ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 598/2016

Decizia nr. 598/2016

Asupra contestației de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 33/F din 24 februarie 2016 Curtea de Apel București, secția a I penală, în temeiul art. 599 alin. (1) rap. la art. 597 alin. (4) cu aplic, art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a respins, ca nefondată, contestația la executare formulată de contestatorul condamnat A., cu privire la punerea în executare a pedepsei de 5 ani închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 72 din data de 12 decembrie 2003, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2002 (rămasă definitivă prin Decizia nr. 5459 din data de 28 septembrie 2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2004).

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., a obligat contestatorul condamnat la plata cheltuielilor judiciare.

Pentru a pronunța această hotărâre s-a reținut că, la data de 16 noiembrie 2015, a fost înregistrată pe rolul curții de apel, contestația la executare formulată de contestatorul condamnat A., prin apărător ales care, invocând dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. rap. la art. 161 alin. (1) și art. 162 alin. (1) lit. b) și alin. (2) C. pen., a solicitat să se constate că a intervenit prescripția executării pedepsei de 5 ani închisoare, aplicată acestuia prin sentința penală nr. 72/2003 a Curții de Apel București, secția I penală, (rămasă definitivă la data de 28 septembrie 2005, prin decizia nr. 5459/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală), ca efect al împlinirii termenului legal de 10 ani.

Apărătorul ales care a formulat contestația la executare nu s-a prezentat în fața instanței pentru a o susține, motivând, cu ocazia contactării lui telefonice de către grefier, că a fost angajat doar pentru redactarea și depunerea acesteia, conform mențiunilor din împuternicirea avocațială (atașată la fila 4 din dosar) și că nu i s-a plătit onorariul, situație în care, pentru a-l reprezenta juridic pe contestatorul condamnat, a fost desemnat un apărător din oficiu, care a pus concluzii în dezbaterile de la termenul de astăzi, solicitând admiterea contestației la executare, astfel cum a fost promovată.

S-a reținut că. contestatorul condamnat a fost citat la adresa domiciliului declarat din România, la sediul profesional al apărătorului ales, la adresele din Austria unde existau informații că ar locui (tară a fi identificat, însă, la vreuna dintre acele adrese) și prin afișare la sediul instanței, iar, la termenul de astăzi, după închiderea dezbaterilor, s-a prezentat personal în fața instanței, solicitând să se constate că a intervenit prescripția executării pedepsei.

Biroul Executări Penale al instanței a întocmit, la data de 27 noiembrie 2015, un referat cu privire la situația executării pedepsei aplicate contestatorului condamnat (atașat la filele 7-8 din dosar) și a prezentat hotărârile pronunțate de instanțele judecătorești din Ungaria și Germania, care au refuzat punerea în executare a mandatului european de arestare emis pe numele acestuia (atașate la filele 45-83 din dosar).

La solicitarea instanței, Inspectoratul de Poliție al Județului Vaslui a comunicat fișa de cazier judiciar a contestatorului condamnat (atașată la fila 20 din dosar).

Totodată, s-a constatat că, prin sentința penală nr. 72 din data de 12 decembrie 2003, pronunțată în Dosarul nr. x/2002, Curtea de Apel București, secția I penală, a hotărât, în primă instanță, între altele, condamnarea inculpatului A. la pedeapsa principală de 5 ani închisoare și la pedepsele complementare constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b și c C. pen. anterior pe o perioadă de 3 ani și, respectiv, în degradarea militară, pentru săvârșirea infracțiunii de instigare, în condițiile participației improprii, la subminarea puterii de stat, prevăzută de art. 31 alin. (2) rap. la art. 162 alin. (2) C. pen. anterior, constatând că acesta a fost arestat preventiv, într-o altă cauză, în perioada 17 februarie 1999 - 31 martie 1999.

În sarcina inculpatului, s-a reținut, în fapt, că, în perioada 18-22 ianuarie 1999, împreună cu alți cinci coinculpați (condamnați pentru aceeași infracțiune la pedepse privative de libertate cuprinse între 5 ani și 10 ani închisoare), pe traseul Defileul Jiului (Bumbești) - Târgu-Jiu - Costești (județul Vâlcea) - Mănăstirea Cozia, cu ocazia deplasării minerilor din Valea Jiului și a altor persoane, de la Petroșani către București (eveniment cunoscut drept „Mineriada a 5-a"), cu intenție, a condus și a determinat mase mari de oameni ce au acționat tară vinovăție, fiind manipulați (mineri și alți civili care li s-au alăturat), înarmați cu bâte, răngi, topoare și alte asemenea obiecte, să comită mai multe infracțiuni (distrugere, ultraj, vătămare corporală. tentativă la omor, lipsire de libertate, tâlhărie, furt, ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea ordinii și liniștii publice, asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni), care au avut drept urmări vătămarea gravă a unui număr mare de cadre ale Ministerului de Interne, cauzarea de importante pagube materiale, crearea unei stări de haos și sfidare a legii și, de asemenea, să anihileze, prin acțiuni violente, forțele de ordine care au acționat în teren, urmărind obiective politice (înlăturarea Guvernului, demisia Președintelui și organizarea de alegeri anticipate), cu consecința slăbirii puterii de stat și punerii în pericol a siguranței naționale.

Prin decizia nr. 5459 din data de 28 septembrie 2005 (definitivă), pronunțată în Dosarul nr x/2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a admis, între altele, recursul declarat de inculpat, numai în ceea ce privește pedeapsa accesorie, interzicându-i, cu acest titlu, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. anterior, pe durata și în condițiile art. 71 din același cod.

Pentru punerea în executare a pedepsei de 5 ani închisoare, la data de 28 septembrie 2005, Curtea de Apel București, secția I penală, a emis, pe numele condamnatului B.E.J., A ROMEO, mandatul nr. 229/2003, care nu a putut fi executat, întrucât, din verificările efectuate, a rezultat că acesta a părăsit teritoriul României la data de 27 aprilie 2005, prin Punctul de Trecere a Frontierei Nădlac, astfel că a fost dat în urmărire generală, la data de 29 septembrie 2005 și, respectiv, în urmărire internațională, la data de 30 septembrie 2005.

Referitor la fapta care a motivat pronunțarea hotărârii definitive de condamnare, s-a constatat, prin prisma dispozițiilor art. 4 C. pen. actual și art. 3 alin. (2) din Legea nr. 187/2002, că aceasta nu a fost dezincriminată, constituind, potrivit legii penale noi (intrată în vigoare la data de 01 februarie 2014), infracțiunea de instigare, în forma participației improprii, la acțiuni împotriva ordinii constituționale, prevăzută de art. 52 alin. (3) rap. la art. 397 alin. (2) din actualul C. pen. și pedepsită cu închisoare de la 10 la 20 de ani.

Prin urmare, s-a apreciat că executarea pedepsei de 5 ani închisoare, în mod definitiv aplicată contestatorului condamnat, nu a încetat prin intrarea în vigoare a legii penale noi.

Pe de altă parte, atât potrivit art. 125 alin. (1) și art. 126 alin. (1) lit. b) și alin. (3) C. pen. anterior, cât și conform art. 161 alin. (1) și art. 162 alin. (1) lit. b) și alin. (2) din actualul C. pen., s-a reținut că prescripția înlătură executarea pedepsei principale, iar termenul de prescripție, în cazul pedepselor cu închisoarea care nu depășesc 15 ani, este de 5 ani plus durata pedepsei ce urmează a fi executată, dar nu mai mult de 15 ani și se calculează de la data când hotărârea de condamnare a rămas definitivă.

În speță, raportat la pedeapsa de 5 ani închisoare, aplicată contestatorului condamnat, termenul de prescripție este de 10 ani și, potrivit art. 186 alin. (1) C. pen. actual (care a reluat întocmai dispozițiile art. 154 C. pen. anterior), s-ar fi împlinit la data de 27 septembrie 2015.

Înainte de împlinirea acestui termen, a intervenit, însă, întreruperea cursului prescripției, care face să curgă un nou termen de prescripție, ce nu s-a împlinit încă.

Astfel, din mențiunile inserate în referatul întocmit de Biroul Executări Penale și din hotărârile judecătorești comunicate de același birou, curtea de apel a reținut următoarele aspecte:

- la data de 29 septembrie 2005, în temeiul art. 68 din Legea nr. 302/2004 (în reglementarea de la data publicării), s-a formulat cerere de arestare provizorie a contestatorului condamnat, în vederea extrădării;

- la data de 08 martie 2011, contestatorul condamnat a fost arestat și eliberat în aceeași zi de către autoritățile judiciare austriece. întrucât extrădarea acestuia a fost refuzată încă din anul 2006;

- la data de 04 iulie 2007, a fost emis, pe numele contestatorului condamnat, un mandat european de arestare;

- la data de 28 aprilie 2015, persoana solicitată a fost arestată provizoriu în Ungaria, în vederea predării către România;

- a data de 30 aprilie 2015, mandatul european de arestare, tradus în limba maghiară, a fost transmis autorității competente din Ungaria, punerea în executare a acestuia fiind însă respinsă;

- la data de 15 mai 2015, persoana solicitată a fost arestată provizoriu în Germania, în vederea predării către România;

- la data de 20 mai 2015, mandatul european de arestare, tradus în limba germană, a fost transmis autorității competente din Germania, punerea în executare a acestuia fiind însă, din nou, respinsă.

În aplicarea dispozițiilor art. 127 C. pen. anterior, în vigoare la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare (ce reglementau întreruperea cursului prescripției executării pedepsei și efectul acesteia), precum și a dispozițiilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată (potrivit cărora depunerea cererii de extrădare întrerupe prescripția neîmplinită anterior), Înalta Curte de Casație și Justiție, soluționând un recurs în interesul legii, a statuat, prin decizia nr. 2/2012, cu efect obligatoriu pentru toate instanțele judecătorești, că transmiterea directă a mandatului european de arestare emis de autoritățile române către autoritățile judiciare ale altui stat membru, pe teritoriul căruia a fost localizată persoana urmărită, indiferent dacă aceasta este sau nu arestată provizoriu în vederea predării, are efect de întrerupere a prescripției executării pedepsei, acest efect neproducându-se doar în cazul transmiterii mandatului respectiv prin difuzare.

În considerentele deciziei respective, Înalta Curte a arătat că mandatul european de arestare acoperă un câmp de aplicare identic cu cel al extrădării, căreia în concret i se substituie între statele membre ale Uniunii Europene, pentru simplificarea cooperării judiciare în interiorul uniunii, conform Deciziei-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din data de 13 iunie 2002, astfel că raportul dintre cele două instituții - extrădarea și mandatul european de arestare - este unul de la general la special, iar, în măsura în care reglementarea mandatului european de arestare nu cuprinde norme edictate într-un anume domeniu, devin aplicabile normele de drept cu caracter general din materia extrădării- fără ca aceasta să constituie o interpretare extensivă, realizată prin analogie, întrucât mandatul european de arestare reprezintă o extrădare simplificată. în consecință, transmiterea directă a mandatului european de arestare emis de către autoritățile române către autoritățile judiciare ale statului membru pe teritoriul căruia a fost localizată persoana solicitată întrunește toate elementele ce caracterizează o cerere de extrădare, caz în care se impune a-i fi recunoscut efectul prevăzut de lege, și anume acela de cauză specială de întrerupere a prescripției. A mai arătat Înalta Curte că un act precum mandatul european de arestare relevă existența și persistența acțiunii autorităților judiciare române de supunere a infractorilor la executarea pedepselor cu închisoarea și implică exercițiul efectiv al acestei acțiuni, constituind, tară îndoială, un act procesual întreruptiv de prescripție. Cu atât mai mult efectul întreruptiv de prescripție se impune a fi recunoscut în situația în care, față de persoana solicitată, se dispune măsura arestării provizorii în vederea predării în baza mandatului european de arestare emis de autoritățile române, întrucât perioada de arest executată în statul străin este considerată a fi efectuată în faza de executare a procesului penal și urmează a se deduce din durata pedepsei, potrivit art. 15 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată.

Conform dispozițiilor art. 89 alin. (5) din Legea nr. 302/2004, modificată și completată prin Legea nr. 300/2013 (intrate în vigoare la 15 zile de la publicarea ultimei legi în M. Of. nr. 772 din data de 11 decembrie 2013, prin

urmare

anterior împlinirii termenului de prescripție a executării pedepsei), transmiterea spre executare a mandatului european de arestare autorității străine competente să îl primească sau să îl execute întrerupe cursul prescripției.

Aceste dispoziții, care nu au suferit în timp vreo modificare, sunt în vigoare și în prezent, când întreruperea cursului prescripției executării pedepsei și efectul acesteia sunt reglementate în art. 163 C. pen. actual.

Împotriva acestei hotărâri a formulat contestație, condamnatul A. prin care a solicitat, admiterea contestației, în sensul anulării mandatului de executare a pedepsei închisorii.

A arătat că, competența de a judeca contestația în anulare aparține Curții de Apel București, conform art. 597 alin. (1) C. proc. pen., având în vedere că nu a început executarea pedepsei, iar instanța de executare este prima instanță care l-a judecat.

De asemenea, a susținut că mandatul de executare a pedepsei închisorii nu a fost pus în executare, iar la momentul de față s-a împlinit termenul de prescripție a executării pedepsei, conform art. 161 alin. (1) C. pen. rap. la art. 162 alin. (1) lit. b) și alin. (2) C. pen.

Totodată, a arătat că, în cauză, nu a intervenit niciun caz de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripției, iar contestatorul nu a comis nicio altă infracțiune în intervalul scurs de la pronunțarea hotărârii definitive de condamnare și până la formularea prezentei contestații.

Concluziile formulate de apărătorul desemnat din oficiu al condamnatului A., reprezentantul Ministerului Public și de contestatorul condamnat au fost consemnate în paitea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate.

Examinând contestația formulata de condamnatul Bej a Romeo sub toate aspectele, Înalta Curte apreciază ca aceasta este nefondatâ pentru considerentele ce se voi' arata în continuare.

Critica condamnatului A., privind competența de soluționare a prezentei contestației, în sensul că, potrivit art. 597 alin. (1) C. proc. pen. Curtea de Apel București, ar fi competentă să soluționeze contestația acestuia, având în vedere că nu a început executarea pedepsei, iar instanța de executare este prima instanță care l-a judecat, urmează să fie respinsă, întrucât potrivit art. 597 alin. (7) C. proc. pen., hotărârile pronunțate în primă instanță în materia executării potrivit prezentului titlu pot fi atacate cu contestație la instanța ierarhic superioară și, prin urmare, având în vedere că hotărârea atacată este pronunțată de către Curtea de Apel București, Înalta Curte este competentă să soluționeze contestația acestuia.

Pe fondul contestației, se constată că prin hotărârea atacată, în mod corect s-a reținut că, transmiterea directă, spre executare, a mandatului european de arestare emis de instanța română pe numele contestatorului condamnat către autoritățile judiciare competente din Ungaria și Germania (care au și procedat la arestarea provizorie a acestuia, în vederea predării, chiar dacă, ulterior, au respins punerea în executare a mandatului respectiv, motivul invocat -aprecierea caracterului preponderent politic al condamnării - fiind nerelevant în raport cu obiectul prezentei cauze), la datele de 30 aprilie 2015 și, respectiv, 20 mai 2015, înainte de împlinirea termenului prescripției executării pedepsei, a avut, drept efect, de fiecare dată, conform legii române, întreruperea cursului acelei prescripții, astfel că, la data de 20 mai 2015, a început să curgă un nou termen de prescripție, de 10 ani, care, potrivit art. 186 alin. (1) C. pen. în vigoare, se va împlini abia la data de 19 mai 2025.

În acest sens este și Decizia nr. 2 din data de 12 martie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secții unite, în recurs în interesul legii, publicata în M. Of. nr. 281 din data de 27 aprilie 2012, care a statuat că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată, și ale art. 127 C. pen., stabilește că: „Transmiterea directa a mandatului european de arestare emis de autoritățile române către autoritățile judiciare ale altui stat membru, pe teritoriul căruia a fost localizată persoana. indiferent dacă aceasta este sau nu arestată provizoriu în vederea predării, are efect de întrerupere a prescripției executării pedepsei,,.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația formulată de contestatorul condamnat A. împotriva sentinței penale nr. 33/F din 24 februarie 2016 a Curții de Apel București, secția a I penală.

Va obliga contestatorul condamnat la plata sumei de 330 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 130 lei, reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația formulată de contestatorul condamnat A. împotriva sentinței penale nr. 33/F din 24 februarie 2016 a Curții de Apel București, secția a I penală.

Obligă contestatorul condamnat la plata sumei de 330 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 130 lei, reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 27 aprilie 2016.