ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2546/2020

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2546/2020 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2020)

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2-București la 20 septembrie 2016, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța: 1) să se constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor de la art. 4.11 lit. a), b) și d) din contractul de credit nr. x/29.08.2007; 2) să se constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei de risc valutar; 3) să se stabilizeze cursul franc elvețian-leu la momentul semnării contractului; 4) să se restituie sumele încasate de bancă cu titlu de diferență de curs valutar, urmare a suportării riscului integral de către reclamanți, cu dobânda legală; 5) să se denomineze în moneda națională plățile. Pretențiile de la pct. 2-5 se solicită și în raport de convenția de ipotecă nr. x/06.06.2007. Cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3162 din 17 martie 2017, Judecătoria Sectorului 2-București a admis excepția necompetenței materiale a instanței și a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, cauza a fost înregistrată sub nr. x/2017, în data de 10 mai 2017.

Prin cererea precizatoare, depusă la 26 iunie 2017, pe rolul Tribunalului București, reclamanții au evaluat capetele de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, stabilizarea cursului CHF-LEU, precum și denominarea în moneda națională la suma de 250.763,07 RON.

Prin sentința civilă nr. 3589 din 11 octombrie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă s-a admis în parte cererea formulată de reclamații A. și B. și s-a constatat caracterul abuziv și, drept consecință, nulitatea absolută a clauzelor de la art. 4.11 lit. a), art. 4.11 lit. b) și art. 4.11 lit. d) din contractul de credit nr. x/29.08.2007, încheiat între părți, fiind respinsă în rest cererea ca neîntemeiată (inclusiv în ceea ce privește cererea de acordare a cheltuielilor de judecată).

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții A. și B., precum și pârâta S.C. C. S.A..

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 1165 din 22 mai 2018 a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 3589 din 11 octombrie 2017 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017.

A fost admis apelul formulat de pârâta S.C. C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 3589 din 11 octombrie 2017 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, pe care a schimbat-o, în sensul că:

A respins acțiunea ca nefondată.

A admis cererea de cheltuieli de judecată a apelantei-pârâte și a obligat reclamanții, în solidar, la plata sumei de 290,30 RON, cu acest titlu.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții A. și B., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului.

În ceea ce privește capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a clauzelor de la art. 4.11 lit. a), b) si d) inserate în contractul de credit nr. x/29.08.2007, arată următoarele:

Analizând condițiile generale cât și cele particulare din contractul de credit, recurenții arată că banca nu își asuma niciun fel de obligații față de împrumutați, rezultând astfel un dezechilibru evident între părți.

Astfel, ca urmare a intrării în vigoare a Ordonanței nr. 50/2010, banca avea obligația de a elimina acest comision de acordare din cadrul convenției de credit și de a stopa încasarea celui de administrare, odată cu intrarea în vigoare a respectivei ordonanțe de urgență. Dezechilibrul contractual indus de această clauză și lipsa bunei-credințe a băncii trebuie analizate în funcție de justețea acestui comision față de costurile suportate de banca în legătură cu activitatea sa de acordare a creditului.

Acest comision este prohibit în mod expres de art. 15 din Legea nr. 190/1999 care indică în mod limitativ care sunt costurile pe care trebuie să le suporte consumatorul la încheierea unui contract de credit imobiliar/ipotecar, cel de acordare nefiind menționat, astfel încât orice alt cost pus în sarcina reclamanților, inclusiv comisionul de acordare credit, este interzis în mod expres de legislația în vigoare.

Astfel, clauza care prevede perceperea unui comision de administrare flat a creditului conduce la deteriorarea echilibrului contractual prin abuzul de putere al băncii care impune, contrar principiului bunei-credințe, la momentul semnării contractului, clauze care îi creează un avantaj în detrimentul consumatorului, fiind o clauză abuzivă, conform art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 78 din Legea nr. 296/2004 și art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992.

Concluzionând, recurenții solicită instanței constatarea caracterului abuziv al clauzei care reglementează existența unui comision de acordare a creditului din contractul de credit al reclamanților.

Conform clauzei contractuale criticate, reclamanții au fost nevoiți ca lunar, odată cu achitarea ratei de credit, să plătească și un comision de administrare lunar, aplicabil la sold, reprezentând un procent din suma împrumutată.

Această clauză este cuprinsă într-un contract preformulat, lipsindu-i caracterul negociat, aspect ce creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe.

Acest comision, calculat și perceput lunar, disimulează, de fapt, un procent consistent de dobândă, mărind artificial costul efectiv al creditului și, în plus, creând băncii un avantaj concurențial contrar uzanțelor cinstite față de celelalte bănci.

Disimularea unei părți a dobânzii sub denumirea de comision este o dovadă de netăgăduit a relei-credințe a băncii, întrucât, pe de o parte, reprezintă o modalitate de inducere în eroare a clienților prin prezentarea de dobânzi avantajoase în raport cu ofertele altor bănci care acționau pe aceeași piață relevantă cu banca, dar care în realitate, datorita adăugării la DAE a comisionului de administrare, nu mai erau chiar atât de avantajoase și, pe de altă parte, reprezintă o modalitate de procurare a unui avantaj concurențial contrar uzanțelor cinstite ale comercianților.

Concluzionând, recurenții solicită instanței constatarea caracterului abuziv al clauzei care reglementează existenta unui comision de administrare a creditului din contractul de credit al reclamanților.

În ceea ce privește capătul de cerere privind constatarea caracterul abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contractul de credit nr. x/29.08.2007 încheiat cu pârâta C. S.A. și nulitatea absolută a acesteia se susțin următoarele critici:

Faptul că anumite aspecte ale unei clauze sau o anumită clauză au fost negociate individual nu exclude aplicarea prezentului articol pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a acestuia indică faptul că este, cu toate acestea, un contract de adeziune.

La momentul încheierii contractului, indiferent de natura acestuia, consumatorul se găsește într-o situație de triplă inferioritate față de comerciant: (i) tehnică, întrucât profesioniștii cunosc bine produsele sau serviciile pe care le comercializează, în timp ce consumatorii le cunosc prea puțin sau deloc; (ii) economică, pentru ca profesioniștii dispun în această privință de o forță economică disproporționată față de cea a consumatorilor; (iii) juridică, deoarece consumatorii se găsesc privați de orice posibilitate de negociere și se văd constrânși să adere la propunerile ce le sunt făcute.

În acest context, recurenții susțin că banca nu a respectat obligația de informare a clientului, iar riscurile de indexare a cursului valutar nu au fost discutate cu reclamanții, aceștia neavând posibilitatea de a reflecta înainte de încheierea contractului cu privire la riscurile încheierii acestuia în CHF, în condițiile în care produsul contractual specific implică riscuri majore. O astfel de obligație este instituită și de Directiva 2008/48/CE, iar banca avea obligația de a atrage atenția clientului asupra pericolelor și de a explica riscurile implicate de un credit în moneda străină, precum și de a furniza informații legate de oportunitatea sau inoportunitatea încheierii unui astfel de contract.

În acest context, recurenții susțin că între drepturile și obligațiile părților contractante există un dezechilibru semnificativ în defavoarea clientului, acesta fiind singurul obligat să suporte riscul valutar, în raport cu deprecierea leului față de CHF, întrucât banca a stipulat în convenția cu împrumutații obligația acestora de a suporta exclusiv diferențele de schimb valutar, fără vreo distincție și limitare a întinderii acestei obligații.

Art. 18 din O.U.G. nr. 21/1992, republicată, privind protecția consumatorilor instituie explicit dreptul consumatorilor de a fi informați, în mod complet, corect și precis asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor oferite de către operatorii economici, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere rațională, în conformitate cu interesele lor.

În speță, prin neîndeplinirea obligației de informare (lipsă de transparență) asupra riscului valutar accentuat, recurenții susțin că profesionistul a profitat de asimetria informațională față de consumator pentru a transfera integral asupra acestuia riscul valutar, creând un dezechilibru major și contrar hunei-credințe obiective între drepturile si obligațiile părților din contract.

Art. 970 C. civ. de la 1864, obligă cumulativ la respectarea unei îndatoriri substanțiale de bună-credință în executarea contractelor, dar și la toate urmările pe care legea, echitatea sau obiceiul le dau obligației după natura sa. Această îndatorire tradițională din contractele de drept comun este întărită de Directiva nr. 93/13/CEE, de Legea nr. 193/2000 și de art. 78 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului (devenit art. 7

9

în urma republicării din 2008), care prevăd, ca o îndatorire de rezultat, existența unui echilibru între drepturile și obligațiile consumatorului și ale profesionistului în cazul contractelor de adeziune.

Concluzionând că moneda în care a fost tras creditul nu a fost CHF, transferarea riscului valutar la împrumutat nu conduce numai la existența unui dezechilibru vădit între drepturile și obligațiile părților, dar este si contrară bunei credințe, consumatorul fiind obligat să achite ratele într-o altă monedă decât cea în care a tras efectiv creditul, suportând nejustificat orice devalorizare, fără nicio limită și fără ca acest risc să-i fi fost devoalat explicit și negociat, fiind încălcată astfel și obligația de informare.

Prezumția relativă a caracterului nenegociat al clauzelor standard poate fi răsturnată de profesionist prin dovada contrară (art. 4 alin. (3) din Legea 193/2000). Nici anterior și nici în momentul încheierii contractului de credit, între părți nu a avut loc o negociere a clauzei de risc valutar, reclamanții nu au fost niciodată informați complet, corect și precis de pârâta, în calitatea sa de profesionist din domeniul financiar-bancar, înainte de încheierea contractului de credit, asupra posibilității creșterii cursului CHF aplicabil ratelor lunare cu peste 100% în câțiva ani și asupra posibilității înregistrării unor pierderi semnificative, deși aceste aspecte erau cunoscute profesioniștilor în privința monedelor de refugiu cum e francul elvețian. Singurul reper oferit în mod efectiv a fost cursul B.N.R. RON/1 CHF de la data încheierii contractului de credit.

Banca nu a probat în fata instanței faptul că a propus reclamanților și alte oferte de creditare în altă valută decât CHF.

În contextul neinformării consumatorului cu privire la vulnerabilitatea monedei acesta a pus consumatorul în imposibilitatea prospectării viitorului, din perspectiva urmăririi propriilor interese.

Sub apanajul nominalismului monetar nu poate fi tolerat dezechilibrul contractual generat de fluctuația monedei în care s-a generat creditul, fluctuație care conduce la împovărarea excesivă a obligației de restituire și chiar pierderea locuinței familiale contrar deciziilor CEDO în materie de protecție a dreptului la locuință a debitorului, drept care face parte, de altfel, și din Carta drepturilor fundamentale.

De aceea în economia cauzei se poate reține că există îndatorirea de colaborare tradusă prin îndeplinirea obligațiilor de informare în etapa precontractuală, dar și obligația de facilitare a executării contractului de către împrumutător. Facilitarea executării presupune în contextul actual concesia în vederea reinstaurării echilibrului contractual existent la data încheierii convenției, măsura asigurând refacerea proporționalității prestațiilor.

Cu privire la aplicabilitatea Cauzei C-186/16, Andriciuc și alții vs. D. se susține că instanțele au dreptul să examineze caracterul abuziv al clauzelor privind prețul chiar dacă acestea sunt redactate în mod clar și inteligibil, cu atât mai mult având acest drept atunci când aceste clauze nu sunt redactate într-un limbaj clar și inteligibil, astfel încât se poate afirma că instanțele nu au doar dreptul, ci chiar au această obligație.

Instanța de apel a concluzionat, în mod greșit, că soluția tribunalului este corectă și legală, reținând că prevederile ce reglementează riscul valutar reflectă un act cu putere de lege, care este obligatoriu acestea sunt excluse de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 si respectiv de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 din domeniul de aplicare al acestor norme de protecție, cu consecința că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acestor clauze și, pe cale de consecință, nu se poate examina dacă respectiva clauză a fost inserată fără a respecta obligația de informare, consiliere și avertizare a consumatorului în legătură cu riscul contractării unui credit în CHF.

Or, instanța nu a procedat în acest fel, nefăcând o analiză asupra caracterului clar și inteligibil al clauzei privind restituirea împrumutului în aceeași monedă în care a fost acordat împrumutul, în ce privește consecințele economice ale acesteia, din punctul de vedere al producerii unui dezechilibru, vădit și semnificativ, între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor, situație ce pune în discuție buna-credință a băncii la încheierea acestui contract, în ce privește clauza respectivă.

Cu privire la înghețarea cursului de schimb valutar CHF-LEU la valoarea de la data încheierii și semnării convenției, având în vedere caracterul abuziv al clauzelor de suportare a riscului valutar exclusiv de către consumatori, se impune înghețarea cursului de schimb valutar CHF-LEU, pentru efectuarea plăților în temeiul convenției încheiate, la valoarea de la data încheierii și semnării convenției, calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la această valoare pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului și restituirea sumelor plătite în plus către reclamanți.

Având în vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, în detrimentul consumatorului, se impune restabilirea prestațiilor inerente contractului asumat prin minim istoric, iar ca urmare a schimbării acestor condiții este necesar ca și contractul să fie adaptat la noile împrejurări economice.

Având în vedere că schimbarea condițiilor economice a fost imprevizibilă, iar reclamanții nu au avut cunoștințe de specialitate în domeniul financiar bancar care să le permită anticiparea unei devalorizări vădite a leului față de francul elvețian, se poate considera că revizuirea efectelor contractului corespunde acordului de voință al părților întrucât hipervalorizarea CHF-ului deturnează contractul de la scopul în vederea căruia a fost încheiat, schimbând natura acestuia, astfel că executarea lui în contextul actual nu mai corespunde voinței concordante a părților.

Cu privire la teoria impreviziunii și la Decizia nr. 823/2016 a Curții Constituționale menționate și de către instanța de apel în cuprinsul motivării hotărârii, reclamanții menționează că impreviziunea intervine când în executarea contractului a intervenit un eveniment excepțional ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil de părți la data încheierii contractului, ceea ce face excesiv de oneroasă executarea obligației debitorului.

Astfel, impreviziunea reprezintă "paguba pe care o suferă una din părțile contractante ca urmare a dezechilibrului grav de valoare care intervine între prestațiile sale și contraprestațiile celeilalte părți, în cursul executării contractului, determinat de fluctuațiile monetare, care cel mai adesea constă într-o inflație deschisă sau galopantă".

Tot în același context, se susține că impreviziunea vizează numai riscul supra-adăugat și, în condițiile intervenirii acestuia, este menită să reamenajeze prestațiile la care părțile s-au obligat în condițiile noii realități economice si juridice. Ea nu are drept scop revenirea la prestațiile de la momentul a quo al încheierii contractului de credit sau la riscul acceptat de către părți la același moment, fiind așadar, străină acestora, dar oferă o bază legală pentru adaptarea sau încetarea contractului.

În acest context, recurenții susțin propunerea Curții Constituționale ca variantă înaintea instanței de judecată, renegocierea contractului, ceea ce deschide oportunitatea inserării cu șanse mari de acceptare, a metodei de negociere, ce revine, în primul rând părților obligația de a renegocia contractul, iar în al doilea rând, renegocierea trebuie să fie una efectivă prin raportare la noua realitate.

Pentru toate aceste motive, recurenții solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris și depus la dosar.

Prin întâmpinarea, depusă la 13 noiembrie 2018, intimata-pârâtă C. S.A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a deciziei atacate.

Prin adresa depusă de intimată la 2 octombrie 2019, Înalta Curte a reținut că prin sentința civilă nr. 1899 din 21 noiembrie 2018 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/2018 intimata-pârâtă S.C. C. S.A. a fost preluată prin absorbție de către E. S.A., sens în care a dispus citarea, în calitate de intimata-pârâtă, a E. S.A..

Prin cererea înregistrată, la data de 25 octombrie 2020, F. S.A. a solicitat, în temeiul art. 39 C. proc. civ., intervenția sa în cauză.

Prin notele scrise depuse la 11 noiembrie 2020, intimata-pârâtă E. S.A. a solicitat introducerea în cauză a societății F. S.A. și a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, în contextul în care, la momentul intervenirii fuziunii, contractul de credit ce formează obiectul prezentului dosar nu se afla în patrimoniul C. S.A., el fiind în momentul respectiv în patrimoniul F. S.A., ca urmare subsecventelor cesiuni de creanță.

Prin încheierea din 26 noiembrie 2020, Înalta Curte a dispus introducerea în cauză, în calitate de intimata-pârâtă a societății F. S.A., apreciind că aceasta justifică participarea în proces alături de E. S.A..

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 17 ianuarie 2019, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 23 ianuarie 2019, părțile nedepunând punct de vedere.

Prin încheierea pronunțată la 13 iunie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți

B. și A. împotriva deciziei civile nr. 1165 din 22 mai 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și a acordat termen la data de 24 octombrie 2019.

Prin aceeași încheiere s-a respins ca inadmisibilă cererea recurenților privind sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 521 alin. (3) și art. 4 raportat la art. art. 518 și art. 27 C. proc. civ. raportat la decizia nr. 52/2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în dosarul nr. x/2018.

Prin încheierea pronunțată la 24 octombrie 2019, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, soluționată la 9 iulie 2020.

Prin rezoluția instanței din 23 noiembrie 2020, părțile au fost citate în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei și continuării judecății, cauza fiind repusă pe rol la termenul de judecată din 26 noiembrie 2020.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

In cadrul acestui motiv de recurs, recurenții susțin referitor la soluția instanței de apel, cu privire la capătul de cerere privind clauzele art. 4.11 lit. a) - comisionul de acordare și art. 4.11 lit. b) din contractul de credit ce vizează comisionul de administrare, că este nelegală întrucât nu s-a apreciat asupra dezechilibrului creat în raport cu lipsa contraprestației băncii.

Sub aspectul criticilor prin care se contestă soluția instanței de apel prin care s-a statuat asupra legalității și valabilității clauzei contractuale inserate la art. 4.11 lit. a) și la art. 4.11 lit. b) din contractul de credit, se constată că, în mod legal, instanța de apel a reținut caracterul clar și inteligibil al acestor clauze.

Potrivit art. 4.11 lit. a) din contractul de credit, pentru procesarea cererii de credit, recurenții s-au obligat să plătească băncii un comision de procesare în cuantum de 1,00% calculat la valoarea creditului, respectiv 760 CHF, plătibil o singură dată, la acordarea creditului.

Potrivit art. 4.11 lit. b) din contractul de credit, pentru monitorizarea de către bancă a utilizării/rambursării creditului, precum și a îndeplinirii oricăror alte obligații asumate de aceasta, recurenții s-au obligat să plătească băncii un comision de administrare credit, evidențiat și în graficul de rambursare credit - anexă la contractul de credit, în cuantum de 0,10% calculat prin aplicarea procentului la valoarea soldului creditului.

Nemulțumirile recurenților sub aspectul prestației băncii care ar fi trebuit să justifice încasarea respectivelor sume sunt nejustificate și, contrar susținerilor acestora, denumirea comisioanelor și modul de redactare a art. 4.11 lit. a) și art. 4.11 lit. b) nu este influențat de caracterul negociat sau nu al clauzei respective.

Față de conținutul clauzelor referitoare la comisionul de acordare credit și la comisionul de administrare credit transparența unei clauze se analizează prin raportare la posibilitatea unui consumator informat de a prevedea, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice și juridice care rezultă din clauzele contractuale ce îl privesc (cauza Matei, C143/13, cauza Kasler și Rabai, C-26/13).

În speță, față de conținutul clauzei referitoare la comisionul de acordare/de administrare credit și chiar față de denumirea comisionului, se constată că recurenții, în calitate de beneficiari ai creditului, au fost în măsură să prevadă, la data încheierii convenției de credit, care sunt consecințele juridice și economice pe care le implică respectivul comision.

Valoarea acestora și modalitatea de calcul sunt detaliat exprimate în contract. Fiind indicată valoarea comisionului perceput, această clauză transpune în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă, așa încât, puteau fi evaluate, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultau din clauză.

De subliniat este și faptul că legislația din materia protecției drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o dare de seamă cu privire la toate activitățile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat sau care se va presta, ceea ce ar conduce la inserarea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva acordării creditului și a obligațiilor părților. Mai mult, nicio dispoziție în vigoare la momentul încheierii contractului de credit nu interzicea perceperea unui comision de acordare/administrare credit, în considerarea acelor activități de monitorizare a creditului.

Sub aspectul respectării cerinței de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunțată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Așadar, comisionul de procesare și cel de administrare sunt percepute în mod justificat, destinate acoperirii unor costuri aflate în strânsă legătură cu verificarea condițiilor de eligibilitate a consumatorului care a solicitat acordarea împrumutului și cu monitorizarea acestuia pe toată durata creditării și, în mod corect, instanța de apel a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

In aceste condiții, se constată că, instanța de apel a pronunțat decizia cu respectarea și aplicarea corectă a dispozițiilor de drept material aplicabile în materie - Legea nr. 193/2000.

Prin urmare, instanța de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar și inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de acordare/de administrare credit și a reținut că aceste clauze au fost redactate într-un limbaj clar și inteligibil ținând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Cu referire la critica ce vizează capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a clauzei privind comisionul de rambursare anticipată - art. 4. 11 lit. d) din contract, se constată că aceasta este nefondată, întrucât legislația anterioară O.U.G. nr. 50/2010 nu interzicea și nici nu limita în nici un fel perceperea unui astfel de comision.

În acest context, se reține că această clauză este clară, explicită, indicând un cost de 2,5 % din suma rambursată în avans, aspect ce întrunește criteriile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, nefiind astfel considerat în nici un mod abuziv.

Așadar, în cauză nu se poate constata un dezechilibru între prestații, din moment ce rambursarea în avans lipsește banca de prețul lipsei de folosință a banilor și, cu atât mai puțin se poate vorbi de efectuarea probei inserării clauzei cu rea-credință, întrucât clauza era permisă de lege având în vedere că viza un scop legitim, respectiv obținerea a cel puțin o parte din contraprestația avută în vedere de împrumutător la momentul acordării creditului.

De asemenea, după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, dispozițiile contractuale au fost modificate ex lege de acesta, în speță comisionul de rambursare anticipată devenind o, deci folosul practic în constatarea acestei clauze pentru viitor fiind inexistent.

În ceea ce privește critica ce vizează capătul de cerere privind constatarea caracterul abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contractul de credit nr. x/29.08.2007, se constată că aceasta este nefondată, întrucât în mod legal s-a apreciat de către instanța de apel că respectiva clauză contestată este valabilă, în dosar ținându-se în mod corect seama de jurisprudența CJUE în cauza C-186/16 Andriciuc și alții; soluție confirmată ulterior și prin Hotărârea CJUE din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19.

În sensul celor de mai sus se reține că recurenții au beneficiat de un credit acordat în franci elvețieni ca urmare a încuviințării lor, în calitate de consumatori, pentru că acest tip de credit era mai avantajos atât sub aspectul cuantumului acordat, cât și prin raportare la valoarea ratelor la data acordării.

Nu se poate vorbi în schimb despre reaua-credință a băncii care ar fi trebuit să informeze împrumutatul despre riscul hipervalorizării CHF, în condițiile în care evoluția cursului de schimb RON/CHF a fost constant, cu variații minime, pe o perioadă îndelungată de timp, anterioară datei acordării creditului, informațiile din piață de la momentul acordării creditului, la care au avut acces atât banca, cât și recurenții, fiind acestea, că CHF era o monedă stabilă, fapt pentru care era greu de prevăzut o hipervalorizare a cursului.

Cererea de stabilizare/înghețare a cursului de schimb CHF-LEU, așa cum se urmărește, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părți implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, având în vedere legislația privind protecția consumatorului și Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), nu permit intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu și să îi modifice conținutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunțată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulității nu există astfel de dispoziții supletive, ceea ce face ca intervenția judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurent, să nu fie permisă.

Se constată că ceea ce pretind recurenții este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creșterea cursului de schimb valutar cât și pe lipsa informării lor cu privire la caracteristicile monedei străine, care i-ar fi pus într-o situație de inferioritate față de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituția impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară și jurisprudențială, așa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată și în prezenta speță. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenției, impreviziunea privește un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acțiunea/inacțiunea părților produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, așa cum urmărește în fapt reclamantul care dorește stabilizarea/înghețarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenției.

Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile și obligațiile părților, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens opus, în defavoarea pârâtei, deși nicio dispoziție legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă și, din care reiese, în esență, că obligația împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a și fost obținut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. 1864, în vigoare la momentul încheierii convenției de credit.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar și că și-a exprimat opțiunea ca fiecare din părțile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuații monetare.

Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 preia dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, arătând că prevederile sale nu se aplică clauzelor contractuale stabilite în temeiul altor acte normative în vigoare, iar în considerentul 13 al Directivei se vorbește de excluderea clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, respectiv a acelor dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu.

Astfel, și în Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene, pronunțată în cauza C-186/16 Andriciuc și alții, paragraful 29, CJUE a menționat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință."

Asupra acestei chestiuni s-a aplecat în mod legal și instanța de apel atunci când a reținut că prevederea contractuală contestată de reclamant reprezintă întocmai transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părți și în lipsa mențiunilor din convenție, în sensul obligării împrumutatului să restituie suma împrumutată în aceeași monedă în care i-a fost pus la dispoziție creditul. Pe cale de consecință rezultă că prevederile art. 1578 din C. civ. 1864 cuprind o dispoziție legală supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord între părți.

Din această perspectivă, în mod corect, instanța de apel a mai apreciat că respectiva clauză contestată este exclusă din domeniul de aplicare al normelor de protecție, consecința fiind aceea că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acesteia.

Acest raționament logico-juridic grevat pe prevederile legale amintite și pe jurisprudența CJUE, a fost întărit de Hotărârea Curții din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj; cerere prin care instanța de trimitere a urmărit să se lămurească și întinderea obligației de informare ce revine băncii în ceea ce privește fluctuațiile viitoare ale cursului de schimb al unei monede și care sunt măsurile pe care ar trebui să le adopte instanța pentru a garanta efectivitatea drepturilor convenite consumatorului de Directiva 93/13/CEE în cazul în care nu există o dispoziție supletivă pentru a înlocui o clauză contractuală al cărei caracter abuziv a fost constatat.

În considerentul 34 al Hotărârii s-a reținut că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia și normele supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri. Or din acest punct de vedere, această dispoziție nu face nicio distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante și, pe de altă parte, dispozițiile supletive.

În considerentul 36 se reține că pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Concluzionând, în considerentele 37 și 38 din Hotărâre, CJUE subliniază că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, dar reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință (dispoziție națională calificată drept supletivă), nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În cauza de față se observă că prevederile contractuale ale părților reprezintă transpunerea în convenție a prevederilor art. 1578 din C. civ. 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurentului și intimatei și în lipsa mențiunilor din contract, în sensul obligării recurentului de a restitui suma împrumutată în aceeași monedă în care i-a fost pus la dispoziție creditul.

Față de cele prezentate, având în vedere și dispozițiile legale invocate și hotărârile pronunțate de CJUE, Înalta Curte constată că prevederile contestate de recurent transpun în convenție o dispoziție legală supletivă și, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

Deși recurenții-reclamanți au invocat în susținerea cererii motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu există critici formulate, care să poată fi supuse controlului de legalitate din perspectiva acestui caz de casare.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 1165 din 22 mai 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă E. S.A. și intimata-intervenientă F. S.A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 1165 din 22 mai 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă E. S.A. și intimata-intervenientă F. S.A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 decembrie 2020.