ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1922/2020

Ședința publică din data de 13 octombrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2015, reclamanta S.C. A. a chemat în judecată pârâții S.C. B. S.R.L., C., D. și S.C. E. S.R.L., solicitând ca prin sentința ce se va pronunța în cauză să se declare inopozabilitatea față de reclamantă a contractului de vânzare autentificat sub nr. x/18.03.2014 la Societatea Profesională Notarială F. din Reșița, având ca obiect imobilul înscris în CF x Reșița, sub A1.1- A 1.6 și a contractului de vânzare autentificat sub nr. x/8.04.2014 la același notar, având ca obiect imobilul înscris în CF x Reșița sub nr. A 1. S-a solicitat și obligarea pârâților, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1562 - 1565 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 420 din 26 martie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Caraș-Severin, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamantă SL în contradictoriu cu pârâții, s-a declarat inopozabilitatea, față de reclamantă, a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.03.2014 la F. din Reșița, având ca obiect imobilul înscris în CF x Reșița, sub nr. A1.1-A1.6 și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/8.04.2014 la Societatea Profesională Notarială F. din Reșița, având ca obiect imobilul înscris în CF x Reșița sub nr. A1 și au fost obligați pârâții să plătească reclamantei suma de 3.233,3 RON, onorariu avocat și 2.105 RON taxă de timbru.

A arătat Tribunalul că cele două acte de înstrăinare au fost încheiate de S.C. B. S.R.L., deși aceasta datora societății reclamante onorariul convenit pentru serviciile prestate, respectiv 12.629 EUR + TVA, conform facturii proforma seria x nr. x/17.02.2014.

Cum prin contractele de vânzare-cumpărare încheiate, prețul a fost plătit în bani, Tribunalul a considerat că cele două acte sunt acte de însărăcire; în ceea ce privește prejudiciul reclamantei, a reținut că acesta este reprezentat de debitul datorat de pârâta B. S.R.L. și constatat prin hotărâre judecătorească, debit care nu mai poate fi recuperat, contrar susținerilor pârâtei cum că reclamanta putea executa silit un bun mobil care se află în patrimoniul societății pârâte; a arătat Tribunalul că un debitor de bună credință ar fi pus în executare el însuși titlul executoriu prin care s-a stabilit debitul, mai ales că titlul este reprezentat de o hotărâre judecătorească pronunțată în 2015, cu trei ani înainte de judecarea în fond a prezentei cauze.

Tribunalul a precizat că acțiunea pauliană nu sancționează frauda în sine, ci consecințele sale patrimoniale, produse direct în patrimoniul debitorului, frauda producând pierderi indirecte pentru creditorul-reclamant și directe pentru debitorul fraudulos, întrucât primului îi diminuează gajul general, iar celui de-al doilea îi induce sau îi adâncește o stare de insolvabilitate. A mai precizat că art. 1563 C. civ. se rezumă să prevadă că dreptul de creanță al creditorului trebuie să fie cert la momentul introducerii acțiunii - în cauză, dreptul de creanță al creditoarei primind caracter cert la data emiterii facturii, februarie 2014; aceasta nu înseamnă că exigibilitatea și lichiditatea creanței sunt indiferente pentru admisibilitatea acțiunii pauliene, ci doar ca aceste cerințe trebuie îndeplinite la momentul pronunțării hotărârii judecătorești de declarare pe cale pauliană a inopozabilității actului atacat și nu la data introducerii acțiunii.

În privința titlului executoriu, a apreciat că acesta nu este o condiție necesară pentru admisibilitatea acțiunii pauliene; totuși aceasta a fost îndeplinită de reclamantă prin obținerea titlului în septembrie 2015. În fine, a mai arătat că expertiza efectuată în cauză relevă că bunurile imobile au fost vândute pentru a fi scoase de la urmărire iar din sumele de bani încasate din vânzare s-au achitat creditori, alții decât reclamanta, chiar pentru debite nescadente; astfel, rezultă din expertiză că s-a achitat suma de 45.979,10 RON către G., deși contractul de leasing prevedea rate scadente până la 01.09.2016, s-au achitat 52.327,78 RON către H., pentru un contract cu rate scadente până în aprilie 2016; s-au achitat impozitele pentru teren, hale și baze de producție și pentru autoturisme; s-au restituit sume la I. - mai mult de 100.000 RON pentru linie de credit; s-au încasat dividende de plată de aproximativ 4.500 RON, s-au achitat toate creditele din sold în cursul lunii martie (J., K., L. si I.); s-au plătit toți furnizorii și colaboratorii din domeniul reciclării, toate datoriile către bănci și societățile de leasing (inclusiv contractele care nu erau scadente); toate datoriile legate de furnizorii de piese sau service la mașini au fost, de asemenea, achitate.

Drept urmare, Tribunalul a reținut că Raportul de expertiză atestă faptul că bunurile imobile au fost vândute pentru a fi scoase de la urmărirea creditoarei reclamante iar din sumele de bani încasate din vânzare s-au achitat alți creditori, dar nu și reclamanta; informațiile rezultate din Raportul de expertiză contrazic astfel susținerile făcute de pârâții persoane fizice, în sensul că vânzarea ar fi fost serioasă și fără intenție de fraudare, că bunurile imobile au fost înlocuite cu sumele de bani obținute din vânzare și că din aceste sume de bani s-au achitat cu bună credință creditorii societății; dimpotrivă, rezultă că vânzarea a fost frauduloasă, scopul evident fiind de scoatere a bunurilor imobile și mobile de la urmărire, din moment ce suma datorată reclamantei nu a fost achitată nici din banii proveniți din vânzarea imobilelor, nici ulterior, până la momentul judecării pe fond a prezentei cauze.

Tribunalul a arătat că, din coroborarea tuturor dovezilor de la dosar (respectiv interogatoriul pârâților, înscrisuri, expertiză) cu atitudinea procesuală a pârâților - care, deși au susținut că vânzarea celor două bunuri nu s-a făcut în dauna creditorilor, totuși nu au făcut plata debitului către reclamantă, rezultă că acțiunea pauliană este admisibilă până la concurența valorii solicitate, respectiv suma de 50.000 RON.

Prin încheierea din 1 octombrie 2018 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a respins cererea de lămurire a dispozitivului sentinței civile nr. 420 din 26 martie 2018, formulată de petenta A..

Prin decizia civilă nr. 133 din 13 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul principal declarat de pârâții S.C. E. S.R.L., S.C. B. S.R.L., C. și D. împotriva sentinței civile nr. 420 din 26 martie 2018, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu reclamanta A.. Prin aceeași decizie, s-a admis apelul incident declarat de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții S.C. E. S.R.L., S.C. B. S.R.L., C. și D., împotriva aceleiași sentințe și, în consecință s-a înlăturat din cuprinsul sentinței apelate considerentele prin care Tribunalul Caraș-Severin a statuat că "acțiunea pauliană este admisibilă până la concurența valorii solicitate, respectiv suma de 50.000 RON". Au fost menținute, în rest, dispozițiile acestei sentințe. S-a respins apelul declarat de reclamanta A. împotriva încheierii de lămurire a dispozitivului sentinței civile nr. 420/26 martie 2018, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin la 1 octombrie 2018. Au fost obligați pârâții E. S.R.L., B. S.R.L., C. și D. la plata către reclamanta A. a sumei de 2.862,82 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Cu referire la apelul principal declarat de pârâții E. S.R.L., B. S.R.L., C. și D., Curtea a reținut că solicitarea acestora de respingere a acțiunii, ca rămasă fără obiect este întemeiată pe dispozițiile art. 1565 alin. (2) C. civ.. Această normă de care se prevalează pârâții nu este una de procedură, ci una de drept material - prin care legiuitorul instituie în favoarea terțului subdobânditor posibilitatea de a plăti creditorului o sumă egală cu prejudiciul pentru care s-a dispus revocarea actului încheiat de debitor în frauda drepturilor acestuia, astfel încât să poată păstra pentru sine bunul ce a făcut obiect al respectivului act. Efectul, în plan procesual, al plății nu îl constituie însă lipsirea acțiunii revocatorii de obiect (obiectul fiind reprezentat de revocarea actului juridic vătămător care, prin ipoteză, este și rămâne în ființă), ci, eventual respingerea acesteia ca lipsită de interes - pentru că nu mai există un prejudiciu care să justifice revocarea actului juridic contestat. Oricum, pentru a determina respingerea acțiunii (fie ca rămasă fără de obiect, fie ca lipsită de interes), plata trebuie să fie situată într-un moment anterior pronunțării hotărârii, pentru că altfel acoperirea prejudiciului se circumscrie sferei executării hotărârii, fără a afecta în vreun fel validitatea acesteia. Or, în speță, plata a fost făcută doar la data de 10.07.2018-ulterior pronunțării, de către Tribunalul Caraș-Severin, a sentinței civile nr. 420 din 26 martie 2018, așa încât aceasta nu este de natură să influențeze soluția asupra acțiunii reclamantei.

Cu referire la fond, Curtea a constatat că pârâții au solicitat respingerea acțiunii, pentru aceea că în speță nu ar fi îndeplinite condițiile de admisibilitate a acțiunii revocatorii. ți a reținut că, din economia dispozițiilor art. 1562 și art. 1563 C. civ., rezultă că pentru exercitarea acțiunii pauliene este necesară îndeplinirea următoarelor condiții: actul atacat să-i fi cauzat creditorului un prejudiciu; actul să fi fost încheiat de către debitor în frauda drepturilor creditorului; în actele cu titlu oneros se cere și complicitatea la fraudă a terțului dobânditor; existența unei creanțe certe a creditorului, în principiu, anterioară încheierii actului vătămător.

Examinând fiecare dintre condițiile enunțate, Curtea a constatat că, creditoarea A. a fost prejudiciată prin încheierea de către pârâta B. S.R.L. a actelor juridice contestate, întrucât, transformând în lichidități cele mai importante active, aceasta și-a constituit toate premisele insolvabilității. Cu banii obținuți din vânzare, societatea a achitat, cu prioritate, creditorii necesari transferului activității pe societatea E. S.R.L., după care și-a suspendat activitatea.

Deși aparent în patrimoniul societății nu s-a ivit niciun dezechilibru ca urmare a vânzării halelor de producție și a terenului către pârâții E. S.R.L., C. și D. (acestea fiind înlocuite cu echivalentul lor bănesc), în realitate, cele două vânzări fac parte dintr-un mecanism de golire de conținut a patrimoniului Societății B. S.R.L., în scopul determinării insolvabilității acesteia. Sumele obținute din vânzarea imobilelor nu au fost utilizate de vânzătoare pentru dezvoltarea afacerii ori pentru acoperirea unor obligații exigibile și pentru care să nu fi existat alte resurse, ci exclusiv pentru lichidarea în cel mai scurt timp a activității - ceea ce conduce la concluzia că aceasta și-a organizat, practic, insolvabilitatea, în dauna creditoarei A., a cărei creanță a contestat-o în mod constant, refuzând să o plătească.

Cele două contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiat de către debitoarea B. S.R.L. în frauda drepturilor creditoarei, cu complicitatea la fraudă a terților dobânditori E. S.R.L., C. și D..

Sub acest aspect, Curtea a observat că pârâții C. și D. sunt soț și soție, C. fiind asociatul unic al Societății B. S.R.L., în timp ce D. este asociatul unic al Societății E. S.R.L., ceea ce naște prezumția judiciară că pârâții au acționat cu intenția concertată de a determina golirea de conținut a patrimoniului Societății B. S.R.L., numai în scopul fraudării intereselor creditoarei A.

În ceea ce privește posibilitatea de a apela la prezumții pentru dovedirea elementelor fraudei, aceasta este recunoscută de legiuitor prin dispozițiile art. 250 C. proc. civ.. Referitor la elementele care trebuie să stea la baza prezumției, același act normativ, prin dispozițiile art. 327, arată că "Prezumțiile sunt consecințele pe care legea sau judectorul le trage dintr- un fapt cunoscut la un fapt necunoscut".

În speță, reclamanta A. a dovedit că deține față de pârâta B. S.R.L. o creanță certă anterioară celor două vânzări, în sumă de 70.176,98 RON, la care se adaugă dobânda legală, cheltuielile de judecată și cheltuielile de executare. Creanța derivă din Contractul de consultanță nr. x/21.04.2010, iar pârâta a fost informată asupra pretențiilor creditoarei - reprezentând contravaloarea onorariului aferent serviciilor de consultanță prestate în baza acestui contract - la data de 27.02.2014, când societatea B. S.R.L. a recepționat somația de plată nr. x/25.02.2014, prin care i s-a comunicat factura pro forma seria x nr. x/17.02.2014. Existența și întinderea creanței au fost recunoscute de Judecătoria Reșița prin sentința civilă nr. 392/09.03.2015 pronunțată în dosarul nr. x/2014 - definitivă prin decizia nr. 935/2015 a Tribunalului Caras Severin.

În considerarea celor de mai sus, Curtea a constatat că în mod întemeiat a reținut Tribunalul Caraș-Severin îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a acțiunii revocatorii, hotărârea fiind, sub acest aspect, la adăpost de critici.

Cu referire la apelul incident, Curtea a constatat că în mod eronat Tribunalul a dispus admiterea acțiunii doar până la concurența sumei de 50.000 RON, deși la dosar nu există niciun element din care să rezulte că ar fi fost învestit numai în aceste limite.

În ceea ce privește valoarea obiectului litigiului - indicată de reclamantă la solicitarea instanței în vederea determinării taxelor de timbru, aceasta nu vizează prejudiciul suferit de creditoare, ci exclusiv valoarea transferurilor patrimoniale contestate pe calea acțiunii revocatorii.

Prejudiciul suferit de reclamanta S.C. A. constituie doar cauza juridică a acțiunii, însă obiectul acesteia - care reprezintă și elementul în funcție de care se stabilește taxa judiciară de timbru datorată - este reprezentat de declararea inopozabilității actelor juridice încheiate de debitor în frauda intereselor creditorului.

Prin urmare, ceea ce se impunea a fi evaluat, pentru determinarea taxelor de timbru, a fost obiectul acțiunii revocatorii - adică actele a căror inopozablitate a fost invocată prin intermediul acesteia.

Concluzionând, Curtea a constatat că Tribunalul a confundat cauza acțiunii cu obiectul acesteia, neobservând că ceea ce s-a prețuit prin precizarea din data de 07.10.2015 nu a fost propriul prejudiciu al creditoarei, ci valoarea actelor juridice contestate pe calea acțiunii cu care a învestit instanțele jduecătorești.

În considerarea celor ce preced, Curtea a constatat că apelul incident este fondat, motiv pentru care l-a admis și a dispus înlăturarea din cuprinsul sentinței apelate a considerentelor prin care Tribunalul Caraș-Severin a statuat că "acțiunea pauliană este admisibilă până la concurența valorii solicitate, respectiv suma de 50.000 RON".

Cu referire la apelul declarat de reclamanta A. împotriva încheierii de lămurire a dispozitivului sentinței civile nr. 420/26 martie 2018, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin la data de 01.10.2018. Curtea a constatat că, în condițiile admiterii apelului inicident și înlăturării din cuprinsul sentinței apelate a considerentelor vătămătoare pentru reclamantă, aceasta nu mai justifică interes procesual în susținerea cererii de lămurire a dispozitivulu

La data de 22 aprilie 2019, pârâții S.C. B. S.R.L, S.C. E. S.R.L., C. și D. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 133 din 13 februarie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ.

Recurenții-pârâți au solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei civile nr. 133/13.02.2019 atât în ceea ce privește soluția pronunțată în apelul lor cât și soluția pronunțată în apelul incident al reclamantei.

S-a solicitat de asemenea ca, rejudecând cauza sub toate aspectele, pe cale de excepție cu privire la apelul incident, să se dispună respingerea apelului incident, invocând autoritatea de lucru judecat în ceea ce privește considerentele sentinței civile nr. 420/26.03.2018, neatacate de reclamantă pe calea apelului principal și astfel considerentele sentinței primei instanțe au intrat în sfera autorității de lucru judecat, fără a putea fi atacate pe calea apelului incident care devine, astfel, inadmisibil.

Pe cale de excepție, cu privire la apelul pârâților și cererea introductivă, s-a solicitat respingerea cererii introductive ca urmare a intervenirii prescripției dreptului la formularea unei acțiuni revocatorii, fiind depășit termenul de un an de la data la care creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul ce rezultă din actul atacat (art. 1563 C. civ.).

Totodată, s-a solicitat respingerea cererii introductive ca fiind rămasă fără obiect sau lipsită de interes având în vedere că întreaga creanță și cheltuielile de judecată pentru care s-a solicitat declararea inopozabilă a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.03.2014 de F. din Reșița, jud. Caraș-Severin având ca obiect imobilul înscris în CF nr. x sub nr. AL1-AL6 și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/08.04.2014 de F. din Reșița, jud. Caraș-Severin, având ca obiect imobilul înscris în CF nr. x sub nr. Al, a fost achitată de terțul dobânditor M..

Pe fond, s-a solicitat admiterea recursului și respingerea apelului incident ca fiind nelegal și netemeinic dar și înlăturarea considerentelor din cuprinsul hotărârii atacate cu privire la existența unui prejudiciu stabilit prin sentința civilă nr. 392/09.03.2015 a Judecătorie Reșița, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 935/06.10.2015 a Tribunalului Caraș-Severin.

Pârâții au solicitat ca urmare a admiterii recursului și respingerea cererii de chemare în judecată, ca nelegală și netemeinică, sau cel puțin înlăturarea din considerentele hotărârii atacate a mențiunilor privind existența unei creanțe certe anterioare celor două vânzări în sumă de 70.176 RON, la care se adaugă dobânda legală, cheltuielile de judecată și cheltuielile de executare, cerere întemeiată pe prevederile art. 461 din C. proc. civ. și menținerea sentinței până la concurența sumei de 50.000 RON sau până la concurența sumei de 70.176,98 RON, echivalentul sumei de 12.629 euro + TVA.

Totodată, s-a solicitat obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxe judiciare de timbru și onorariu de avocat, din toate fazele procesuale.

În motivarea recursului, recurenții-pârâți au susținut că au invocat excepția autorității de lucru judecat în ceea ce privește apelul incident, excepție care, în conformitate cu prevederile art. 432 C. proc. civ., poate fi invocată de instanță sau de părți în orice stare a procesului, chiar înaintea instanței de recurs. Conform prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., în ceea ce privește admiterea apelului incident, decizia civilă nr. 133/13.02.2019 a fost pronunțată cu încălcarea autorității de lucru judecat, ca urmare a neexercitării căi de atac a apelului principal.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, recurenții au solicitat instanței să ia act de faptul că, în mod temeinic și legal, prima instanță a respins cererea reclamantei, raportat la faptul că a fost prescris dreptul la acțiune așa cum acesta este reglementat de art. 1564 C. civ., deoarece acest termen curge de la data la care creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul ce rezultă din actul atacat, iar intimata-reclamantă trebuia să cunoască pretinsul prejudiciu de la data înscrierii tranzacțiilor în cartea funciară, deoarece aceste mențiuni în cărțile funciare sunt publice si înscrierile sunt opozabile ergaomnes, astfel încât nimeni nu poate invoca că nu a cunoscut sau că nu putea să cunoască despre efectuarea tranzacțiilor supuse publicității imobiliare.

Cu privire la excepția rămânerii fără obiect sau lipsită de interes, având în vedere că întreaga creanță și cheltuielile de judecată pentru care s-a solicitat declararea inopozabilă a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.03.2014 și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/08.04.2014, de F. din Reșița având ca obiect imobilul înscris în CF nr. x sub nr. Al, a fost achitată de terțul dobânditor C., în conformitate cu prevederile art. 1565 alin. (2) C. civ., recurenții au solicitat instanței de recurs să constate că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, în opinia recurenților, acțiunea revocatorie formulată de reclamantă a rămas fără obiect sau este lipsită de interes, deoarece terțul dobânditor M. a achitat întreaga creanță certă ce a stat la baza acestei acțiuni, respectiv suma de 70.176,98 RON reprezentând contravaloarea facturii fiscale pro forma cu nr. x/17.02.2014 care a fost considerată ca fiind certă de la data emiterii, și anume februarie 2014, dar și suma de 8.092,74 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Recurenții-pârâți au susținut că cele două contracte a căror inopozabilitate se solicită au fost încheiate la 18.03.2014, respectiv la 8.04.2014, singurul document emanat de la creditoare anterior acestor termene fiind factura fiscală pro forma nr. x/17.02.2014, factură pe care prima instanță a apreciat-o ca fiind dreptul de creanță al reclamantei, reținându-i un caracter cert al acesteia de la data emiterii, respectiv 17.02.2014.

Mai mult, în mod nelegal și nefondat, instanța de apel a reținut că nu doar factura pro forma ar reprezenta creanța, ci și dobânda legală, cheltuielile de judecată și cheltuielile de executare silită. Recurenții au menționat că la momentul pronunțării soluției de către tribunal nu exista niciun dosar execuțional înregistrat de acest creditor.

De asemenea, stabilirea întinderii creanței prin raportare la sentința civilănr. 392/09.03.2015 rămasă definitivă prin decizia nr. 935/06.10.2015 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin este netemeinică și nefondată în opinia recurenților-pârâți, deoarece acțiunea a fost introdusă la data de 18.09.2015, adică înainte de pronunțarea Tribunalului Caraș-Severin și nu a urmat o precizare a acțiunii revocatorii, pentru a se avea în vedere această sentință.

Or, instanța de apel a înrăutățit situația pârâților în propria lor cale de atac, în sensul că a făcut trimitere la o creanță care nu s-a solicitat prin acțiunea introductivă, având în vedere că prin aceasta s-a invocat cu titlu de creanță certă suma de 70.176,98 RON, echivalentul a 12.629 euro + TVA, astfel că, în opinia recurenților, nu poate fi vorba despre cheltuieli de executare silită, pentru că nu era începută nicio executare silită.

La data de 5 august 2019, intimata-reclamantă A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, având în vedere că argumentele invocate de recurenți nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. În opinia intimatei, recurenții reiau motivarea făcută în fața instanței de apel, fără a justifica și încadra din punct de vedere juridic eventuale motive de nelegalitate ale deciziei recurate. Pe fond, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală. În esență, s-a susținut că recurenții au achitat întregul debit care a format obiectul executării silite, respectiv întregul prejudiciu în contul executorului judecătoresc iar dosarul execuțional nr. x/2018 a fost, în consecință, închis. Prin urmare, s-a învederat că recursul a rămas fără obiect.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 14 ianuarie 2020, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 7 iulie 2020 a fost respinsă excepția nulității recursului invocată de invocată de intimata-reclamantă S.C. A. prin întâmpinare și a fost admis în principiu recursul declarat de pârâții C., D., E. S.R.L. și B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 133 din 13 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă și s-a stabilit termen pentru judecata recursului la data de 13 octombrie 2020.

Înalta Curte a luat în examinare recursul, iar prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie a apreciat că acesta este fondat, urmând să îl admită pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește critica de nelegalitate privind încălcarea normelor de drept material referitoare la condițiile legale pentru formularea acțiunii pauliene reglementate de art. 1562 și art. 1563 din C. civ. (motiv de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.) aceasta este întemeiată.

Astfel, așa cum susțin pârâții prin cererea de recurs, instanța de apel, prin soluția de respingere a apelului principal declarat de pârâți împotriva sentinței Tribunalului Caraș-Severin, nu a motivat în fapt și în drept incidența tuturor condițiilor pe care reclamanta le-ar fi îndeplinit pentru formularea și valorificarea dreptului său de a obține inopozabilitatea celor două acte juridice încheiate de pârâți.

În ceea ce privește caracterul cert al creanței, Înalta Curte reține că, în principiu, o factură pro forma nu face dovada caracterului cert al unei creanțe, deoarece aceasta nu cuprinde în conținutul său recunoașterea neîndoielnică a debitorului, pentru a dobândi caracterul de titlu de creanță (apelanții invocând și dispozițiile unor norme juridice în materia contabilității: Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, Ordinele Ministerul Finanțelor nr. 185/2007, nr. 3055/2009 și nr. 3512/2008, dispoziții care nu au fost analizate de către instanța de apel).

Așadar, se reține că instanța de apel nu a răspuns acestor critici formulate de apelanții-pârâți, astfel încât decizia este insuficient motivată.

De asemenea, sub aspectul complicității la fraudă al terțului dobânditor, se observă că instanța de apel a dat forță probantă unei prezumții simple, reținând doar că terții cumpărători persoane fizice, având calitatea de asociați la cele două societăți comerciale, este cert că ar fi urmărit fraudarea drepturilor eventualilor creditori ai societății vânzătoare. O asemenea prezumție de vinovăție, de culpă, este nelegal reținută, deoarece dispozițiile art. 1562 alin. (2) din C. civ. impun dovada complicității la fraudă a terțului dobânditor printr-un act juridic cu titlu oneros, ori o atare dovadă nu există.

Mai mult, instanța de apel, în mod nelegal, nu a analizat criticile apelanților-pârâți în ceea ce privește faptul că prețul încasat de societatea vânzătoare, ce se pretinde a fi debitoarea reclamantei, în schimbul transferului dreptului de proprietate asupra bunurilor înstrăinate, a fost o sumă importantă de bani care depășea cu mult pretinsa creanță a reclamantei (aspect ce rezultă și din expertiza contabilă efectuată în cauză, care a apreciat asupra caracterului de acte neutre raportat la patrimoniul debitoarei), astfel că și sub acest aspect, concluzia privind caracterul de acte de "însărăcire" a patrimoniului pârâtei societate comercială apare contrară situației de fapt rezultată din probele administrate în cauză, ceea ce atrage și incidența motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Cu alte cuvinte, se constată că instanța de apel, fără a răspunde criticilor concrete invocate de apelanți, a expus o teorie a acțiunii pauliene, fără a restabili situația de fapt în raport cu susținerile din apel, pornind de la prezumții judiciare cărora le-a conferit o forță probantă superioară celorlalte probe administrate în cauză, contrar dispozițiilor art. 329 din C. proc. civ. (o atare încălcare atrăgând și incidența motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.).

Mai mult, criticile apelanților privind rămânerea fără obiect a cererii introductive sau lipsa de interes în raport cu împrejurarea că s-a achitat suma de bani pe care ar fi datorat-o reclamantei și care ar fi justificat formularea acțiunii pauliene, nu au fost analizate temeinic, instanța de apel concluzionând simplist că întrucât plata s-ar fi efectuat după pronunțarea hotărârii de către prima instanță, aceasta nu ar influența soluția, însă executarea obligației pe parcursul litigiului poate avea efecte eventual asupra modului de obligare a părților la plata cheltuielilor de judecată, iar nu și asupra fondului dreptului subiectiv dedus judecății.

Dimpotrivă, instanța de recurs constată că îndeplinirea condițiilor de exercitare a acțiunii civile trebuie să subziste pe tot parcursul judecării cauzei, astfel cum rezultă și din dispozițiile art. 32 din C. proc. civ., condiții care se impun atât pentru " formularea cererii" cât și pentru " susținerea" cererii, această din urmă sintagmă impunând sub aspect procedural necesitatea subzistenței pe tot parcursul litigiului a tuturor condițiilor de exercitare a acțiunii civile, inclusiv condiția interesului legitim, născut și actual.

Cu atât mai mult în cazul acțiunii pauliene, care permite unui terț de contract să solicite inopozabilitatea consecințelor juridice produse de actul juridic încheiat între părți) inopozabilitate relativă, devreme ce desființarea actului se produce doar față de terțul care o formulează și obține acest efect, aceste condiții de exercitare trebuie apreciate pe tot parcursul litigiului, mai ales în etapa de judecată a apelului, cale de atac de reformare, devolutivă, care presupune " o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt cât și în drept." (art. 476 din C. proc. civ., cu referire și la art. 477 și art. 478 din C. proc. civ.).

Având în vedere astfel că Înalta Curte reține incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., care atrag casarea hotărârii recurate în ceea ce privește apelul principal și, pe cale de consecință și soluția dată apelului incident, urmează ca recursul să fie admis în condițiile art. 497 din C. proc. civ., cu consecința trimiterii spre o nouă judecată a apelului principal, precum și a apelului incident, urmând ca la rejudecare să se țină seama de aspectele reținute de instanța de recurs.

Deoarece Înalta Curte a judecat recursul în limitele criticilor invocate de recurenți, vor fi menținute dispozițiile instanței de apel privind soluția de respingere a apelului împotriva încheierii de lămurire a dispozitivului deciziei din apel.

Referitor la susținerile recurenților privind efectele puterii lucrului judecat decurgând din sentința civilă nr. 420/26.03.2018, adică sentința ce a fost atacată cu apel de către părți, acestea nu se circumscriu motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., deoarece această hotărâre constituie tocmai obiectul apelului, iar față de împrejurarea că instanța de recurs va dispune trimiterea spre o nouă judecată a apelului principal și a apelului incident, nu se poate pune problema incidenței și a acestui motiv de casare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâții C., D., E. S.R.L. și B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 133 din 13 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Casează în parte decizia atacată și trimite cauza aceleiași instanțe pentru o nouă judecată a apelului principal declarat de pârâții E. S.R.L., B. S.R.L., C. și D. și a apelului incident declarat de reclamanta S.C. A..

Menține în rest decizia atacată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi,13 octombrie 2020.