ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2372/2022

Ședința publică din data de 10 noiembrie 2022

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 18 septembrie 2015 pe rolul Tribunalului Caraș – Severin, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2015, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții S.C. B. S.R.L., C., D. și S.C. E. S.R.L. a solicitat ca prin sentința ce se va pronunța în cauză să se declare inopozabilitatea față de reclamantă a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.03.2014 la Societatea Profesională Notarială F. din Reșița, având ca obiect imobilul înscris în CF x Reșița, sub A1.1- A 1.6 și a contractului de vânzare autentificat sub nr. x/8.04.2014 la același notar, având ca obiect imobilul înscris în CF x Reșița sub nr. A 1. S-a solicitat și obligarea pârâților, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1562 – 1565 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 420 din 26 martie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Caraș-Severin – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamantă declarându-se inopozabilitatea, față de reclamantă, a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.03.2014 la SNP F. din Reșița, având ca obiect imobilul înscris în CF x Reșița, sub nr. A1.1-A1.6 și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/8.04.2014 la Societatea Profesională Notarială F. din Reșița, având ca obiect imobilul înscris în CF x Reșița sub nr. A1, fiind obligați pârâții să plătească reclamantei suma de 3.233,3 RON, onorariu avocat și 2.105 RON taxă de timbru.

Prin încheierea din 1 octombrie 2018 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a respins cererea de lămurire a dispozitivului sentinței civile nr. 420 din 26 martie 2018, formulată de petenta A. S.R.L..

Prin decizia civilă nr. 133 din 13 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă s-a respins ca nefondat apelul principal declarat de pârâții S.C. E. S.R.L., S.C. B. S.R.L., C. și D. împotriva sentinței civile nr. 420 din 26 martie 2018, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu reclamanta A. S.R.L..

Prin aceeași decizie, s-a admis apelul incident declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva aceleiași sentințe și, în consecință s-a înlăturat din cuprinsul sentinței apelate considerentele prin care Tribunalul Caraș-Severin a statuat că "acțiunea pauliană este admisibilă până la concurența valorii solicitate, respectiv suma de 50.000 RON".

Au fost menținute, în rest, dispozițiile acestei sentințe.

A fost respins apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva încheierii de lămurire a dispozitivului sentinței civile nr. 420/26 martie 2018 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin la 1 octombrie 2018, fiind obligați pârâții E. S.R.L., B. S.R.L., C. și D. la plata către reclamanta A. S.R.L. a sumei de 2.862,82 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Pârâții S.C. B. S.R.L., S.C. E. S.R.L., C. și D. au declarat recurs împotriva acestei decizii.

Prin decizia nr. 1922 din 13 octombrie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2017 a fost admis recursul declarat de pârâții C., D., E. S.R.L. și B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 133 din 13 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

A fost casată în parte decizia atacată și trimisă cauza aceleiași instanțe pentru o nouă judecată a apelului principal declarat de pârâții E. S.R.L., B. S.R.L., C. și D. și a apelului incident declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L., fiind menținută în rest decizia atacată.

Prin decizia nr. 57A din 3 februarie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a fost respinsă excepția lipsei de interes în soluționarea apelului formulat de pârâți.

A fost admis apelul declarat de apelanții-pârâți Societatea E. S.R.L., C. și D. împotriva sentinței civile nr. 420 din 26 martie 2018, pronunțate de Tribunalul Caraș-Severin în dosarul nr. x/2017.

A fost schimbată sentința apelată și, în rejudecare a fost respinsă acțiunea ca rămasă fără obiect.

A fost respins apelul incident declarat de reclamanta Societatea A. S.R.L. împotriva aceleași sentințe, fiind obligați pârâții la plata către reclamantă a sumei de 6.268,06 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin recursul declarat la 18 martie 2022, recurenții-pârâți E. S.R.L., C. și D. au solicitat casarea în parte a deciziei în ceea ce privește soluția de respingere a acțiunii ca fiind rămasă fără obiect, respectiv de obligare la plata cheltuielilor de judecată, cât și în ceea ce privește considerentele instanței de apel care a admis apelul cu încălcarea prevederilor art. 501 din C. proc. civ., reținând că acțiunea a rămas fără obiect și astfel nu a mai analizat toate aspectele reținute prin decizia de casare.

În consecință, recurenții solicită admiterea recursului, respingerea cererii de chemare în judecată și înlăturarea din considerentele hotărârii atacate a mențiunilor privind existența unei creanțe certe anterioare vânzărilor.

De asemenea, recurenții solicită respingerea cererii de achitare a cheltuielilor de judecată din faza procesuală a apelului și recursului din primul ciclu procesual, precum și obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxe judiciare de timbru și onorariu de avocat, din toate fazele procesuale.

În acest sens, recurenții solicită instanței de recurs să constate că instanța de apel, în cel de-al doilea ciclu procesual după casare, a pronunțat o soluție nelegală, deoarece nu a respectat prevederile art. 501 din C. proc. civ. și nu a analizat pe fond cauza așa cum a dispus instanța de control judiciar, reținându-se în mod nefondat că, la momentul introducerii acțiunii, respectiv la 18 septembrie 2015, intimata A. S.R.L. avea calitatea de creditor pentru suma de 70.176,98 RON la care se adaugă dobânda legală, cheltuielile de judecată și cheltuielile de executare silită, or la acea dată nu exista o executare silită și nicio sentință definitivă care să oblige la plata vreunei sume de bani, ci exista doar o factură proforma în care se reține nelegal că prin ordinul de plată nr. x/10.07.2018, recurentul C. ar fi plătit în calitate de administrator al S.C. B. S.R.L. în nume propriu, suma de 78.269,72 RON, când de fapt nu există dovada că acești bani provin din contul acestei societăți și se ignoră apărarea că această sumă a fost plătită ca urmare a admiterii cererii în dosarul nr. x/2017.

Mai arată recurenții că s-a reținut nelegal că suma de 41.520,66 RON achitată de E. S.R.L. reprezentând dobânzi și cheltuieli de executare silită ar avea originea în factura pro forma, aspect ce dovedește că în apel nu au fost analizate documentele depuse în ceea ce privește executarea silită din dosarul execuțional nr. x/2018, deoarece executarea E. S.R.L. s-a făcut în baza deciziei civile nr. 133/13.02.2019 a Curții de Apel Timișoara.

O altă susținere a recurenților vizează faptul că instanța de apel a reținut nelegal că toate sumele achitate de aceștia, fără calitate procesuală în dosarul execuțional al BEJ G., ar fi sume ce se subscriu acțiunii pauliene fără a se observa că la momentul introducerii acțiunii nu exista decât o factură

proforma, fără dobânzi, penalități, cheltuieli de judecată și cheltuieli de executare silită, recurenții făcând obiectul unei executări silite doar odată cu respingerea apelului acestora și admiterii apelului incident prin decizia cu nr. 133/13.02.2019 a Curții de Apel Timișoara soluție care a fost casată, toate aceste critici subscriindu-se prevederilor art. 488, alin. (1), pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Pentru toate motivele invocate recurenții solicită să se constate că în propria cale de atac admisă li s-a înrăutățit situația, încălcându-se astfel prevederile art. 481 C. proc. civ., instanța de apel reținând în considerentele sentinței că ar fi în prezența unei acțiuni revocatorii ce vizează plata unor creanțe.

Recurenții solicită instanței să constate că pentru încheierea contractelor de vânzare-cumpărare autentice, au fost emise mai multe facturi fiscale, în baza cărora s-au efectuat plățile, iar cel mai important element care trebuie verificat este existența unei creanțe certe ce trebuie să fie, de regulă, anterioară încheierii de către debitor a actului a cărui inopozabilitate se solicită.

Astfel, cele două contracte a căror inopozabilitate se solicită au fost încheiate în 18 martie 2014, respectiv în 8 aprilie 2014, singurul document emanat de la intimată, anterior acestor termene, fiind factura fiscală pro forma nr. x/17.02.2014 pe care instanța de fond o apreciază ca fiind dreptul de creanță al intimatului-reclamant și reține un caracter cert al acesteia de la data emiterii respectiv 17 februarie 2014.

În mod nelegal, instanța de apel reține că nu doar fractura pro forma ar reprezenta creanța, ci și dobânda legală, cheltuielile de judecată și cheltuielile de executare silită, or la momentul pronunțării soluției de către instanța de fond în dosarul nr. x/2017 nici măcar nu exista un dosar execuțional înregistrat de acest creditor, astfel nu rezultă ce cheltuieli de executare silită a vizat instanța de apel ca intrând în cuprinsul creanței certe și din ce titlu emană aceste cheltuieli și dobânzi în cuantum de 41.520,66 RON.

De asemenea, arată recurenții că stabilirea întinderi creanței prin raportare la sentința civilă nr. 392/09.03.2015, rămasă definitivă prin decizia nr. 935/06.10.2015 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin este netemeinică, deoarece acțiunea a fost introdusă înainte de pronunțarea acestei sentințe și nu a urmat o precizare a acțiunii revocatorii, pentru a se avea în vedere această sentință, ba mai mult, aceste hotărâri nu existau la momentul efectuării transferurilor patrimoniale respectiv la data de 18 martie 2014 și 8 aprilie 2014.

Or, instanța de apel în propria cale de atac înrăutățește situația, în sensul că face trimitere la o creanță care nu s-a solicitat prin acțiunea introductivă în care s-a invocat cu titlu de creanță certă, doar suma de 70.176,98 RON - echivalentul a 12.629 Euro + TVA, astfel că nu poate fi vorba despre cheltuieli de executare silită, pentru că nu era începută nicio executare silită despre dobândă legală pentru că nu era definitivă o soluție care obliga plata dobânzii legale și, mai mult, aceasta nu poate fi imputată terților.

Față de aceste considerații, recurenții invocă greșita apreciere a caracterului cert al facturii pro forma, a efectelor juridice pe care aceasta le produce în sarcina celor două părți, anume emitentul acesteia, intimatul-reclamant A. și destinatarul acestei facturi proforme, apelantul-pârât B. S.R.L..

Astfel, factura pro forma, din punct de vedere contabil, nu este un document justificativ în baza căruia să se poată înregistra în contabilitate bunurile și serviciile achiziționate - în acest sens fiind necesară factura fiscală aferentă, dar instanța de fond a omis a analiza și a se pronunța asupra acestor aspecte, deși instanța supremă i-a pus în vedere mod expres să analizeze speța din această perspectivă.

Recurenții apreciază că în mod greșit instanța de apel a stabilit caracterul cert al unei creanțe în cuantumul inserat în factura pro forma, din moment ce nu s-a făcut dovada că factura pro forma nr. x/17.02.2014 le-a fost comunicată, aceasta fiind emisă tocmai pentru a se frauda interesele statului în colectarea de taxe și impozite, dar și pentru a se putea emite anterior celor două tranzacții, deoarece se afirmă că serviciul a fost prestat la momentul emiterii facturii pro forme nu se emite o factură fiscală, tocmai pentru a se emite această factură pro causa a se acoperii îndeplinirea condițiilor unei acțiuni revocatorii. Recurenții mai arată că nu s-a avut în vedere nici un moment că o factură pro forma ce produce efecte juridice între părți, nu produce efecte fiscale și contabile înregistrabile de părți, nu naște obligația de plată a TVA-lui în sarcina emitentului.

În ceea ce privește condiția ca cele două contracte atacate să fi produs reclamantei un prejudiciu care ar fi trebuit să constea în imposibilitatea reală a reclamantei de a-și recupera creanța de la B. S.R.L., solicită instanței de apel să constate că nici aceasta nu era îndeplinită, deoarece un creditor poate solicita constatarea inopozabilității actelor juridice încheiate de către debitor în frauda intereselor sale, numai dacă face dovada unui prejudiciu, conform art. 1562 alin. (1) C. civ.

De regulă, prejudiciul creditorului constă în faptul că debitorul și-a provocat sau și-a mărit o stare de insolvabilitate existentă prin încheierea actului atacat.

Pentru a cauza un prejudiciu creditorului, constând în crearea sau accentuarea unei stări de insolvabilitate, actul atacat trebuie, mai întâi, să provoace o însărăcire debitorului. Recurenții solicită instanței să constate că la data formulării acțiuni nu s-a făcut dovada că cele două contracte de vânzare-cumpărare a căror inopozabilitate se solicită, ar fi creat un prejudiciu reclamantului, deoarece în locul bunurilor transferate au intrat în conturile societății B. S.R.L. sumele de bani de patru ori mai mari decât creanța solicitată, iar dacă reclamantul ar fi fost mai diligent să emită o factură fiscală și să o comunice, ar fi avut creanța achitată chiar din aceste sume, instanța de apel omițând a se pronunța asupra acestor aspecte, deși Înalta Curte a dispus o analiză și din această perspectivă a însărăcirii societății B. S.R.L..

A doua condiție a exercitării acțiunii pauliene vizează frauda debitorului, însă iesirea din patrimoniu a bunurilor a dus automat la intrarea în conturile societății B. S.R.L. a unor sume importante de bani și anume 287.844 85 RON, sumă ce este mult mai mare decât creanta de 70.176 98 RON. Prin urmare, nu poate fi vorba despre o fraudă a creditorilor deoarece sumele de bani încasate din tranzacții au fost folosite în mod exclusiv pentru plata mai multor creditori, iar intimata-reclamantă nu avea emisă o factură fiscală care să poată fi înregistrată în contabilitate, iar factura pro forma nu le era comunicată la momentul efectuării celorlalte plăți.

Recurenții susțin că plata făcută în temeiul unui contract cu titlu oneros, cum sunt contractele de leasing sau achitarea liniei de credit nu pot face obiectul actiunii pauliene, deoarece plata făcută de către debitor unuia dintre creditorii săi, chiar dacă debitorul ar fi fost insolvabil, dar nu este cazul societății B. S.R.L., nu poate fi atacată pe cale pauliană.

A treia condiție necesară pentru admiterea acțiunii pauliene, impune existența unei creanțe certe la momentul introduceri acțiunii, condiție neîndeplinită deoarece reclamanta nu avea o creanță certă, lichidă și exigibilă la momentul introducerii acțiunii aceasta întemeindu-și acțiunea pe o factură pro forma, neprevăzută de legea fiscală și care nu se înregistreaza în contabilitate de nici una dintre părți.

A patra condiție ce trebuie verificată de instanță vizează ca această creanță să fie anterioară încheierii de debitor a actelor a căror inopozabilitate se solicită, însă nici această condiție nu a fost îndeplinită, deoarece factura pro forma nu produce nici un fel de efect juridic, mai mult, nici măcar nu a fost comunicată anterior încheierii contractelor, ci a fost emisă pro causa.

A cincea condiție a acțiunii pauliene, vizează existența complicității la fraudă a terțului cu care debitorul a încheiat actul atacat - act cu titlu oneros, însă nu poate fi reținută în cauză, deoarece nu exista o factură fiscală ce trebuia înregistrată în contabilitatea societății B. S.R.L. care să fi fost cunoscută de E. S.R.L., respectiv de C., care știa că a notificat rezilierea contractului astfel nu se mai putea emite o factură fiscală valabilă în afara contractului, mai cu seamă că în opinia sa nu erau îndeplinite obligațiile contractuale.

Proba fraudei a complicității revine intimatului-reclamant, însă aceasta nu a fost dovedită la fel cum nu au fost dovedite nici celelalte condiții, instanța de apel reținând prezumția ca unică probă, or probarea unei fraude exclusiv pe bază de prezumții, fără coroborarea cu alte probe ba chiar în contradictoriu cu probele cu înscrisuri depuse la dosarul cauzei, este contrar art. 329 din C. proc. civ., fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488, alin. (1), pct. 5 din C. proc. civ.

În concluzie, conform deciziei de casare, cu prioritate trebuia verificat dacă sunt îndeplinite toate condițiile de fond pentru formularea și admiterea unei cereri revocatorii, abia apoi urmând să se analizeze dacă la momentul formulării apelului din primul ciclu procesual, ulterior achitării de către terțul C. în nume personal a sumei de 78.269,72 RON la data de 10.07.2018, cel puțin ca efect al cheltuielilor de judecată.

Astfel, apreciază recurenții ca fiind nelegală susținerea instanței de apel, în sensul că acțiunea revocatorie a rămas fără obiect doar după achitarea de către E. S.R.L. a sumei de 41.520,66 RON, deoarece aceasta a fost executată silit, deci a achitat această sumă în executare silită, iar nu de bună voie, cum în mod nelegal s-a reținut, motiv pentru care nu acesta poate fi considerat momentul rămânerii fără obiect al acțiunii, acesta putând fi doar acela în care s-a achitat cuantumul creanței care a stat la baza acțiunii pauliene, anume la data de achitării facturii pro forme.

Recurenții solicită instanței de recurs să constate că în mod nelegal au fost obligați la plata cheltuielilor de judecată din primul ciclu procesual, anume în baza deciziei civile nr. 133/13.02.209, întrucât a fost casată în faza procesuală a recursului din primul ciclu procesual, fiind admis recursul, astfel că hotărârea nu mai produce nici un efect.

De asemenea, se arată de către recurenți că nici în ceea ce privește ciclul procesual al recursului, nu pot fi obligați la plata cheltuielilor de judecată raportat la prevederile art. 451-455 din C. proc. civ., în contextul în care recursul acestora a fost admis.

La 20 mai 2022, intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca lipsit de interes, fiind invocată și excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 21 iulie 2022, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 29 septembrie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenții-pârâți C., D. și E. S.R.L. împotriva deciziei nr. 57/A din 3 februarie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – secția a II-a Civilă și a acordat termen la data 10 noiembrie 2022, cu citarea părților.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenții-pârâți C., D. și E. S.R.L. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Prin memoriul de recurs formulat de recurenții-pârâți C., D. și E. S.R.L. s-a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ. admiterea recursului, casarea în parte a deciziei în ceea ce privește soluția de respingere a acțiunii ca fiind rămasă fără obiect, respectiv de obligare la plata cheltuielilor de judecată, cât și în ceea ce privește considerentele instanței de apel care a admis apelul cu încălcarea prevederilor art. 501 din C. proc. civ., reținând că acțiunea a rămas fără obiect și astfel nu a mai analizat toate aspectele reținute prin decizia de casare.

Prealabil analizării memoriului de recurs, Înalta Curte constată că, deși recurenții și-au întemeiat în drept recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ., aceștia nu au procedat la încadrarea și structurarea criticilor formulate în cadrul fiecărui motiv de recurs evocat, acestea fiind tratate în mod global.

În argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia "casarea unor hotărâri se poate cere atunci când prin hotărârea dată instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității", recurenții susțin că instanța de apel a încălcat dispozițiile obligatorii ale deciziei de casare, încălcând astfel dispozițiile art. 50l C. proc. civ., având în vedere că decizia de casare a stabilit liniile directoare trasate instanței de apel în rejudecarea după casare.

În acest context, recurenții susțin că în cauză sunt incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care vizează neregularități de ordin procedural ce sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., dispoziții ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură și care vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale.

Aceste critici sunt nefondate și nu pot fi primite, având în vedere că instanța de apel, cu respectarea îndrumărilor deciziei de casare, dar și a prevederilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ. a analizat cu prioritate criticile apelanților privind rămânerea fără obiect a cererii introductive de instanță în raport cu împrejurarea că s-a achitat suma de bani pe care ar fi datorat-o reclamantei și care ar fi justificat formularea acțiunii pauliene.

În primul ciclu procesual, în contextul neluării în considerare de către prima instanță de apel a criticilor invocate chiar de pârâți privind rămânerea fără obiect a cererii introductive sau lipsa de interes în raport cu împrejurarea că s-a achitat suma de bani pe care ar fi datorat-o reclamantei și care ar fi justificat formularea acțiunii pauliene, instanța de casare a constatat că îndeplinirea condițiilor de exercitare a acțiunii civile trebuie să subziste pe tot parcursul judecării cauzei, astfel cum rezultă și din dispozițiile art. 32 din C. proc. civ., condiții care se impun atât pentru formularea cererii, cât și pentru susținerea cererii, această din urmă sintagmă impunând sub aspect procedural necesitatea subzistenței pe tot parcursul litigiului a tuturor condițiilor de exercitare a acțiunii civile, inclusiv condiția interesului legitim, născut și actual, mai ales în etapa de judecată a apelului, cale de atac de reformare, devolutivă, care presupune o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt cât și în drept.

Aceste statuări impuneau instanței de apel în rejudecare analiza cu prioritate a excepției invocate. În consecință, în cuprinsul deciziei atacate, instanța de apel a analizat și a reținut achitarea integrală a creanței care a stat la originea demersului procesual pendinte, precum și radierea societății debitoare B. S.R.L., reclamanta fiind de acord ca terțul dobânditor E. S.R.L. să păstreze bunurile, care oricum nu se mai puteau întoarce în patrimoniul societății debitoare radiate.

Modalitatea de analiză coroborată a probatoriului administrat în cauză ce a condus la concluzia achitării debitului intră în prerogativele instanței de apel, ca instanță de fond devolutivă, și nu poate fi cenzurată pe calea recursului deoarece acesta vizează doar critici de nelegalitate subsumate motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Din perspectiva deciziei de casare pronunțate în cauză și a soluției instanței de apel în rejudecare nu se poate reține nici agravarea situației în propria cale de atac, dispozițiile art. 502 rap. la art. 481 C. proc. civ. invocate de recurenți prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nefiind încălcate în prezenta cauză.

În urma admiterii excepției invocate de pârâți, recurenții de față, instanța de apel nu a mai fost ținută să analizeze condițiile prevăzute de lege pentru promovarea acțiunii reclamantei, fiind irelevantă reiterarea apărărilor cu privire la acestea pe calea prezentului recurs.

În acest context, susținerile recurenților prin care se arată că, considerentele deciziei atacate vizează o lipsă clară de stabilire a stării de fapt, cu rețineri greșite și nereale ale derulării faptelor, bazându-se pe concluziile exclusive ale intimatei și pe prezumții, neglijând efectiv probele certe administrate de pârâți, Înalta Curte constată că aceste critici vizează aspecte de netemeinicie, iar nu de nelegalitate, nefiind argumentate dispozițiile legale aplicate greșit, pentru a da posibilitatea instanței de recurs de a examina din această perspectivă hotărârea atacată.

Pentru ca susținerile dezvoltate de recurenți să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., aceștia trebuiau să demonstreze încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situația de fapt stabilită.

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de recurenți, este de reținut că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

În raport cu aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că această critică nu poate fi primită, având în vedere că hotărârea este pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, context în care se impune concluzia că recurenții nu au formulat nicio critică care să poată fi încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., acesta fiind invocat doar formal.

În ceea ce privește invocarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. de către recurenți, Înalta Curte constată că acestea au fost evocate în mod formal, având în vedere că în cuprinsul memoriului de recurs nu se regăsesc dezvoltate critici referitoare la încălcarea autorității de lucru judecat.

În ceea ce privește critica recurenților referitoare la obligarea la plata cheltuielilor de judecată, aceștia solicită respingerea cererii de achitare a cheltuielilor de judecată din faza procesuală a apelului și recursului din primul ciclu procesual, întrucât recursul lor a fost admis, iar hotărârea casată. De altfel, aceasta constituie principala nemulțumire a pârâților și motivul declarării prezentei căi de atac în condițiile în care soluția cu privire la acțiunea formulată de reclamantă le este în principiu favorabilă, dar a generat efecte cu privire la modalitatea de stabilire a obligației de plată a cheltuielilor de judecată efectuate în cauză.

Aceste critici sunt nefondate, având în vedere că, în raport de conduita părților, anterior și în cursul judecății litigiului, și de soluția finală pronunțată în cauză, instanța de apel a reținut culpa pârâților în cauza de față. În consecință, se impunea obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă inclusiv în etapele procesuale anterioare, potrivit înscrisurilor din dosar, dispozițiile art. 454 teza a II-a C. proc. civ. neputând conduce la exonerarea pârâților.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-pârâți C., D. și E. S.R.L..

Referitor la cererea intimatei-reclamante A. S.R.L. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a solicitat obligarea recurentei la plata sumei de 3.570 RON cu titlu de onorariu avocațial, dovedită prin înscrisurile existente la dosar.

Conform art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la acest text de lege, aplicabil și în recurs, instanța supremă, constatând îndeplinite cerințele art. 452 și pe cele ale art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta să plătească intimatei-reclamante A. S.R.L. suma de 3.570 RON constând în onorariu avocațial.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-pârâți C., D. și E. S.R.L. împotriva deciziei nr. 57/A din 3 februarie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – secția a II-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L..

Obligă recurenții-pârâți la plata sumei de 3.570 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea intimatei-reclamante.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 noiembrie 2022.