ÎCCJ, decizie (scj.ro #178575)

Contract de furnizare produse. Clauză penală pentru executarea cu întârziere a obligației contractuale. Acțiune în rezilierea contractului pentru neexecutarea obligației principale asumate contractual. Activarea clauzei penale. Condiții și efecte

Cuprins pe materii: Drept comercial. Despre obligații. Executarea obligațiilor. Executarea silită a obligațiilor

Index alfabetic: acțiune în reziliere

contract de furnizare produse

clauză penală

executarea cu întârziere a obligației

C. civ., art. 1350, art. 1530, art. 1536, art. 1537, art. 1538, art, 1539

C. proc. civ., art. 22 alin. (6)

Din interpretarea sistematică și logico-juridică a dispozițiilor art. 1538 și art.1539 C.civ. rezultă că legiuitorul a configurat două tipuri de clauze penale: clauza penală pentru neexecutare și clauza penală pentru executare neconformă (executarea cu întârziere sau executarea în alt loc decât cel stabilit contractual).

Aceste dispoziții legale disting clar între cele două tipuri de clauze penale, fiind posibilă inserarea într-un contract atât a clauzei penale pentru neexecutare, cât și a celei pentru executarea cu întârziere. Prevederea contractuală care inserează o clauză penală de un anumit tip nu are semnificația aplicării sale implicite pentru clauza penală de celălalt tip.

Prin urmare, în cazul în care părțile au inserat în contract clauza penală pentru executarea cu întârziere, aceasta nu poate fi extinsă în vederea acoperirii prejudiciului pretins pentru neexecutarea obligației principale asumate.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1461 din 10 iunie 2021

Cererea de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, Secția a II-a civilă, la data de 14 noiembrie 2020 sub nr. x/63/2019, reclamanta A. LTD a chemat în judecată pe pârâta B. SA, solicitând instanței ca prin sentința ce va pronunța să dispună rezilierea contractului de furnizare nr. 406511/15.12.2015 din culpa societății pârâte, precum și la plata sumei de 128.290 Euro cu titlu de prejudiciu suferit ca urmare a neexecutării contractului.

Hotărârea primei instanțe:

Prin sentința nr. 178/2020 din 21 iulie 2020, Tribunalul Dolj, Secția a II-a civilă, a admis acțiunea reclamantei și a dispus rezilierea contractului dintre părți, precum și obligarea pârâtei la plata sumei de 128.290 euro, reprezentând prejudiciu suferit ca urmare a neexecutării contractului.

Apelul:

Sentința de fond a fost atacată cu apel de pârâta B. SA, calea de atac fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, Secția a II-a civilă la 6 noiembrie 2020 sub același număr unic de dosar.

Prin decizia nr. 34/2021 din 26 ianuarie 2021, Curtea de Apel București, Secția a II-a civilă, a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă și a schimbat în parte sentința de fond în sensul respingerii cererii de obligare a pârâtei la plata prejudiciului cauzat prin neexecutarea contractului, a menținut în rest dispozițiile sentinței apelate.

Recursul:

Împotriva deciziei pronunțate de curtea de apel a declarat recurs motivat reclamanta A. LTD, cauza fiind înregistrată sub același număr unic la 26 martie 2021 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă.

Motivarea recursului:

După o prezentare succintă a situației de fapt, recurenta-reclamantă a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C.proc.civ., criticând decizia de apel sub următoarele aspecte:

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ. recurenta-reclamantă a susținut motivarea contradictorie a deciziei recurate. În cadrul acestei critici, a arătat mai întâi că fără a fi învestită în calea de atac cu analiza capătului de cerere vizând rezilierea contractului dintre părți, instanța de apel a examinat temeinicia sentinței de fond și din această perspectivă, concluzionând că măsura dispusă pe acest aspect este una legală. În continuare, plecând de la considerentul instanței de fond referitor la motivul rezilierii contractului - nelivrarea produsului contractat, aspect necontestat în cauză, recurenta-reclamantă susține caracterul contradictoriu al considerentelor deciziei de apel, întrucât pe de o parte a reținut că a solicitat suma de 128.290 euro, cu titlu de penalități, pentru ca ulterior să statueze în sensul că nu a solicitat acordarea de penalități pentru livrarea cu întârziere conform clauzei 10.1 din contract. În același sens, redă alte considerente ale deciziei de apel care, în opinia recurentei-reclamante, întăresc caracterul contradictoriu al raționamentului instanței de apel, care reține că a fost emisă factura cu privire la penalități ca urmare a nelivrării ultimului produs contractat, pentru ca apoi să constate că nu a fost solicitat vreun prejudiciu ca urmare a livrării cu întârziere.

Pentru a înlătura orice confuzie, recurenta-reclamantă a precizat că a solicitat prin petitul doi al cererii de chemare în judecată suma arătată cu titlu de penalități de întârziere pentru livrarea cu întârziere a ultimului produs contractat.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta-reclamantă a criticat decizia de apel sub aspectul greșitei interpretări și aplicări a prevederilor art. 1350, art. 1530, 1536, art. 1538-1539 C.civ., prin raportare la clauza 10 din contract.

Recurenta-reclamantă critică decizia de apel din perspectiva greșitei aprecieri a instanței că executarea cu întârziere nu este o neexecutare. A susținut că o executare cu întârziere a unei obligații înseamnă în mod necesar o neexecutare a acelei obligații, precizând că neexecutarea obligației reprezintă genul, iar neexecutarea la termen este specia. În același sens arată că ceea ce trebuia să verifice instanța de apel era faptul depășirii termenului de livrare, iar în raport de acesta, indiferent de cale aleasă - executarea silită în natură, executarea silită prin echivalent sau rezilierea contractului - devenea activă clauza penală prevăzută contractual.

În cadrul aceluiași motiv de casare, recurenta-reclamantă a susținut că nu a solicitat acordarea penalităților pentru livrarea cu întârziere, ci acoperirea prejudiciului cauzat în condițiile în care clientul final a executat garanția de bună execuție, ori dezdăunarea poate fi realizată și prin acordarea de penalități, în condițiile în care exista o clauză contractuală în acest sens. A mai susținut că stabilirea acestui prejudiciu era atributul instanței, prin aplicarea ordinii stabilită de art. 1536 C.civ. În același context a arătat că a întemeiat solicitarea sa de despăgubire și pe variantele subsidiare, respectiv acordarea dobânzii legale, iar în particular a invocat clauza penală. A arătat, totodată, că prin justificarea prejudiciului prin executarea garanției de către clientul final nu a intenționat să susțină că prejudiciul cauzat este consecința neexecutării obligației intimatei-pârâte de emitere a garanției de bună performanță, prevăzută la clauza 7.1 din contract. În acest context, susține că este nelegală decizia de apel care a validat apărarea intimatei-pârâte în sensul solicitării reparării prejudiciului prin invocarea clauzei 7 din contract, în realitate fiind invocată clauza 10.

În consecință, apreciază recurenta-reclamantă, în mod nelegal instanța de apel a apreciat că s-a acordat ceea ce nu s-a cerut.

În finalul motivelor de recurs, recurenta-reclamantă a criticat opinia instanței de apel în sensul că ar fi trebuit să precizeze în ce constă prejudiciul, susținând că instanța, în virtutea rolului activ, trebuia să cerceteze în ce constă acest prejudiciu, sesizând neconcordanțe în ce privește fundamentul pretențiilor sale. În acest sens, menționează greșita aplicare a prevederilor art. 1537 C.civ.

Întâmpinarea:

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă a invocat excepția nulității recursului, apreciind că motivele dezvoltate în memoriul depus la dosar nu pot fi încadrate în cazurile de casare invocate. Pe fondul recursului, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat, susținând legalitatea deciziei de apel.

Aspecte procesuale:

În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri de către recurenta-reclamantă, conform art. 492 C.proc.civ.

În ședința publică din 10 iunie 2021, Înalta Curte a respins excepția de nulitate a recursului, invocată de intimata-pârâtă, apreciind că pot fi identificate critici ce pot fi analizate din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C.proc.civ.

Analiza motivelor de recurs:

Prealabil expunerii considerentelor care conturează soluția pronunțată în cauză, Înalta Curte apreciază că se impune prezentarea caracterului confuz al demersului judiciar promovat de recurenta-reclamantă. Astfel, analiza cererii de chemare în judecată relevă că recurenta-pârâtă a solicitat rezilierea contractului pentru neîndeplinirea de către intimata-pârâtă a obligației de livrare a ultimului produs comandat; în schimb în susținerea pretențiilor de reparare a prejudiciului, recurenta-reclamantă face vorbire mai întâi de emiterea unei facturi, referindu-se apoi la neexecutarea de către partea adversă a obligației de constituire a unei garanții bancare, pentru ca în final, ca explicare expresă a prejudiciului, arată că acesta este stabilit contractual prin intermediul clauzei privind garanția de bună execuție a contractului. Tot în fața primei instanțe, ca răspuns la întâmpinarea depusă de intimata-pârâtă, într-o exprimare la fel de confuză, recurenta-reclamantă reia explicarea prejudiciului prin raportare la un alt aspect, executarea garanției de bună execuție emisă față de un terț, precizând că factura menționată în cererea de chemare în judecată a avut la bază clauza 10 din contract.

În cursul apelului, recurenta-reclamantă, pe aceeași linie confuză de susținere a demersului judiciar, reiterează aspectul referitor la neîndeplinirea obligației de constituire a garanției bancare de bună execuție de către intimata-pârâtă, apoi precizează că referirea la aceasta din cuprinsul cererii de chemare în judecată poate fi o eroare de redactare, finalizând cu precizarea că prejudiciul a fost solicitat în baza clauzei 10 din contract, aceasta fiind singura care reglementează regimul penalităților de întârziere.

În sfârșit, în cadrul recursului recurenta-reclamantă a susținut fie că a solicitat prejudiciul în forma clauzei 10 din contract, fie că a invocat prejudiciul în raport de executarea de către clientul final a garanției pe care o constituise față de acesta, fie că a solicitat acordarea dobânzii legale.

Plecând de la cele arătate anterior, motivele de nelegalitate invocate de recurenta-reclamantă vor fi analizate și prin raportare la art. 22 alin. (6) C.proc.civ, conform căruia judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii.

Analizând cauza, prin raportare la cele menționate, față de actele dosarului, de înscrisurile administrate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte a apreciat recursul ca nefondat, cu următoarele considerente:

Criticile recurentei-reclamante întemeiate pe motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ. sunt nefondate.

Se reține sub un prim aspect că, într-adevăr, instanța de apel a examinat litigiul din prisma primului petit al acțiunii, interpretând în mod eronat dispozițiile legale ce reglementează efectele caracterului devolutiv al căii de atac cu care era învestită. Acest aspect nu este, însă, de natură a determina casarea deciziei de apel, Înalta Curte reținând că aceste considerente se înscriu în noțiunea celor supraabundente, nefiind determinante în susținerea soluției pronunțate de instanța devolutivă de atac. Înalta Curte mai reține că recurenta-reclamantă nu este vătămată prin inserarea în motivarea căii de atac a considerentelor referitoare la primul petit al acțiunii, în condițiile în care a fost conservată soluția dată de prima instanță.

Înalta Curte apreciază că nu este fondată nici critica referitoare la pretinsa motivare contradictorie a deciziei de apel. Această aparentă contradicție în expunerea raționamentului instanței de apel este determinată în principal de modul defectuos în care recurenta-reclamantă a inițiat și condus demersul judiciar, prin exprimările confuze din cuprinsul actelor de procedură depuse la dosarul cauzei, și prin susținerile, uneori contradictorii, astfel cum s-a expus anterior. Astfel, se reține că, în expunerea raționamentului său, instanța de apel a redat ceea ce chiar recurenta-reclamantă a susținut în cursul procesului, neputând fi imputată instanței modalitatea în care chiar partea a înțeles să inițieze și să conducă demersul judiciar. Din această perspectivă, Înalta Curte reține că abia în cursul căii extraordinare de atac, prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă a înțeles să precizeze în mod expres că a solicitat suma de 128.290 euro cu titlu de penalități pentru livrarea cu întârziere a ultimului produs contractat, în baza temeiului contractual reprezentat de clauza 10.1.

Dar și în cadrul acestui demers judiciar poziția recurentei-pârâte este afectată de aceeași confuzie, pentru că în dezvoltarea altei critici reiterează că a solicitat acoperirea prejudiciului suferit, care doar a fost cuantificat la nivelul clauzei penale 10.1, susținând însă că și-a întemeiat pretenția și pe prejudiciul suferit ca urmare a executării proprii de către beneficiarul final, dar și pe acordarea dobânzii legale.

În consecință, nu poate fi reținută o motivare contradictorie a instanței de apel, în condițiile în care nici partea nu poate determina, prin actele procedurale întocmite în cauză, la ce anume se raportează acest prejudiciu.

Înalta Curte apreciază, de asemenea, ca nefondată critica recurentei-reclamante întemeiată pe motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., prin care a invocat greșita aplicare a prevederilor art. 1350, art. 1530, 1536, art. 1538-1539 C.civ., prin raportare la clauza 10 din contract.

Se reține că prevederile art. 1350 și art. 1530 C.civ., care reglementează, cu caracter general răspunderea contractuală a părții care nu și-a executat o obligație asumată prin repararea prejudiciului cauzat celeilalte părți și principiul reparării integrale a prejudiciului au incidență în cauză doar prin raportare la celelalte texte de lege pretins a fi încălcate de instanța de apel. Înalta Curte are în vedere din această perspectivă verificarea legalității deciziei de apel prin prisma celor solicitate prin cererea de chemare în judecată raportat la modul în care părțile au reglementat contractual clauza penală de evaluare a prejudiciului, sub aspectul configurării obligației care atrage activarea acesteia.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că din interpretarea sistematică și logico-juridică a dispozițiilor art. 1538 - 1539 C.civ. rezultă că legiuitorul a configurat două tipuri de clauze penale: clauza penală pentru neexecutare și clauza penală pentru executare neconformă (executarea cu întârziere sau executarea în alt loc decât cel stabilit contractual)

Acest aspect este dedus din modul de reglementare expus în articolele de lege menționate. Astfel, art. 1538 alin. (1) C.civ. definește de principiu clauza penală ca fiind cea prin care părțile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestație în cazul neexecutării obligației principale, iar alineatul 2 al aceluiași articol stipulează că în caz de neexecutare creditorul poate cere fie executarea silită a obligației principale, fie clauza penală. Este evident că aceste texte legale vizează acea clauză penală care sancționează neîndeplinirea obligației de executare, concret clauza penală pentru neexecutare. Interpretarea textului conduce la concluzia că creditorul obligației neexecutate poate cere fie executarea acesteia, fie desființarea contractului (reziliere/rezoluțiune, după caz) cu activarea clauzei penale.

Acest aspect rezultă și din interpretarea coroborată a textului menționat cu art. 1539 C.civ. care interzice cumulul executării în natură cu plata penalității, cu excepția cazului în care penalitatea este prevăzută pentru executarea cu întârziere ori nu la locul stabilit. Este evident, și în acest caz, că legiuitorul a conturat clauza penală pentru executarea neconformă  obligației asumate, ca tip distinct de clauza penală pentru neexecutare.

În acest context, este nefondată susținerea recurentei-reclamante în sensul că în mod eronat instanța de apel ar fi apreciat că executarea cu întârziere nu este o neexecutare, nefiind în prezența unui raport specie - gen, așa cum motivează partea. Chiar dispozițiile legale invocate de recurenta-reclamantă disting clar între cele două tipuri de clauze penale, fiind posibilă inserarea într-un contract atât a clauzei penale pentru neexecutare, cât și a celei pentru executarea cu întârziere (executarea neconformă). Însă, prevederea contractuală care inserează o clauză penală de un anumit tip nu are semnificația aplicării sale implicite pentru clauza penală de celălalt tip. Astfel, clauza penală, fiind o evaluare anticipată a prejudiciului, nu poate fi aplicată decât strict în ipotezele pentru care a fost concepută, neputând fi extinsă la alte ipoteze.

De asemenea este ilogică juridic susținerea că o executare cu întârziere reprezintă, de fapt, o neexecutare. Apelând și la interpretarea sensului expresiilor redate anterior, o executare cu întârziere înseamnă că obligația a fost executată, dar peste termenul stabilit; în schimb, neexecutarea nu poate avea decât un singur înțeles: neîndeplinirea niciun moment a obligației asumate.

În continuarea raționamentului juridic, Înalta Curte reține legalitatea deciziei de apel din perspectiva imposibilității de acordare a prejudiciului pretins de recurenta-reclamantă sub forma clauzei penale 10.1 din contract. Analiza actului dintre părți relevă că intenția acestora a fost să sancționeze executarea cu întârziere a obligațiilor principale asumate (plata prețului ori livrarea produselor), evaluând anticipat, în aceste cazuri, prejudiciul care se cuvine creditorului obligației principale. În schimb, părțile nu au reglementat și cuantificat anticipat prejudiciul care ar fi fost produs în caz de neexecutare a obligațiilor asumate.

În aceste condiții, având în vedere caracterul specializat al clauzei penale asumată de părțile contractante, aceasta nu poate fi extinsă în vederea acoperirii prejudiciului pretins de recurenta-reclamantă pentru neexecutarea obligației principale asumate de intimata-pârâtă, aspect reținut cu putere de lucru judecat în analizarea capătului de cerere ce a vizat rezilierea contractului.

În consecință, în mod legal instanța de apel a reținut incidența dispozițiilor art. 1537 C.civ., potrivit cărora dovada neexecutării obligației nu îl scutește pe creditor de proba prejudiciului, neputând fi reținută susținerea părții că există o evaluare a acestuia prin raportare la clauza penală din contract. Acest lucru era posibil doar în situația în care se întruneau condițiile prevăzute de art. 1539 C.civ. În speță, însă, recurenta-reclamantă a înțeles să învestească instanța cu solicitarea de reziliere a contractului, caz în care nu se poate reține o activare a clauzei penale prevăzută pentru întârzierea în executare.

Din aceeași perspectivă, nu se poate reține în cauză incidența prevederilor art. 1536 C.civ., având în vedere că recurenta-reclamantă nu a învestit instanța cu o solicitare prin care să se constate executarea cu întârziere a obligației asumate de partea adversă. Se subliniază că demersul recurentei-pârâte s-a fundamentat pe neexecutarea culpabilă a obligației asumate de intimata-pârâtă, prejudiciul fiind pretins în raport de neexecutare, iar nu de executarea cu întârziere.

Se reține, totodată, că până în fața instanței de recurs recurenta-reclamantă nu a solicitat ca repararea prejudiciului să fie făcută prin acordarea dobânzii legale penalizatoare, susținerea acesteia că ar fi avut o asemenea cerere în fața instanțelor inferioare fiind nefondată.

În concluzie, instanța de apel nu a negat absolut posibilitatea de acoperire a prejudiciului cauzat prin neexecutarea obligației de către intimata-pârâtă, ci a constatat că nu există o evaluare anticipată, prin contract, a acestuia, nefiind posibilă acordarea sumei determinată conform clauzei 10.1, întrucât aceasta vizează strict executarea cu întârziere a obligațiilor, iar nu neexecutarea.

În sfârșit, în același context al caracterului confuz al demersului judiciar, recurenta-pârâtă susține că ar fi solicitat repararea prejudiciului suferit ca urmare a executării sale de beneficiarul final al produsului contractat, dar finalizează prin raportarea la aceeași clauză 10.1, cu precizarea că la acest nivel a estimat prejudiciul său.

Chiar dacă s-ar aprecia că a existat o asemenea învestire a instanțelor inferioare (deși în partea de început a memoriului de recurs partea contrazice această proprie susținere, menționând expres că a solicitat acordarea penalităților de întârziere), Înalta Curte reține legalitatea deciziei de apel determinată de imposibilitatea acordării prejudiciului în forma solicitată. Aceasta deoarece, astfel cum s-a reținut, instanța nu era în prezența unei clauze penale active pentru a primi evaluarea anticipată a prejudiciului în forma prevăzută contractual.

Se reține, de asemenea, că nu se poate reține o încălcare a rolului activ al judecătorului, prin raportare la prevederea art. 22 alin. (6) C.proc.civ. Totodată, nu poate fi reținută susținerea în sensul că dacă a solicitat un prejudiciu, revenea instanței obligația de a stabili care este acela, iar nu de a-i reproșa că nu a făcut dovezi. Se observă că această susținere se finalizează tot cu referirea la evaluarea anticipată a prejudiciului, care însă, nu este aplicabilă situației juridice invocată de recurenta-reclamantă și care a condus la rezilierea contractului.

În concluzie, Înalta Curte reține legalitatea deciziei de apel prin raportare la temeiurile de drept incidente în cauză.

Pentru considerentele expuse, având în vedere și dispozițiile art. 496 C.proc.civ., Înalta Curte a respins ca nefondat recursul declarat în cauză, reținând caracterul nefondat al criticilor formulate.