ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1716/2020

Ședința publică din data de 24 septembrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la 1 august 2017 sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. IFN S.A. (fosta C.) a solicitat instanței să dispună transferul dreptului de proprietate către reclamantă a autovehiculelor care formează obiectul contractelor de leasing nr. x/24.10.2011, vizând autoturismul marca x, cu număr de înmatriculare x, serie sașiu x și nr. x/23.04.2012, vizând autoutilitara marca x, cu număr de înmatriculare x, serie sașiu x și obligarea pârâtei la plata de despăgubiri pentru prejudiciul produs prin încălcarea obligației de transfer, în cuantum de 124.094 RON.

Prin sentința civilă nr. 9388/2017 din 29 noiembrie 2017 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București a fost admisă excepția necompetenței materiale a instanței și a fost declinată competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului București, reținându-se incidența dispozițiilor art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 19 decembrie 2017, sub dosar nr. x/2017.

Prin cererea precizatoare înregistrată la 15 martie 2018, reclamanta a arătat că suma de 124.094 RON este compusă din suma de 83.396,10 RON, reprezentând contravaloarea chiriei pe care reclamanta a fost obligată să o suporte (achite) în vederea închirierii unui autoturism similar cu cel care face obiectul contractului de leasing nr. x/2011 și din suma de 40.698 RON, reprezentând prețul transportului pe care reclamanta l-ar fi realizat cu autovehiculul de transport marfa ce face obiectul contractului de leasing nr. x/2012, calcul efectuat pentru perioada: 09.05.2017 - data la care trebuia transferat dreptul de proprietate și până la 31.07.2017 - determinându-se în raport cu introducerea acțiunii ce face obiectul prezentei pricinii. A fost stabilit prejudiciul luându-se în calcul prețul transportului de marfă, conform procedurilor interne de la nivelul societății reclamante (detaliat în anexele - filele x si 29 vol. I), pentru un număr de zile lucrătoare (exceptând zilele de week-end și sărbători legale) și un minim de 2 curse/zi.

Prin sentința civilă nr. 3834/2018 din 19 decembrie 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă s-a admis în parte cererea reclamantei A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. IFN S.A. (fosta C.) și s-a dispus transferul dreptului de proprietate asupra autovehiculelor care au format obiectul contractului de leasing nr. x/24.10.2011 și nr. y/23.04.2012, cu număr de înmatriculare x, serie sașiu x, marca x și x, serie sașiu x, marca x, către reclamantă.

S-a hotărât că prezenta hotărâre ține loc de act de vânzare-cumpărare.

A fost respinsă ca nefondată cererea privind obligarea pârâtei la plata de despăgubiri.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A. S.R.L..

Prin decizia civilă nr. 1316 din 13 septembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost admis apelul formulat de reclamanta A. S.R.L. - prin lichidator judiciar D. SPRL împotriva sentinței civile nr. 3834/2018 din 19 decembrie 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că obligă pârâta la plata sumei de 124.094 RON, reprezentând daune interese, fiind menținute în rest dispozițiile sentinței apelate.

Împotriva acestei decizii, pârâta B. IFN S.A. (fosta C.) a declarat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, având în vedere că hotărârea atacată este nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv: art. 16 din Ordonanța de Guvern nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing; art. 5 din Hotărârea de Guvern nr. 69/2012 privind stabilirea încălcărilor cu caracter contravențional ale prevederilor Regulamentului (CE) nr. 1.071/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 21 octombrie 2009 de stabilire a unor norme comune privind condițiile care trebuie îndeplinite pentru exercitarea ocupației de operator de transport rutier; prevederile Ordonanței de Guvern nr. 81/2000 privind inspecția tehnică periodică a vehiculelor înmatriculate sau înregistrate în România; art. 1353, art. 1530 din C. civ. și art. 18 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței.

Astfel, în privința celor reținute de către Curtea de Apel București cu privire la interpretarea prevederilor art. 16 din O.G. nr. 51/1997:

"Dacă locatorul/finanțatorul nu respectă dreptul de opțiune al locatarului/utilizatorului, așa cum este prevăzut în prezenta ordonanță, locatorul/finanțatorul datorează daune-interese egale cu totalul prejudiciului produs prin încălcarea acestei obligații. Deci, legea dispune despăgubirea utilizatorului în cazul nerespectării culpabile a dreptului de opțiune", iar recurenta consideră că instanța de apel în mod greșit a reținut culpa pârâtei în producerea prejudiciului solicitat de către intimatul-reclamant, în condițiile în care în speța ne aflăm în prezența cauzei exoneratoare de răspundere reglementată de legiuitor în art. 1353 C. civ.

Așadar, pentru angajarea răspunderii civile contractuale solicitate de către intimatul-reclamant și obligarea recurentei la plata prejudiciului arătat în acțiune, era necesară îndeplinirea cumulativă a condițiilor acestei răspunderi, respectiv existența faptei ilicite, a prejudiciului cert, a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul cert, a vinovăției, precum și inexistența unei cauze exoneratoare de răspundere.

În cauză, recurenta și-a exercitat dreptul de proprietate asupra bunurilor ce au făcut obiectul contractelor de leasing, în sensul că în data de 21 iulie 2014 a formulat cerere de executare silită împotriva reclamantei în vederea reposesiei acestor bunuri în condițiile în care în data de 2 aprilie 2014 prin Notificările nr. 109 și 110 s-a procedat la rezilierea acestor contracte de leasing, în temeiul dispozițiilor contractuale - art. 8 - respectiv legale - art. 15 din O.G. nr. 51/1997.

Or, în această situație singura ipoteză în care instanța de apel ar fi putut reține în sarcina recurentei săvârșirea unei fapte ilicite era aceea în care s-ar fi dovedit că s-ar fi exercitat abuziv dreptul de a formula cererea de executare silită în vederea reintrării în posesia bunurilor al căror proprietar era, la acel moment, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 1353 C. civ.

Așadar, atunci când fapta prejudiciabilă a fost săvârșită în exercitarea unui drept subiectiv aceasta nu poate fi considerată ilicită, conform principiului neminem leadit qui suo jure uitur, fiind de esența oricărui drept subiectiv de a asigura titularului său o sferă de puteri și o libertate în limitele cărora el nu poate fi răspunzător față de nicio persoană.

Prin urmare, recurenta consideră că în situația în care instanța de apel ar fi aplicat în mod corect dispozițiile legale evocate și ar fi conferit aplicabilitate cauzei exoneratoare de răspundere invocată, ar fi reținut faptul că în speță nu este vorba despre o nerespectare culpabilă a dreptului de opțiune a utilizatorului, ci despre exercitarea de către recurentă cu bună-credință și în mod legal a dreptului de proprietate, demersurile efectuate în vederea restituirii bunurilor fiind făcute doar cu scopul de a-și proteja dreptul de proprietate.

O dovada în plus a bunei-credințe în relația cu intimatul-reclamant este reprezentată de atitudinea recurentei de a efectua transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor de îndată ce instanța de judecată s-a pronunțat în sensul de a dispune transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor în patrimoniul intimatului-reclamant.

Și în privința existentei prejudiciului solicitat, recurenta consideră că soluția pronunțată de instanța de apel este de asemenea nelegală, având în vedere faptul că a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 1530 si următoarele C. civ., întrucât prejudiciul solicitat a fi reparat nu este consecința directă și necesară a neexecutării fără justificare sau culpabilă a obligației de a realiza transferul dreptului de proprietate având în vedere că demersurile recurentei au fost întemeiate și justificate de dreptul de proprietate al B. IFN S.A. asupra bunurilor, de existența în contabilitatea sa a datoriei intimatului-reclamant la contractele de leasing - în cuantum de 866.621,09 RON și cu care recurenta a fost înscrisă la masa credală a societății A. S.R.L., precum și de dreptul conferit de legiuitor de a reintra în posesia bunurilor în situația rezilierii contractelor - art. 15 din O.G. nr. 51/1997.

Totodată, pentru a conduce la tragerea la răspundere, prejudiciul trebuie să fie real, adică efectiv, sigur și nu eventual chiar dacă nu ar fi actual ori prejudiciul solicitat de către intimatul-reclamant ar fi reprezentat de paguba materială creată prin imposibilitatea folosirii bunurilor pentru derularea activității sale în temeiul unor contracte derulate cu alți profesioniști, însă acest prejudiciu nu este unul cert.

Neexistând fapta ilicită săvârșită de recurentă și niciun prejudiciu cert care să le poată fi imputat, se consideră că în mod greșit s-a reținut existența legăturii de cauzalitate dintre interpretata faptă ilicită a pârâtei și prejudiciul solicitat de intimatul-reclamant; de asemenea, nici condiția vinovăției nu poate fi reținută în sarcina sa, în condițiile în care temeiul de drept avut în vedere în demersurile de executare silită dovedeau culpa intimatului-reclamant pentru nerespectarea clauzelor contractuale și îndreptățeau recurenta la a reintra în posesia bunurilor al căror proprietar era si care se aflau în posesia intimatului-reclamant.

Instanța de apel a dat o interpretare greșită și dispozițiilor art. 5 din Hotărârea de Guvern nr. 69/2012, reținând faptul că intimatul-reclamant ar fi putut fi sancționat contravențional pentru nerespectarea obligației de a face dovada punerii la dispoziția conducătorului auto pentru autovehiculele cu care efectuează transport rutier, a contractului de leasing sau de închiriere, în original sau în copie conformă, întrucât la data expirării contractelor nu se mai putea pretinde că exista un contract valabil care permitea utilizarea autovehiculul pe drumurile publice.

De asemenea, instanța de apel a aplicat prevederile menționate, în mod greșit situației de fapt din speță, întrucât pentru bunul ce face obiectul contractului de leasing nr. x/24.10.2011 - având ca obiect autovehiculul marca x - nu se efectua niciun transport rutier și deci nu era necesar a se prezenta contractul de leasing sau copia conformă a acestuia la o eventuală oprire în trafic, acestui contract nefiindu-i aplicabile prevederile Hotărârii de Guvern nr. 69/2012.

Cât privesc cele reținute de instanța de apel cu privire la faptul că la datele de 10 noiembrie 2016, respectiv 31 iulie 2017 termenul pentru inspecția tehnică periodică era expirat, astfel că reclamanta nu putea, în lipsa unor titluri care să ateste posesia legală a vehiculelor, să efectueze ITP-ul și să pună vehiculele în circulație, se apreciază că și în acest caz instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material, întrucât pentru efectuarea ITP-ului nu era necesar a se prezenta contractul de leasing, motiv pentru care se apreciază că instanța de apel, în mod greșit a aplicat prevederile legale și a concluzionat că lipsa contractelor de leasing valabile a determinat intimatul-reclamant să nu realizeze inspecția și să pună în circulație vehiculele, deși acestea se aflau în posesia sa.

Mai susține recurenta că, instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 18 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolventei și a concluzionat faptul că nu era necesar ca administratorul judiciar al intimatului-reclamant să își exprime acordul în mod expres în privința contractului de închiriere încheiat de către intimatul-reclamant cu societatea E. S.R.L., întrucât până la ridicarea dreptului de administrare activitatea debitoarei era condusă de administratorul special, legea neimpunând dovada unui asemenea control pentru actele administratorului, deși în art. 18 alin. (2) lit. e) din lege se menționează faptul că administratorul special administrează activitatea debitorului, sub supravegherea administratorului judiciar, iar conform art. 19 alin. (1) lit. e) din același act normativ, administratorul judiciar trebuie să supravegheze operațiunile de gestionare a patrimoniului debitorului, ori prin încheierea unui contract de închiriere cu E. S.R.L. patrimoniul debitorului se modifica, în speță, pasivul acesteia prin creștea cheltuielilor societății în insolvență, astfel încât era imperios necesar a exista acordul expres al administratorul judiciar pentru încheierea oricărui contract care marea pasivul societății; faptul că acțiunea ce a format obiectul dosarului a fost susținută și de către administratorul judiciar nu poate suplini acordul expres al acestuia ce trebuia să existe la data încheierii contractului de închiriere nr. x cu E. S.R.L., respectiv la data de 26 octombrie 2016.

În acest context, recurenta consideră că în speță nu s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor răspunderii civile contractuale de către intimatul-reclamant, cum în mod corect a reținut instanța de fond, instanța de apel în mod greșit, prin aplicarea eronată a normelor de drept material, a schimbat hotărârea instanței de fond și a pronunțat o hotărâre nelegală, astfel încât se impune ca prin admiterea cererii de recurs și dispunerea rejudecării cauzei, instanța de apel să revină asupra soluției date în cauză și să pronunțe o hotărâre legală, care să reflecte adevărul în cauza de față.

Prin întâmpinarea depusă la data de 20 decembrie 2019, reclamanta A. S.R.L. solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei atacate ca fiind legală.

Prin răspunsul la întâmpinarea intimatei, depus la 16 ianuarie 2020, recurenta solicită înlăturarea susținerilor acesteia ca nefondate și admiterea recursului astfel cum a fost formulat în cauză.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 27 februarie 2020, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 4 martie 2020, părțile depunând punct de vedere.

La termenul din 2 iulie 2020, completul de filtru a constatat că nu poate fi întrunită unanimitatea, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu privire la soluția propusă prin raportul întocmit, astfel că a dispus amânarea cauzei la 24 septembrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea discutării excepției nulității recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel că, la termenul din 24 septembrie 2020, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, instanța se va pronunța cu prioritate asupra excepțiilor de fond sau de procedură, care fac de prisos în tot sau în parte cercetarea fondului pricinii, Înalta Curte a luat în examinare excepția nulității recursului invocată din oficiu și, analizând actele dosarului din perspectiva normelor legale incidente, a reținut următoarele:

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același cod.

Așa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerință care consacră legislativ o practică îndelungată și stabilă a instanțelor judecătorești, în condițiile în care și sub imperiul vechii legi de procedură sancțiunea nulității exista și era reglementată atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Astfel, din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurentă se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerința nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Așadar, pentru a se putea constata că recursul este motivat, autorul căii de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurentul aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 menționat mai sus.

Din analiza memoriului de recurs, se constată că motivele invocate prin memoriul de recurs nu pot fi analizate din perspectiva dispozițiilor art. 488 C. proc. civ., conform cărora, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate.

În speță, se constată că recurenta-pârâtă B. IFN S.A. nu s-au conformat exigențelor art. 489 C. proc. civ., neformulând critici care să poată fi încadrate din oficiu în vreunul din cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., aceasta susținând că decizia atacată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 16 din O.G. nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing, art. 5 din H.G. nr. 69/2012 și art. 18 din Legea nr. 85/2006.

Cu referire la critica ce vizează transferul dreptului de proprietate către reclamantă a autovehiculelor care formează obiectul contractelor de leasing nr. x/24.10.2011, vizând autoturismul marca x, cu număr de înmatriculare x, serie sasiu x și nr. x/23.04.2012, vizând autoutilitara marca x, cu număr de înmatriculare x, serie sasiu x, precum și buna-credință a recurentei se constată că acestea nu pot fi primite, având în vedere că au intrat în puterea lucrului judecat, întrucât prin sentința civilă nr. 3834 din 19 decembrie 2018, Tribunalul București a admis în parte cererea dispunând transferul dreptului de proprietate asupra autovehiculelor care au format obiectul contractelor de leasing către reclamantă, respingând ca nefondată cererea privind obligarea pârâtei la plata de despăgubiri, iar împotriva acestei soluții, pârâta B. IFN S.A. nu a formulat apel, ci doar reclamanta A. S.R.L., care a solicitat modificarea în parte a sentinței atacate, în sensul obligării intimatei-pârâte la plata daunelor-interese.

În ceea ce privește critica referitoare la despăgubirile civile, se constată că aceasta vizează netemeinicia deciziei atacate, având în vedere că susținerile recurentei se referă la faptul că instanța de apel a dat o interpretare greșită dispozițiilor art. 5 din Hotărârea de Guvern nr. 69/2012, prin aplicarea acestor prevederi în mod greșit situației de fapt și că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material speței făcând referire la documentele necesare pentru efectuarea Inspecției Tehnice Periodice unui vehicul, precum și mențiuni privitoare la existența în contabilitatea recurentei a datoriei intimatului-reclamant la contractele de leasing, chestiuni ce au fost analizate de instanța de apel, recurenta nefăcând altceva decât să reia sub o altă formă aspectele susținute în fața Curții de Apel București.

Așadar, simpla indicare a unui text de lege și nemulțumirea părții față de soluția pronunțată, fără a se dezvolta și arăta, în concret, în ce constau greșelile săvârșite de instanță și legea încălcată, pentru a se putea, astfel, verifica încadrarea acestuia în cazurile limitativ prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., nu este suficientă pentru a justifica admiterea recursului, lipsa acestora fiind sancționată de textul de lege invocat cu nulitatea cererii.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

Prin urmare, motivele de recurs trebuie să vizeze critica hotărârii judecătorești atacate, în cauză, susținerile recurentei prezentate de aceasta drept motive de recurs nu conțin critici, în sens propriu, împotriva deciziei atacate, astfel că, fără a face referiri la soluția apelului și fără a arăta în concret motivele de nelegalitate a deciziei atacate, recurenta a reluat de fapt criticile formulate împotriva hotărârii de primă instanță.

Or, prin decizia atacată, s-a răspuns deja acestor critici, potrivit considerentelor pe larg dezvoltate, pe care instanța de apel le-a expus în conturarea soluției adoptate.

Prin urmare, fără a face referiri la soluția apelului, fără să combată în vreun fel argumentele instanței de apel și fără a formula critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenta a nesocotit existența judecății anterioare și natura căii de atac a recursului.

Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de drept, și, ca urmare, atunci când criticile formulate nu se raportează punctual la conținutul deciziei supuse acestei căi extraordinare de atac, este atrasă nulitatea recursului, întrucât, ele nu combat dezlegarea juridică dată problemelor litigioase prin hotărârea instanței de apel.

Așadar, în cuprinsul cererii de recurs deduse judecății nu se regăsesc critici propriu-zise la adresa deciziei din apel, care face obiectul recursului, ceea ce ar fi presupus indicarea punctuală de către recurentă a motivelor de nelegalitate, prin raportare la soluția pronunțată în apel și la argumentele folosite de instanță în fundamentarea acesteia.

În aceste circumstanțe, se constată că, recurenta, în cuprinsul cererii de recurs, nu relevă critici de nelegalitate a deciziei instanței de apel, aceasta formulând critici pe situația de fapt, indicând în mod formal, ca temei de drept motivul de recurs înscris în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Constatând, deopotrivă, că nu sunt nici motive de ordine publică, ce ar putea fi invocate din oficiu, de către instanța de recurs, conform art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte, dând eficiență textului de lege invocat, va admite excepția nulității, invocată din oficiu, și va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă B. IFN S.A. împotriva deciziei civile nr. 1316 din 13 septembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L. - prin lichidator judiciar D. SPRL.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția nulității recursului.

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă B. IFN S.A. împotriva deciziei civile nr. 1316 din 13 septembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L. - prin lichidator judiciar D. SPRL.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 septembrie 2020.