încheierea de

ședință din data de 2.11.2011 pronunțată de

judecătorul sindic s-a stabilit că prezenta cauză este de drept

comun, precum și că întâmpinarea prin care au fost invocate

excepțiile lipsei calității procesuale active și

prescripției dreptului material la acțiune au fost invocate anterior

înregistrării cauzei la un complet de fond comercial și respectiv

stabilirii completului legal constituit, instanța a constatat că

prima zi de înfățișare este 28.03.2012, când părțile

legal citate au putut pune concluzii, astfel cum prevede art. 134 C. proc. civ. În concluzie, excepțiile invocate prin întâmpinare au fost invocate înainte de

prima zi de înfățișare.

În al doilea

rând s-a avut în vedere că excepțiile lipsei calității

procesuale active și prescripției dreptului material la acțiune

sunt excepții de ordine publică, care pot fi invocate oricând în tot

cursul procesului, în conformitate cu prevederile art. 136 C. proc. civ. Așadar, chiar dacă s-ar fi socotit că întâmpinarea a fost

formulată după prima zi de înfățișare, excepțiile

menționate mai sus puteau fi invocate având în vedere că sunt

excepții de ordine publică.

În ceea ce

privește excepția prescripției dreptului material la

acțiune s-a precizat și că potrivit art. 2513 din Noul Cod

civil, care a intrat în vigoare la data de 1.10.2011, prescripția poate fi

opusă numai în primă instanță, prin întâmpinare sau, în

lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care

părțile sunt legal citate. Însă, în conformitate cu art. 201 din

Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul

civil, prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în

vigoare a Codului civil sunt și rămân supuse dispozițiilor

legale care le-au instituit.

Luând în

considerare ordinea soluționării excepțiilor, instanța a

soluționat mai întâi excepția lipsei calității procesuale

active.

Excepția

lipsei calității procesuale active a fost respinsă

reținându-se că reclamanta justifică, prin certificatele de

proprietate atașate la dosar, obiectul cererii de chemare în

judecată, precum și motivele de fapt și de drept invocate,

existența identității între persoana sa și titularul

dreptului afirmat.

Având în

vedere soluția pronunțată asupra excepției lipsei

calității procesuale active instanța a analizat excepția

prescripției dreptului material la acțiune ce a fost admisă cu

consecința respingerii cererii de chemare în judecată.

S-a

reținut în acest sens că potrivit dispozițiilor art. 1 din

Decretul nr. 167/1958, termenul general de prescripție este de 3 ani de la

data nașterii dreptului material la acțiune.

În

speță, dreptul material la acțiune s-a născut de la data

emiterii fiecărui Holding Certificate, respectiv 21.02.2006, 23.02.2006,

28.03.2006, 16.05.2006, 31.05.2006 în ceea ce privește țițeiul,

24.03.2006, 27.03.2006, 28.03.2006, 3.04.2006, 10.04.2006 în ceea ce

privește motorina și s-a împlinit, conform art. 7 din Decretul nr.

167/1958, la data de 31.05.2009.

Astfel cum

rezultă și din răspunsul la întâmpinare, reclamanta s-a adresat

instanței în vederea plății contravalorii cantităților

de țiței și motorină la data de 27.08.2009 (în ceea ce

privește cantitatea de țiței) și la data de 1.10.2009 (în

ceea ce privește cantitatea de motorină), peste termenul

prevăzut de lege și, chiar dacă se lua în considerare data

formulării cererilor de plată adresate administratorului judiciar

și debitorului (29.06.2009 și 17.08.2009), termenul de 3 ani este de

asemenea împlinit.

Susținerile reclamantei conform cărora cursul prescripției a

fost întrerupt, având în vedere prevederile art. 36 din Legea insolvenței,

nu au putut fi primite deoarece în speță este vorba de cereri

aferente unor creanțe născute după data deschiderii procedurii

insolvenței debitoarei din data de 28.04.2004, textul legal invocat

nefiind incident în cauză.

Nu au putut

fi reținute nici susținerile potrivit cărora dreptul la

acțiune al reclamantei nu se putea naște de la data emiterii

certificatelor, ci doar de la data când s-a refuzat restituirea produselor sau

a contravalorii lor.

Raportat la

soluția pronunțată cu privire la excepția prescripției

dreptului material la acțiune s-a constatat că nu se impune

analizarea excepțiilor prematurității și

inadmisibilității invocate de pârâtă prin întâmpinare.

Având în

vedere că prin Încheierea de ședință din data de 25.04.2012

s-a admis excepția netimbrării cererii reconvenționale și a

cererii de chemare în garanție, instanța, în temeiul art. 20 alin.

(3) din Legea nr. 146/1997, a anulat ca netimbrate cererea

reconvențională formulată de pârâta SC R. SA în contradictoriu

cu reclamanta SC G.E. UK Ltd și cererea de chemare în garanție

formulată de pârâta SC R. SA în contradictoriu cu chemata în garanție

E.T. Ltd.

Față de faptul anulării cererii reconvenționale ca

netimbrată, excepțiile tardivității și

inadmisibilității invocate de reclamantă prin întâmpinarea la

cererea reconvențională nu au mai fost analizate.

Apelul

declarat de reclamantă împotriva sentinței a fost respins ca nefondat

prin decizia nr. 169 din 20 noiembrie 2012 a Curții de Apel Brașov, Secția civilă și pentru  cauze cu minori și de familie, de

conflicte de muncă și asigurări sociale.

Pentru a se

pronunța astfel, instanța a reținut că dispozițiile

art. 36 și art. 40 din Legea nr. 85/2006 nu sunt incidente în cauză.

Pe de o

parte, s-a avut în vedere că normele în discuție vizează

situația acțiunilor, indiferent că sunt judiciare sau

extrajudiciare, prin care se tinde la recuperarea creanței și că

reclamanta nu a promovat nicio acțiune în termenul general de

prescripție de 3 ani, iar, pe de altă parte, că

dispozițiile analizate privesc acțiuni judiciare, indiferent că

sunt introduse anterior sau posterior deschiderii procedurii insolvenței,

însă pentru creanțe născute anterior deschiderii procedurii,

întrucât pentru cele posterioare acestui moment sunt incidente

dispozițiile art. 64 alin. (6) teza I din Legea nr. 85/2006.

În

privința incidenței normelor de drept comun, instanța de apel a

reținut că art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 are caracter

special și se aplică cu prioritate, iar în cazul obligațiilor

pure termenul extinctiv curge de la data nașterii raportului de drept ceea

ce înseamnă că, în condițiile în care reclamanta se

prevalează de calitatea de depozitar a pârâtei, pe baza certificatelor în

discuție și care nu prevăd vreun termen de executare a

obligației, prescripția a început să curgă separat pentru

fiecare, ultima împlinindu-se la data de 31.05.2009.

Cum

prima cerere de plată a fost formulată la data de 27.08.2009 s-a

constatat că termenul era deja împlinit.

Nu a fost

primită nici susținerea potrivit cu care pârâta ar fi renunțat

la prescripție

,

din moment ce, sub imperiul Decretului nr.

167/1958, prescripția era o instituție de ordine publică,

invocabilă în orice stadiu al procesului și din oficiu și,

oricum, renunțarea de care se prevalează reclamanta nu are

această valoare.

Împotriva

deciziei reclamanta a declarat recurs prin care a susținut incidența

motivelor de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora a susținut următoarele:

1.În

mod nelegal s-a reținut prin decizia atacată că acțiunea

reclamantei este prescrisă.

Recurenta a

susținut că problema pe care a avut-o de rezolvat instanța de

apel a fost aceea a aplicării dispozițiilor art. 36 și art. 40

din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, cu privire la

acțiunea dedusă judecății ce privește creanțe

născute în timpul procedurii de insolvență a debitorului R.,

considerând că instanța a pornit de la o premisă corectă,

dar a ajuns la o concluzie eronată.

În concret,

s-a arătat că premisa corectă de la care a pornit instanța

constă în aceea că dispozițiile art. 36 și art. 40 din

Legea nr. 85/2006 se aplică tuturor acțiunilor judiciare împotriva

debitorului, indiferent dacă acestea au fost formulate anterior

deschiderii procedurii insolvenței sau în cursul acestei proceduri,

însă concluzia a fost una eronată, în condițiile în care s-a

reținut că aceleași dispoziții nu sunt incidente în

cauză.

S-a

susținut că, la nivel de principiu, o acțiune judiciară

împotriva debitorului nu poate fi considerată introdusă după

„expirarea” prescripției sau „într-o perioadă când termenul de

prescripție era deja împlinit” atâta timp cât, din momentul în care a fost

introdusă, termenul de prescripție era suspendat de drept.

Așadar, un termen de prescripție suspendat legal pentru toate

acțiunile judiciare împotriva debitorului nu curge, așa încât el nu

se poate împlini în acel timp.

Recurenta a

considerat că, în condițiile în care procedura de reorganizare a R. a

început la data de 8.12.2004, rezultă că suspendarea legală a

prescripției oricăror acțiuni împotriva debitorului era

operantă și a rămas în vigoare până în momentul în care

procedura insolvenței s-a închis irevocabil, prin decizia nr. 140 din

8.03.2011 a Curții de Apel Brașov, Secția comercială.

În

sprijinul acestei susțineri, recurenta a adus un argument rezultat atât

din doctrină, cât și din practica judiciară, în sensul

căruia atunci când cauza de suspendare există în chiar momentul în

care ar trebui să înceapă cursul prescripției extinctive,

titularul dreptului la acțiune are la dispoziție, prin ipoteză,

întregul termen de prescripție, care începe să curgă abia la

încetarea cauzei de suspendare.

De

asemenea, s-a susținut că punctul de vedere al instanței de apel

potrivit cu care dispozițiile legale evocate privesc acțiuni

judiciare, indiferent că sunt introduse anterior sau posterior deschiderii

procedurii insolvenței, însă pentru creanțe născute

anterior deschiderii procedurii – conține erori de drept și

contradicții logice pentru că:

- De

principiu nu se pot introduce acțiuni judiciare posterior deschiderii

insolvenței pentru creanțe anterioare, deoarece aceste creanțe

trebuie declarate la masa credală, ceea ce înseamnă că

acțiunile posterioare deschiderii procedurii se pot introduce numai pentru

creanțe posterioare deschiderii procedurii.

S-a apreciat

că, în condițiile în care instanța de apel a acceptat că

art. 36 și art. 40 privesc acțiuni judiciare, indiferent că sunt

introduse anterior sau posterior deschiderii procedurii insolvenței,

aceasta face o discriminare în funcție de obiectul acțiunii,

după cum acesta constă într-o creanță născută

anterior sau ulterior deschiderii procedurii, iar dispozițiile art. 36 nu

fac această distincție.

-

Pornind de la premisa corectă că pentru creanțele posterioare

deschiderii procedurii insolvenței sunt incidente dispozițiile art.

64 alin. (6) teza I din Legea insolvenței, instanța de apel a

săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat că respectivele

creanțe sunt recuperabile întocmai ca pe dreptul comun.

Sub acest

aspect s-a susținut că, în realitate, aceste dispoziții

prevăd că pentru creanțele născute după data

deschiderii procedurii nu este necesară înscrierea la masa credală,

pentru rațiunea (exprimată de recurentă) că respectiva masă

credală era deja constituită la acel moment.

Recurenta a

considerat că este de principiu că acțiunile întemeiate pe acest

text de lege sunt de natura procedurii insolvenței și se

exercită în cadrul acestei proceduri.

-

Afirmația instanței în sensul căreia creanțele în

discuție se execută de bună voie în virtutea puterii obligatorii

a contractului, iar cursul prescripției nu este împiedicat din cauza

legală de suspendare este de neînțeles, în condițiile în care intimata

R. nu a executat de bună-voie, iar suspendarea prescripției se

referă la toate acțiunile împotriva debitorului, indiferent de

momentul la care au fost introduse sau de momentul la care au fost născute

creanțele.

-

Instanța de apel a validat un raționament vădit eronat întrucât

rațiunea pentru care legiuitorul, prin art. 64 alin. (6), a permis ca

cererile privind creanțele născute în timpul procedurii să fie

soluționate direct în procedura insolvenței este tocmai aceea de a nu

pune pe creditorii cu asemenea creanțe în situația de a fi obligați

să se adreseze instanțelor de drept comun atâta timp cât procedura

insolvenței este în curs.

- Nu

este corectă reținerea instanței de recurs în sensul căreia

hotărârile judecătorești aduse în susținere s-ar referi la

alte aspecte, iar nu la prescripția dreptului la acțiune.

Recurenta a

considerat că, în realitate, Curtea de Apel Brașov a stabilit cu

autoritate de lucru judecat, chiar în această cauză, într-un ciclu

procesual anterior că dispozițiile art. 36 și, implicit, ale

art. 40 sunt aplicabile cererilor G., a cărei creanță este

născută după data deschiderii procedurii.

privire la incidența normelor de drept comun, recurenta a susținut

că cererile G. nu sunt prescrise, în speță fiind incidente

dispozițiile art. 7 alin. (1)  din Decretul nr. 167/1958.

- Sub

un prim aspect recurenta arată că este ilogic și neconform cu

situația de fapt ca dreptul său la acțiune să se considere

născut din chiar momentul emiterii certificatelor de atestare a dreptului

de proprietate. Se apreciază că termenul de prescripție a

început să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune,

iar dreptul la acțiune este indisolubil de noțiunea de interes astfel

că dreptul la restituirea în natură a țițeiului și motorinei

sau a echivalentului bănesc al acestora a început să curgă la

data când pentru G. s-a născut interesul de a cere restituirea, respectiv

la momentul în care R., fiind somat, a refuzat să restituie produsele sau

contravaloarea acestora.

- Din alt

punct de vedere, recurenta a apreciat că nu se poate reține vreo

lipsă de diligență care să justifice sancțiunea

prescripției extinctive.

Reluându-se

aspecte din situația de fapt, constând în demersurile efectuate pentru

recuperarea creanței pe care Legea insolvenței i le-a permis la acel

moment, dar care au fost refuzate de administratorul judiciar se

apreciază, în acea perioadă a existat un vid legislativ în ce

privește regimul de protecție al creanțelor născute în

timpul procedurii, vid ce a fost acoperit prin dispozițiile art. 64 alin.

(6) din Legea nr. 85/2006 cu modificările aduse prin Legea nr. 277/2009,

dispoziții pe care și-a întemeiat acțiunea.

- De

asemenea, recurenta a susținut că R. a renunțat la invocarea

prescripției extinctive printr-o declarație expresă

făcută în dosarul ce a avut ca obiect contestația G. privind

„motorina”, la termenul din data de 1.04.2010, iar tribunalul Brașov a

luat act de această declarație prin încheierea de judecată din

aceeași dată.

subsidiar, recurenta a solicitat să se constate că instanța de

apel a respins în mod nelegal cererea sa prin care a solicitat unirea

excepției prescripției cu fondul, pentru ca instanța să

administreze probe pe fondul cauzei.

Sub acest

aspect, s-a susținut că interesul său de a cere restituirea

produselor sau a contravalorii lor de la pârâtă nu se putea naște la

data emiterii certificatelor, care atestă primirea de către R. a

produselor, așa cum susțin instanțele anterioare.

Prin

întâmpinarea depusă la data de 22.08.2013, intimata SC R. SA a solicitat

respingerea recursului ca nefondat.

Analizând

decizia atacată prin prisma motivelor de nelegalitate invocate de

recurentă, Înalta Curte a  constatat că recursul este nefondat pentru

următoarele considerente:

Prin

motivele de recurs sunt criticate punctual statuările instanței de

apel cu privire la lipsa incidenței prevederilor art. 36 și art. 40

din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, la incidența

normelor de drept comun privitoare la prescripția dreptului la

acțiune și la imposibilitatea reținerii renunțării la

prescripție, față de caracterul imperativ al normelor din

Decretul nr. 167/1958 privind prescripția.

Singurul

aspect necontestat de părți și care va constitui premisa de la

care instanța de recurs va porni în exercitarea controlului judiciar

constă în natura creanței invocate de recurentă, aceea a unei

creanțe născute în timpul procedurii de insolvență,

procedură la care a fost supusă pârâta SC R. SA.

Prin art. 64

alin. (6) din Legea insolvenței este reglementată situația unei

asemenea creanțe, în sensul modalității de realizare a

acesteia.

Astfel,

potrivit dispoziției legale mai sus menționate, creanțele

născute după data deschiderii procedurii, în perioada de

observație sau în procedura reorganizării judiciare vor fi

plătite conform documentelor din care rezultă, nefiind necesară

înscrierea la masa credală.

Așadar,

reclamanta avea posibilitatea legală de a se adresa administratorului

judiciar pentru plata creanței sale născute în timpul procedurii

și de a obține această plată înaintea oricărei alte

ordini de distribuire.

Pornind de

la aceeași premisă se pune problema dacă unei asemenea

creanțe i se aplică prevederile art. 36 și art. 40 din Legea nr.

85/2006 privind procedura insolvenței.

Art. 36 din

Legea nr. 85/2006 privind insolvența prevede că de la data

deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile

judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru

realizarea creanțelor asupra averii debitorului sau bunurilor sale. Este

adevărat că instanța de apel a notat că dispozițiile

analizate privesc acțiuni judiciare, indiferent dacă sunt introduse

anterior sau posterior deschiderii procedurii insolvenței – punct de

vedere cu care recurenta este de acord – numai că se pierde din vedere un

aspect esențial, acela că reglementarea are în vedere numai creanțele

născute anterior deschiderii procedurii.

Pentru

creanțele născute după data deschiderii procedurii

insolvenței este evident că le sunt aplicabile prevederile speciale

ale art. 64 alin. (6) din Legea insolvenței.

De altfel,

instanța de apel a fost foarte clară și explicită atunci

când a analizat acest aspect, motiv pentru care raționamentul său va

fi menținut.

Rațiunea

textului este una logică, raportat la natura concursuală și

egalitară a procedurii insolvenței.

Cu

referire strictă la acțiunile enumerate de textul legal enunțat,

art. 40 prevede că deschiderea procedurii insolvenței suspendă

orice termene de prescripție, ceea ce înseamnă că pentru orice

alte acțiuni ce exced reglementării, termenele de prescripție nu

se suspendă, ele urmându-și cursul.

Raportat la

acțiunea dedusă judecății, prin care se tinde la

recuperarea unei creanțe ulterioare deschiderii procedurii, reclamanta

avea la îndemână calea deschisă de art. 64 alin. (6) din Legea nr.

85/2006, însă cu respectarea termenului de prescripție, în

condițiile în care – așa cum s-a arătat anterior - acțiunea

sa nu poate fi încadrată în categoria celor avute în vedere art. 36.

Așa

fiind, instanța de apel a reținut în mod corect lipsa incidenței

dispozițiilor art. 40, respectiv faptul că nu a intervenit cazul

special de suspendare a cursului prescripției creanței invocate de

reclamantă.

Fără

a se propune o analiză a naturii acțiunii pe care ar fi avut-o la

îndemână reclamanta – de drept comun sau în cadrul procedurii

insolvenței – indiferent de aceasta, este cert faptul că în cazul

acestei creanței i se aplică prevederile referitoare la

prescripție, iar reclamanta trebuia să facă dovada că

dreptul său la acțiune nu este prescris.

Sub acest

aspect, disputa se poartă asupra momentului la care s-a născut

dreptul la acțiune și, implicit, momentul de la care curge termenul

de prescripție.

Regula

instituită de art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 este aceea

potrivit cu care prescripția începe să curgă de la data

nașterii dreptului la acțiune. Alin. (2) al aceluiași text de

lege reglementează o excepție, anume pentru acele obligații al

căror termen de executare nu este stabilit. În acest caz, legea prevede

că prescripția începe să curgă de la data nașterii

raportului de drept.

În

cauză, în certificatele de depozit invocate de reclamantă nu

există nicio mențiune cu privire la termenul de executare a

obligației, motiv pentru care devin incidente prevederile art. 7 alin. (2)

din Decretul nr. 167/1858, prescripția începând să curgă -

pentru fiecare dintre acestea - de la data nașterii raportului juridic,

respectiv de la data emiterii fiecărui Holding Certificate (

21.02.2006,

23.02.2006, 28.03.2006, 16.05.2006, 31.05.2006 în ceea ce privește

țițeiul, 24.03.2006, 27.03.2006, 28.03.2006, 3.04.2006, 10.04.2006 în

ceea ce privește motorina).

Calculând

termenul de prescripție de 3 ani rezultă că acesta s-a împlinit

la data de 31.05.2009, iar cum acțiunea a fost formulată la data de

27.08.2009 este evident că aceasta este prescrisă.

În plus,

incidența alin. (2) este atrasă și datorită faptului

că, în cazul depozitului, obligația de restituire a bunului se

execută la cererea deponentului.

Pentru

aceste considerente, instanța nu poate primi susținerile recurentei

potrivit cu care dreptul său la acțiune ar fi început să

curgă dala data care s-ar fi născut interesul său de a cere

restituirea, în opinia sa, la data la care a întâmpinat refuzul intimatei de a

restitui produsele sau contravaloarea acestora.

Instanța

de recurs nu a primit nici susținerile privitoare la existența unui

vid legislativ acoperit prin dispozițiile art. 64 alin. (6) din Legea nr.

85/2006 ce ar fi îngreunat demersurile reclamantei, fiind cert că aceasta

nu a efectuat nici un demers de recuperare a creanței în interiorul termenului

de prescripție.

Nefondate

sunt și susținerile prin care se invocă renunțarea pârâtei

la prescripție față de caracterul imperativ al normelor ce

reglementează prescripția ce presupune invocarea acesteia oricând, în

orice stadiu al pricinii, de oricine are un interes, chiar și din oficiu,

fiind inadmisibilă derogarea prin convenții.

Pentru

considerentele expuse, având în vedere și dispozițiile art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins ca nefondat recursul declarat de

reclamantă și a menținut în totalitate decizia instanței de

apel.