ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2317/2020

Ședința publică din data de 17 noiembrie 2020

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, la data de 17 martie 2016, sub nr. x/2016, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. București și prin Sucursala Rm. Vâlcea, au solicitat: constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale cuprinse în art. 1 pct. 2, art. 3 pct. 2, art. 5 pct. 1 din contractul de credit bancar ipotecar nr. x/31.08.2007 cu privire la rambursarea creditului în franci elvețieni la cursul valutar din ziua plății conform graficului de rambursare; stabilizarea/înghețarea cursului de schimb CHF/LEU la momentul semnării contractului, respectiv la data de 31 august 2007 și denominarea în moneda națională a plăților, precum și; obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate abuziv în plus, decurgând din clauza de risc valutar, respectiv din deprecierea monedei naționale în raport cu CHF.

În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanții au arătat că au pretenții în legătură cu valoarea întregului contract de împrumut, respectiv suma de 76.367 CHF.

În drept, s-au invocat dispozițiile Legii nr. 193/2000, Legii nr. 296/2004, O.G. nr. 50/2010, art. 75 și 76 din Legea nr. 296/2005 privind Codul consumului, Norma BNR nr. 17/2003, Directiva nr. 93/13 a CE, Regulamentul nr. 4/2005 privind regimul valutar, art. 966-970 C. civ., art. 453 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 3720/27.06.2016, pronunțată de Judecătoria Râmnicu Vâlcea în dosarul nr. x/2016, a fost admisă excepția necompetenței materiale, invocată de pârâtă prin întâmpinare, cu consecința declinării competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea, cauza fiind înregistră pe rolul acestei din urmă instanțe la data de 21.07.2016.

Prin sentința nr. 172 din 17 februarie 2017, Tribunalul Vâlcea, secția I civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A., prin Sucursala Râmnicu Vâlcea, dispunând stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului de credit bancar ipotecar nr. x/31.08.2007, pentru toată perioada derulării contractului. S-a dispus și obligarea pârâtei la restituirea către reclamanți a sumelor plătite în plus. A fost respins capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 1 pct. 2, la art. 3 pct. 2 și la art. 5 pct. 1 din contract și capătul de cerere privind denominarea în moneda națională a plății ratelor decredit, ca neîntemeiate. De asemenea, a fost respins capătul de cerere formulat de reclamanți privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiat.

La termenul de judecată din data de 10.02.2017, dupa punerea în discutia părților, tribunalul a respins, ca neîntemeiate, excepția netimbrării capătului 2 al cererii de chemare în judecată, privind stabilizarea, cursului de schimb CHF- LEU, la momentul încheierii contractului, precum și restituirea sumelor plătite în plus, invocată de pârâtă prin întâmpinare, precum și excepția necompetenței materiale a tribunalului, invocată verbal la același termen de judecată de apărătorul reclamanților.

Tribunalul a dispus stabilizarea cursului de schimb CHF-RON la momentul semnării contractului de credit bancar ipotecar nr. x/31.08.2007, pentru toată perioada derularii contractului, precum și obligarea pârâtei la restituirea către reclamanți a sumelor plătite în plus, cu motivarea că sunt îndeplinite cerințele impreviziunii, pe considerentul ruperii justului echilibru contractual, în condițiile în care moneda națională s-a devalorizat cu 20% în raport de moneda străină, cursul de schimb fiind înghețat la acest nivel, iar ceea ce s-a plătit în plus de consumator peste această limită de 20% trebuie să fie restituit de bancă.

Stipularea unei clauze de risc valutar cu consecința strămutării în întregime asupra împrumutaților a riscului generat de hipervalorizarea CHF este contrară dispozițiilor legale întrucât aceasta constituie un eveniment imprevizibil, viitor și incert, raportat la puterea de înțelegere a consumatorilor care, neavând cunoștințe de specialitate în domeniul financiar-bancar, nu au posibilitatea să anticipeze o creștere accelerată a cursului de schimb și în consecință să își asume în cunoștință de cauză, riscul valutar.

În ceea ce priveste capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 1 pct. 2, la art. 3 pct. 2 și la art. 5 pct. 1 din contract și capătul de cerere privind denominarea în moneda națională a plății ratelor de credit, cu consecința obligării pârâtei la restituirea sumelor încasate în plus ca efect al denominării, tribunalul le-a respins ca neîntemeiate, având în vedere că în dreptul român, obligația restituirii ratelor de credit în moneda în care a fost acordat creditul este inserată expres în art. 1578 din vechiul C. civ.

În consecință, dispozitiile Legii nr. 193/2000, care a transpus Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, dispoziții invocate de reclamanți în cuprinsul cererii de chemare în judecată, nu sunt incidente clauzei contractuale privind restituirea împrumutului în aceeași monedă în care a fost acordat.

Tribunalul a constatat și faptul că obligațiile de plată ale reclamanților sunt clar determinate, fiind înscrise sub aspectul întinderii în graficul de rambursare, anexat la contractul de credit, opozabil acestora prin semnătură, aceste obligații de plată, respectiv ratele lunare pe care reclamanții s-au obligat să le achite în temeiul contractului de credit, fiind stabilite și calculate în moneda CHF, nefiind convertite într-o altă monedă pentru a se aplica un alt curs de schimb valutar.

Împotriva sentinței nr. 172 din 17 februarie 2017, pronunțate de Tribunalul Vâlcea, secția I civilă, a declarat apel pârâta C. S.A., în nume propriu și pentru Sucursala Râmnicu Vâlcea.

Prin încheierea de ședință din 19 iunie 2017, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, a scos cauza de pe rol și a trimis-o spre competentă soluționare secției a II-a civile, de contencios administrativ și fiscal a aceleiași instanțe, unde a fost înregistrată sub nr. x/2016*.

Prin decizia civilă nr. 719/A-COM din 26 octombrie 2017 pronunțată de

Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost admis apelul declarat de pârâta C. S.A., în nume propriu și pentru Sucursala Râmnicu Vâlcea, împotriva sentinței nr. 172 din 17 februarie 2017 a Tribunalului Vâlcea, secția I civilă, fiind schimbată sentința apelată, în sensul admiterii în parte a cererii de chemare în judecată și obligării pârâtei la renegocierea contractului prin prisma soluțiilor menționate în considerentele deciziei.

Prealabil, văzând limitele învestirii, în raport de dispozițiile art. 477 și art. 476 C. proc. civ., instanța de apel a constatat că împotriva sentinței a formulat apel numai pârâta C., reclamanții neînțelegând să aducă critici soluției pronunțate de prima instanță, chiar dacă acțiunea a fost admisă numai în parte.

În motivarea soluției instanța de apel a reținut că, prin cererea de chemare în judecată, s-a solicitat: constatarea caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în art. 1 pct. 2, art. 3 pct. 2, art. 5 pct. 1 din contractul de credit bancar ipotecar nr. x/31.08.2007 cu privire la rambursarea creditului în franci elvețieni la cursul valutar din ziua plății conform graficului de rambursare; stabilizarea cursului de schimb CHF/LEU la momentul semnării contractului, respectiv la data de 31 august 2007 și denominarea în moneda națională a plăților, precum și obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate abuziv în plus, decurgând din clauza de risc valutar, respectiv din deprecierea monedei naționale în raport cu CHF.

Prima instanță a admis în parte acțiunea, a dispus stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului de credit bancar ipotecar, respectiv la 31 august 2007, pentru toată perioada derulării contractului, a dispus obligarea pârâtei la restituirea către reclamanți a sumelor plătite în plus și a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind denominarea în moneda națională a plății ratelor de credit.

Prin urmare, instanța de apel a reținut că nu este învestită cu constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale cuprinse în art. 1 punctul 2, art. 3 punctul 2, art. 5 punctul 1 din contractul de credit ipotecar încheiat la 31 august 2007, respectiv cu cele privind denominarea în moneda națională a plății ratelor de credit, având în vedere soluția de respingere a acestui capăt de cerere și neexercitarea apelului împotriva soluțiilor în discuție, care, astfel, s-au definitivat.

Învestirea instanței de apel a vizat numai soluția cu privire la stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului de credit bancar ipotecar și obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate abuziv în plus, obligații dispuse în sarcina pârâtei C., titulară a apelului.

În același context s-a reținut că analiza tribunalului a vizat, pentru capetele de cerere admise, aplicabilitatea teoriei impreviziunii iar nu cenzurarea clauzelor abuzive din contractul de credit bancar, argumentele reclamanților, cu privire la acest aspect, nefiind reținute de către prima instanță.

Curtea a reținut că art. 43 din Directiva 2014/17 prevede că aceasta nu se aplică contractelor de credit încheiate anterior datei de 21 martie 2016, cum este și contractul în cauză, astfel că legea de implementare nu se putea aplica litigiului de față, inclusiv potrivit art. 6 C. civ.

Față de data încheierii contractului, curtea a constatat, pe de o parte, că aplicarea teoriei impreviziunii nu este exclusă în raport cu asemenea contracte, anterioare noului C. civ., aceasta fiind acceptată la nivel jurisprudențial, pornind de la art. 970 C. civ. anterior, iar pe de altă parte că, din reglementarea internă lipsesc criteriile după care se apreciază existența impreviziunii și posibilitatea instanței de a adapta contractul.

În ce privește impreviziunea invocată în cauză, executarea contractului trebuie să devină excesiv de oneroasă, nu raportat la contraprestația primită de debitor, ci raportat la cât de oneroasă era executarea obligației debitorului la momentul încheierii contractului. Această creștere excesivă nu are în vedere patrimoniul debitorului sau contraprestația primită de acesta ci situația obligației sale existente anterior schimbării împrejurărilor.

Impreviziunea există chiar dacă partea ar fi capabilă să-și execute obligația însă această executare ar presupune din partea sa un efort nerezonabil, exorbitant, în condiții de inechitate flagrantă.

Admițând existența impreviziunii în contractele de credit în valută, se impune distribuirea echitabilă între părți a pierderilor care rezultă pentru debitor din schimbarea excepțională a cursului valutar. Adaptarea contractului, pe fondul impreviziunii, se susține din considerente de echitate, deoarece trebuie având în vedere dreptul de creanță al băncii privind creditul acordat, adică suma împrumutată, drept care nu trebuie să fie afectat.

Curtea a reținut că, în materia clauzelor abuzive, instanța europeană a statuat că Directiva 93/13 trebuie interpretată în sensul că nu se opune unei reglementări a unui stat membru care permite instanței naționale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător și consumator, să completeze respectivul contract modificând conținutul acestei clauze, cauza C-618/10 Banco Espaniol de Credito fiind relevantă în acest sens.

În acest context curtea a reținut că soluțiile prioritare de adaptare a contractului pot să vizeze termenul de rambursare și remunerațiile creditului, respectiv rescadențarea valorii rămase de rambursat din credit pentru un interval de timp care asigură plata de către debitor a unor rate de credit a căror valoare să nu depășească nivelul inițial de la data încheierii contractului sau cel puțin nivelul anterior schimbării excepționale a cursului valutar.

Pe fondul impreviziunii, a mai reținut curtea, este posibilă descărcarea parțială sau totală a debitorului de datoria constând în remunerațiile creditului, dobânzi și comisioane, subsecvent schimbării excepționale a împrejurărilor.

De asemenea, este posibilă intervenția asupra valorii rămase de rambursat a creditului prin conversia sa în moneda națională, sau în ală valută, la un curs de schimb care să asigure o distribuire echitabilă între părți a pierderilor care rezultă pentru debitor dinschimbarea excepțională a cursului valutar.

Prima instanță a dispus plata în continuare a ratelor în CHF, intervenind însă asupra cursului de schimb, prin înghețarea acestuia la nivelul celui de la data contractului, soluție care nu poate fi dispusă chiar prin raportare la aplicabilitatea Directivei nr. 2014/17 și a O.U.G. nr. 52/2016 de implementarea acesteia.

Astfel, art. 34 din O.U.G. nr. 52/2016, referitor la conversia creditului într-o monedă alternativă, raportează efectuarea acesteia la cursul de schimb comunicat de BNR în ziua solicitării conversiei, fără a se putea pune în discuție data încheierii contractului, astfel că nici soluția aleasă, respectiv "înghețarea", nu se poate raporta la cursul de la data contractului, așa cum s-a dispus de către tribunal. Mai mult, fiind vorba despre impreviziune, o eventuală reașezare a contractului nu poate viza determinarea obligațiilor exact în condițiile inițiale ale contractului, întrucât trebuie să se țină seama de schimbarea excepțională a împrejurărilor și să se aibă în vedere o reechilibrare a obligațiilor părților iar nu o favorizare a uneia, sub motivul că este partea dezavantajată în contract.

De asemenea, în aplicarea aceluiași raționament, curtea a constatat că art. 36, din ordonanța menționată mai sus, are în vedere obligația creditorului de a anunța și a avertiza periodic pe consumator, în cazul în care acesta deține un împrumut în valută, cel puțin lunar, pe suport de hârtie, cu privire la ipoteza în care valoarea totală plătibilă de consumator care rămâne de rambursat sau al ratelor periodice variază cu mai mult de 20% în raport cu valoarea la care s-ar ridica dacă s-ar aplica cursul de schimb de la momentul încheierii contractului între moneda contractului de credit și moneda națională, însă art. 32 din O.U.G. nr. 52/2016 prevede că atunci când consumatorul decide să utilizeze dreptul de a converti contractul de credit într-o monedă alternativă, creditorul nu impune nicio restricție și oferă consumatorului produsele disponibile din oferta creditorului la momentul înaintării cererii de conversie de către consumator.

Legea nu impune un anumit curs, ci trimite părțile la negocieri în condițiile prevăzute, prin coroborarea art. 32 cu art. 34 din O.U.G. nr. 52/2016 rezultând faptul că o eventuală modificare a monedei de plată de restituire a creditului nu poate avea în vedere decât cursul de schimb valabil la data conversiei iar nu cel din momentul încheierii contractului.

În acest context, curtea nu a putut reține că solicitarea reclamanților, de înghețare a cursului valutar la nivelul de la data încheierii contractului, ar fi corespunzătoare revizuirii judiciare a contractului pe temeiul impreviziunii în măsura în care obiectul convenției este întreaga datorie a consumatorului față de bancă iar cursul conversiei este cursul valutar istoric deoarece în acest moment s-ar transfera integral efectele riscului valutar în patrimoniul băncii.

Prin urmare, curtea a reținut că stabilirea cursului de schimb valutar la un anumit nivel nu are suport legal, măsurile care se pot dispune fiind legate de rescadențare, descărcarea unor datorii sau conversie în altă valută.

Raportat la principiul disponibilității părților în procesul civil, considerând că, față de cererile formulate inițial la 17 martie 2016, stabilirea obligației de negociere, în condițiile considerentelor reținute în prezenta hotărâre, constituie o cerere subînțeleasă și cuprinsă în ceea ce s-a cerut, curtea a dispus obligarea părților la renegocierea contractului conform celor reținute în considerente.

Împotriva deciziei civile nr. 719/A-COM din 26 octombrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal au declarat recurs reclamanții A. și B. și pârâta C. S.A., în nume propriu și pentru Sucursala Râmnicu Vâlcea.

Recursul reclamanților A. și B. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 C. proc. civ., solicitându-se admiterea recursului și casarea deciziei atacate.

Recurenții-reclamanți arată că soluția pronunțată de instanța de apel a fost dată cu depășirea atribuțiilor judecătorești întrucât vizează trimiterea părților în etapa negocierii contractului prin renegocierea acestuia, aspect care nu s-a solicitat prin petitul acțiunii introductive.

După prezentarea situației de fapt, s-a susținut că prima instanță a apreciat corect că sunt îndeplinite cerințele impreviziunii, ca urmare a intervenirii dezechilibrului contractual prin creșterea rapidă a cursului valutar, prin urmare, hipervalorizarea monedei CHF, în care a fost acordat creditul, constituie un eveniment imprevizibil, viitor și incert, raportat la puterea de înțelegere a consumatorului, fiind contrară dispozițiilor legale.

Recurenții-reclamanți au arătat că aprecierea galopantă a francului elvețian raportat la moneda națională are repercusiuni grave asupra lor deoarece au fost obligați la prestații vădit disproporționate față de voința manifestată la momentul contractării creditului, dezechilibrul creat de mecanismul valutar producând o schimbare fundamentală a condițiilor de contractare.

Se mai arată că, în mod greșit s-a admis apelul pârâtei, reținându-se motivarea contradictorie a hotărârii instanței de fond, respectiv aprecierea greșită că Directiva 2014/17/UE nu este implementată în dreptul intern și că nu a expirat termenul de implementare a acesteia, precum și că nu ar fi îndeplinite condițiile impreviziunii.

La data pronunțării deciziei recurate, fusese pronunțată Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 20 septembrie 2017, în Cauza 186/16, astfel că în speță, apreciază recurenții-reclamanți, se impunea ca instanța să solicite pârâtei să facă dovada comunicării, către aceștia a informațiilor referitoare la expunerea riscului valutar, a impactului pe care fluctuațiile cursului valutar le are asupra ratelor, precum și prezentarea posibilelor variații ale cursurilor valutare.

Recurenții-reclamanți au mai solicitat instanței să dispună obligarea pârâtei să facă dovada concretă a negocierii individuale asupra impactului împrumutului unei monede străine, la momentul semnării contractului, precum și comunicarea sumei datorate în prezent și depunerea unui grafic de rambursare.

Recursul pârâtei C. S.A., în nume propriu și pentru Sucursala Râmnicu Vâlcea.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivarea recursului s-a susținut că soluția adoptată prin decizia recurată privind obligarea la renegocierea contractului este contrară voinței reclamanților, în petitul acțiunii neexistând o astfel de solicitare, astfel că instanța de apel și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești, putând fi considerat un motiv străin de natura cauzei, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. s-a susținut că decizia recurată este contradictorie întrucât, deși se reține că instanța nu poate proceda la adaptarea contractului, că nu are la îndemână criterii după care să procedeze la reașezarea contractului, totuși, prin decizia pronunțată, se intervine în contract prin soluțiile propuse pentru renegocierea contractului.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că motivarea instanței de apel privitoare la incidența în cauză a impreviziunii este nelegală, raportat atât la dispozițiile de drept material aplicabile respectiv art. 970 C. civ. dar și la situația de fapt, deoarece contractarea creditului în franci elvețieni a fost rezultatul unei manifestări libere de voință a împrumutaților care s-au obligat să îl restituie în această monedă.

Se arată că nu sunt întrunite condițiile impreviziunii prin raportare la momentul încheierii contractului deoarece dacă împrumutații au prevăzut posibilitatea survenirii riscului de impreviziune înseamnă că, ori și-au asumat această consecință a contractului, ori trebuiau să prevadă o clauză care să rezolve chestiunea dezechilibrului subsecvent prestațiilor dintre părți.

Recurenta-pârâtă arată că reiese foarte clar din conținutul Deciziei Curții Constituționale nr. 623/2016 că situația reglementată de Legea nr. 77/2016 este una de excepție de la regula instituită de C. civ. în ceea ce privețte executarea obligațiilor de către consumatori. În aceste condiții, îndeplinirea întocmai a condițiilor intrinseci și extrinseci prevăzute de Legea nr. 77/2016 trebuie să reiasă în mod clar și neechivoc și trebuie dovedite ca fiind îndeplinite de către debitorul care solicită beneficiul acestei modalități excepționale de executare a obligațiilor.

Recurenta-pârâtă prin întâmpinarea depusă la dosar, a invocat excepția inadmisibilității recursului, în raport cu art. 459 alin. (2) C. proc. civ., în motivarea căreia s-a arătat că reclamanții nu au exercitat calea de atac a apelului ca atare, nu mai pot exercita recursul pentru a invoca aceleași aspecte referitoare la riscul valutar iar aceștia nici nu justifică un interes în exercitarea recursului întrucât soluția instanței de apel este de admitere în parte a acțiunii, constatându-secă sunt îndeplinite condițiile impreviziunii.

Pe fondul recursului s-a arătat că aspectele ce urmează a fi analizate vizează doar aplicabilitatea teoriei impreviziunii întrucât cele referitoare la clauzele riscului valutar au intrat sub autoritate de lucru judecat. Cu privire la probele solicitate de recurenții-reclamanți în recurs s-a arătat că nu sunt concludente și utile. În final, s-a solicitat respingerea recursului ca nefundat.

Recurenții-reclamanți, prin întâmpinarea depusă la dosar, au solicitat respingerea recursului pârâtei întrucât criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează intervenția instanței în contractul părților, aspecte arătate și pe larg în cererea de recurs a reclamanților.

Privitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a solicitat să fie avute în vedere criticile reclamanților subsumate aceluiași motiv de recurs.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor.

Prin încheierea din 5 iunie 2018, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, conform art. 493 alin. (4) C. proc. civ., însă părțile nu și-au exercitat acest drept.

Prin încheierea din 4 iunie 2019 a fost respinsă excepția inadmisibilității recursului reclamanților A. și B., invocată de recurenta-pârâtă C. S.A. București, în nume propriu și pentru Sucursala Râmnicu Vâlcea, au fost admise în principiu recursurile declarate de reclamanții A. și B. și de pârâta C. S.A. București, în nume propriu și pentru Sucursala Râmnicu Vâlcea, împotriva deciziei civile nr. 719/A-COM din 26 octombrie 2017 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost stabilit termen de judecată la data de 3 decembrie 2019, dată la care a fost suspendată judecata recursurilor în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Înalta Curte, la termenul din 17 noiembrie 2020, având în vedere soluționarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, a dispus repunerea pe rol a cauzei.

Analizând recursurile, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, respectiv 483 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să le admită pentru următoarele considerente:

Atât recurenții-reclamanți cât și recurenta-pârâtă au susținut că decizia instanței de apel prin care s-a dispus obligarea pârâtei la renegocierea contractului prin prisma soluțiilor menționate în considerentele hotărârii atacate atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Referitor la această statuare a instanței, recurenții au formulat critici prin care au arătat că instanța a depășit atribuțiile judecătorești în condițiile în care s-a dispus trimiterea părților la negocierea contractului, deși o astfel de cerere nu s-a formulat prin acțiunea introductivă.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. casarea unei hotărîri se poate cere când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești.

Depășirea atribuțiilor puterii judecătorești vizează însă nerespectarea unor competențe jurisdicționale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separației și echilibrului puterilor, iar nu încălcarea principiului disponibilității, care este o normă de procedură civilă reglementată prin art. 9 C. proc. civ., motiv pentru care, raportat la aceste dispoziții legale, care se referă în fapt la încălcarea principiului disponibilității, Înalta Curte va reîncadra această critică în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și o va analiza din această perspectivă.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este incident în ipoteza în care, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, fiind motivul de nelegalitate ce include neregularitățile procedurale, cum este în cauză încălcarea principiului disponibilității.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, aceste dispoziții legale fiind expresia principiului disponibilității. Conform acestuia, părțile pot determina conținutul procesului prin stabilirea cadrului procesual în privința obiectului și al participanților la proces, a fazelor și etapelor pe care procesul le-ar putea parcurge. În aplicarea acestui principiu, instanța este obligată să se pronunțe numai cu privire la ceea ce s-a cerut, astfel cum această solicitare a fost expusă în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

În cauză, Înalta Curte reține că, în contextul în care în acțiunea introductivă nu este inclusă și solicitarea de obligare a pârâtei la negocierea contractului, dispunând această măsură prin decizia atacată, instanța de apel a încălcat principiul disponibilității întrucât a soluționat o cerere cu care nu a fost învestită, fapt ce atrage nelegalitatea deciziei pronunțate.

Din această perspectivă se impune și concluzia că soluția pronunțată este întemeiată pe argumente străine de natura pricinii, fapt ce determină caracterul fondat și al criticilor întemeiate pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Într-adevăr soluționarea apelului, dintr-o perspectivă pe care apelanta nu a solicitat-o, a avut ca efect pe de o parte, necercetarea criticilor formulate prin cererea de apel raportat la soluția dată de prima instanță, iar pe de altă parte, modificarea obiectului sesizării instanței.

Cerința motivării hotărârii judecătorești prin prisma susținerilor și apărărilor părților rezultă cu evidență din dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b). C. proc. civ., în conformitate cu care, hotărârea va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Or, prin soluționarea altor aspecte decât cele cu care a fost învestită, instanța de apel nu a realizat o motivare corespunzătoare în acord cu principiul dreptului la un proces echitabil, astfel că fondul litigiul a rămas necercetat, fapt care impune casarea hotărârii astfel pronunțate.

Conform art. 497 C. proc. civ. Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată.

Cu ocazia rejudecării apelului, instanța de apel va analiza toate criticile formulate prin cererea de apel precum și apărările intimaților.

Totodată, se vor avea în vedere statuările CJUE în cauza C81/19, referitoare la interpretarea art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

În aceste condiții, examinarea motivelor de casare, întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., face inutilă cercetarea motivelor de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8., derivate din încălcarea dispozițiilor de drept material.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (2) și art. 497 C. proc. civ., va admite recursurile declarate de reclamanții A. și B. și de pârâta C. S.A. București, în nume propriu și pentru Sucursala Râmnicu Vâlcea, împotriva deciziei civile nr. 719/A-COM din 26 octombrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, va casa decizia atacată și va trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanții A. și B. și de pârâta C. S.A. București, în nume propriu și pentru Sucursala Râmnicu Vâlcea, împotriva deciziei civile nr. 719/A-COM din 26 octombrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează decizia atacată și trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 noiembrie 2020.