ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1233/2021

Ședința publică din data de 08 iunie 2021

I. Circumstanțele cauzei:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal la data de 25 ianuarie 2018, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. și C., anularea hotărârii nr. 001/09.01.2018, emisă de SAL - FIN.

2.1. Prin sentința civilă nr. 4221 din 20 iunie 2018, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Iași, reținând, în esență, că hotărârea atacată este un act pur civil și că în speță se aplică dispozițiile art. 94 lit. j) C. proc. civ., deci criteriul valoric, dat fiind obiectul litigiului soluționat prin hotărârea atacată.

2.2. Învestită prin declinare, Judecătoria Iași, secția civilă, prin sentința civilă nr. 10984 din 24 octombrie 2018, a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată de instanță din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal. Totodată, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.

În motivarea soluției de declinare s-a reținut că obiectul prezentei cereri nu este obligarea uneia dintre părți la plata unei sume de bani, ci anularea unui act întocmit de o entitate cu atribuții jurisdicționale, ca urmare a unei proceduri de soluționare a litigiilor și care poate deveni titlu executoriu în cazul în care nu este atacat.

Prin urmare, în speță nu se pune problema anulării unui act juridic patrimonial, ci a unui act cu caracter jurisdicțional, pronunțat în urma unei proceduri contradictorii.

Deși este adevărat că finalitatea acestui litigiu poate să presupună un câștig sau o pierdere patrimonială pentru părți, aceeași este situația și în cazul atacării unei hotărâri arbitrale și, cu toate acestea, competența în cazul litigiilor respective nu este stabilită în funcție de criteriul valoric, ci în baza dispoziției exprese a legii, mai exact a art. 601 C. proc. civ., care menționează competența curților de apel. Sub acest aspect, se observă că procedura de soluționare alternativă a litigiilor are mai multe elemente esențiale în comun cu arbitrajul, nu cu medierea, ținând cont mai ales de efectele hotărârii finale.

Legiuitorul din speță nu a stabilit însă, precum art. 601 C. proc. civ., competența specială a unei instanțe, dar aceasta nu înseamnă că ea se va stabili după obiectul și valoarea litigiului cu care a fost sesizată Comisia de Conciliere în discuție.

Pe baza celor menționate mai sus, din punctul de vedere al Judecătoriei Iași, s-ar putea pune cel mult problema dacă procedura în discuție nu este una arbitrală, care ar putea atrage chiar aplicabilitatea dispozițiilor art. 601 C. proc. civ., nu stabilirea competenței după valoare.

În lipsa unor mențiuni inserate în cuprinsul actelor normative incidente privind aplicarea regulilor în materie de arbitraj, instanța a considerat însă că trebuie aplicate regulile de drept comun.

Cum legea nu prevede expres competența judecătoriei sau a altei instanțe, rezultă că instanța competentă în speță este tribunalul. Sub aspect teritorial, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 115 C. proc. civ. (indicate de Tribunalul București), deoarece raporturile din speță nu sunt între asigurător și asigurat, ci între persoana păgubită și asigurător.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la prezentul conflict negativ de competență:

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Prezentul conflict negativ de competență a fost generat de aprecierea diferită a instanțelor cu privire la competența materială de soluționare a pricinii.

Obiectul dosarului îl reprezintă cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal prin care reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. și C., anularea hotărârii nr. 001/09.01.2018, emisă de SAL - FIN.

Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 11 pct. 10 din Anexa 2 aferentă Regulamentului nr. 4/2016 privind organizarea și funcționarea Entității de Soluționare Alternativă a Litigiilor în domeniul financiar nonbancar (SAL-FIN), pe dispozițiile O.G. nr. 38/2015 privind soluționarea alternativă a litigiilor dintre consumatori și comercianți și pe cele ale Normei ASF (Autoritatea de Supraveghere Financiară) nr. 39/2016 privind asigurările auto din România.

Art. 1 din O.G. nr. 38/2015 privind soluționarea alternativă a litigiilor dintre consumatori și comercianți prevede că această ordonanță este actul normativ care "creează cadrul legal, astfel încât reclamațiile împotriva comercianților să poată fi prezentate voluntar de către consumatori entităților care aplică proceduri de soluționare alternativă a litigiilor într-un mod independent, imparțial, transparent, eficace, rapid și echitabil, în scopul asigurării unui nivel înalt de protecție a consumatorilor și a bunei funcționări a pieței".

În art. 2 din același act normativ se menționează că "Prezenta ordonanță se aplică procedurilor de soluționare extrajudiciară a litigiilor naționale și transfrontaliere izvorâte din contractele de vânzări sau din contractele de prestări de servicii încheiate între un comerciant care desfășoară activități în România și un consumator rezident în Uniunea Europeană prin intervenția unei entități de soluționare alternativă a litigiilor, care propune sau impune o soluție și care acționează în România".

Art. 5 din aceeași ordonanță prevede că "litigiile care intră sub incidența prezentei ordonanțe și care implică comercianți care desfășoară activități în România pot fi prezentate unei entități SAL care îndeplinește cerințele prevăzute de prezenta ordonanță".

Totodată, în art. 13 al actului normativ menționat, se stipulează următoarele:

"(1) În cazul în care părțile acceptă soluția propusă, precum și în cazul soluției impuse, entitatea SAL emite o hotărâre motivată, iar, în cazul în care părțile nu acceptă soluția propusă, entitatea SAL emite o încheiere care cuprinde descrierea faptelor, soluția propusă și decizia părților.

(2) În cazul în care comerciantul nu acceptă soluția propusă, entitatea SAL informează consumatorul, prin încheiere, despre căile de atac administrative, respectiv judiciare la care poate recurge pentru soluționarea litigiului.

(3) Hotărârea, respectiv încheierea se comunică părților în termen de 15 zile calendaristice de la adoptare și produce efecte de la data comunicării. Acestea pot fi atacate la instanța de judecată competentă.

(4) Hotărârile care nu sunt atacate în termenul de 15 zile calendaristice de la data comunicării constituie de drept titlu executoriu."

Actul normativ specific care reglementează entitatea SAL, amintită în O.G. nr. 38/2015, este Regulamentul nr. 4 din 27 aprilie 2016 privind organizarea și funcționarea Entității de Soluționare Alternativă a Litigiilor în domeniul financiar nonbancar (SAL-FIN), emis de Autoritatea de Supraveghere Financiară.

Procedura specifică pentru soluționarea alternativă a litigiilor prin impunerea unei soluții în cadrul SAL-FIN este reglementată în Anexa nr. 2 la Regulamentul ASF nr. 4 din 27 aprilie 2016.

Art. 10 din Anexa nr. 2 cuprinde prevederi referitoare la Comisia de conciliere care soluționează litigiile, iar art. 11 din Anexă stabilește regimul hotărârii Comisiei de conciliere. Astfel, conform alin. (8) al art. 11, "Hotărârea se comunică părților în termen de 15 zile calendaristice de la adoptare și produce efecte de la data comunicării", iar în alin. (10) se arată că "Hotărârea, respectiv încheierea se comunică părților în termen de 15 zile calendaristice de la adoptare și produce efecte de la data comunicării. Acestea pot fi atacate la instanța de judecată competentă". Alin. (11) statuează că "Hotărârile care nu sunt atacate în termenul de 15 zile calendaristice de la data comunicării constituie de drept titlu executoriu".

Analizând dispozițiile legale anterior citate, se constată că acestea nu prevăd care este instanța competentă la care poate fi atacată hotărârea Comisiei de conciliere, astfel încât aceasta trebuie stabilită după regulile de drept comun.

Se reține că, în cauză, obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă anularea unui act întocmit de o entitate cu atribuții jurisdicționale, ca urmare a unei proceduri de soluționare a litigiilor și care poate deveni titlu executoriu în cazul în care nu este atacat.

Prin urmare, în speță nu se pune problema anulării unui act juridic patrimonial, ci a unui act cu caracter jurisdicțional, pronunțat în urma unei proceduri contradictorii. În acest sens, art. 10 alin. (8) din Anexa nr. 2 la Regulamentul ASF nr. 4 din 27 aprilie 2016 prevede:

"Comisia de conciliere va putea dispune, după caz, ascultarea părților, în măsura în care este necesar, și reluarea dezbaterilor în ședințe succesive".

Se mai reține faptul că legiuitorul nu a stabilit, în speță, precum a făcut-o în cazul altor litigii, competența specială a unei anumite instanțe, dar aceasta nu înseamnă că ea se va stabili după obiectul și valoarea litigiului cu care a fost sesizată Comisia de conciliere anterior amintită

Așadar, obiectul prezentului litigiu nu îl reprezintă obligarea unei părți să plătească o sumă de bani, ci menținerea sau nu a hotărârii pronunțate de Comisia de conciliere care soluționează litigiile potrivit dispozițiilor cuprinse în Anexa nr. 2 la Regulamentul ASF nr. 4 din 27 aprilie 2016.

Având în vedere cele mai sus expuse, se impune aplicarea regulii plenitudinii de competență a tribunalului în soluționarea cauzei deduse judecății.

Astfel, potrivit art. 95 pct. 1 C. proc. civ., tribunalele judecă, în primă instanță, toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe.

Totodată, art. 94 pct. 2 C. proc. civ. prevede că judecătoriile judecă și căile de atac împotriva hotărârilor autorităților administrației publice cu activitate jurisdicțională și ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege.

În consecință, cum legea nu prevede expres competența judecătoriei sau a altei instanțe, rezultă că instanța competentă în soluționarea prezentului litigiu este tribunalul.

Se mai impune a se arăta faptul că, prin adoptarea normelor de procedură civilă în vigoare, s-a intenționat reașezarea competenței materiale, astfel încât să conducă atât la apropierea justiției de cetățean, cât și la o justiție previzibilă prin unitatea soluțiilor jurisprudențiale. În acest context, s-a avut în vedere ca judecătoria să judece cauzele de valoare mică și/sau de complexitate redusă, dar de o mare frecvență în practică.

Față de intenția legiuitorului exprimată în motivele care au justificat crearea unui nou cadru legislativ în materia procesului civil, rezultă că enumerarea expresă din art. 94 C. proc. civ. a materiilor care atrag competența judecătoriei vizează cauzele civile stricto sensu, respectiv cele reglementate de C. civ., dovadă în acest sens fiind materiile indicate la pct. 1 lit. a) - j), care sunt susceptibile de a fi considerate ca fiind frecvente în practică și având un grad redus de complexitate.

Nu au fost avute în vedere acele materii care, fără a fi în sens strict civile, sunt reglementate, de regulă, prin legi speciale, ale căror dispoziții se completează cu legislația civilă și/sau procesual civilă.

Astfel, art. 95 pct. 1 C. proc. civ., care prevede că tribunalele judecă în primă instanță toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe, consacră plenitudinea de competență a tribunalului pentru judecata în fond în primă instanță.

În atare context, art. 94 C. proc. civ., care enumeră expres cererile date în competența judecătoriei, reprezintă o normă de excepție de la regula instituită prin art. 95 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că ceea ce nu intră în competențele atribuite judecătoriei este de competența tribunalului, ca instanță de drept comun.

Având în vedere că litigiul care face obiectul dosarului de față nu se încadrează printre cele enumerate în art. 94 pct. 1 C. proc. civ., pentru considerentele expuse anterior, rezultă că sunt de competența în primă instanță a tribunalului, respectiv a Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal.

Se mai impune a se face precizarea că, în speță, în aprecierea naturii juridice a acțiunii cu care instanța a fost învestită este relevantă natura litigiului dedus judecății și temeiul juridic invocat și aplicabil în cauză, or, raportat la aceste aspecte, prezenta acțiune este în mod indubitabil o acțiune civilă, iar actul juridic contestat nu constituie un act administrativ, întrucât acesta nu dă naștere, nu modifică și nu stinge un raport juridic în sensul dispozițiilor art. 2 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

În raport de cele anterior reținute și de dispozițiile legale enunțate, Înalta Curte va stabili competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 08 iunie 2021.