ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1498/2020

Ședința publică din data de 28 iulie 2020

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la 6 iunie 2019, sub nr. x/2019, reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM a chemat în judecată pe pârâta A. S.R.L. solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligată pârâta la plata sumei de 3240 RON + TVA, reprezentând remunerația înmulțită cu 3 (triplul sumei) datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerț/publicate în scop comercial/fonogramelor sau reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în incinta unității deținute, în perioada 01.06.2016 - 31.05.2019; să fie obligată pârâta la plata penalităților de întârziere în cuantum de 1777,96 RON, calculate până la data de 20.05.2019 și în continuare până la recuperarea integrală a remunerației datorate; să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1349 C. civ., Legea nr. 8/1996, Decizia ORDA nr. 399/2006, Decizia ORDA nr. 189/2013, Decizia ORDA nr. 10/2016, Decizia ORDA nr. 120/2016.

Prin sentința civilă nr. 2754 din 21.11.2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București, secția a V-a civilă și declinată competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Satu Mare.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că fapta ilicită care face obiectul acțiunii și asupra căreia trebuie să dispună instanța este comunicarea operelor artiștilor interpreți, reprezentați de CREDIDAM, fără autorizația legală, prevăzută de art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996 (forma în vigoare la data de 01.06.2016), ca și mijloc pentru desfășurarea activităților de administrare a unui restaurant. Persoana care devine utilizator al prestațiilor artiștilor interpreți, cu scopul de crea ambianța pentru desfășurarea oricărei alte activități ce nu necesită utilizarea acestor prestații, are obligația legală ca, înainte de a utiliza repertoriul protejat, să solicite eliberarea autorizației prevăzute de art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996. Fapta ilicită constând în omisiunea solicitării autorizației și a plății sumelor de bani aferente se consumă la sediul pârâtei.

A mai reținut instanța că locul unde s-a produs prejudiciul, în sensul art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., nu poate fi considerat locul unde trebuie făcută plata, pentru următoarele argumente: acțiunea privește plata remunerațiilor în lipsa unei convenții de stabilire a locului plății. Reclamanta indică drept loc al producerii prejudiciului București, dar acest loc nu este opozabil pârâtei în sensul art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., pentru că litigiul nu este întemeiat pe existența unei convenții. Competența se stabilește potrivit unui reper previzibil și acela, în domeniul faptei ilicite, nu poate fi locul situării persoanei păgubite, această interpretare echivalând cu posibilitatea reclamantului de a alege instanța competentă.

Domiciliul creditorului este locul reparației prejudiciului, în sensul art. 1381 alin. (2) și art. 1494 alin. (1) lit. a) C. civ., diferit de locul unde s-a produs prejudiciul. Prejudiciul poate să privească persoana sau bunurile persoanei păgubite și cele două locuri - al faptei și al prejudiciului -, reglementate alternativ ca puncte de reper pentru stabilirea competenței, sunt diferite atunci când bunurile sau persoana asupra cărora se acționează ilicit se află într-un loc diferit de cel al faptei; sumele de bani de care a fost lipsită reclamanta nu sunt bunuri prejudiciate în sensul art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.. Acțiunea pârâtei nu este una îndreptată împotriva persoanei reclamantei sau împotriva bunurilor acesteia, astfel că soluția legislativă alternativă de stabilire a competenței la locul de producere a prejudiciului practic în acest caz nu își găsește aplicare.

Mai departe, instanța a reținut că reglementarea națională urmărește reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (3) din Regulamentul nr. 44/2001, potrivit jurisprudenței Curții Europene de Justiție - hotărârea pronunțată în cauza denumita GJ Bier vs. Mines de Potasse, în cauza C - 21/76. Potrivit acestei jurisprudențe, locul în care s-a produs prejudiciul este locul în care s-a manifestat faptul ilicit - cauza Zuid Chemie. Acțiunea ilicită s-a manifestat prin derularea activității fără solicitarea autorizației, nefiind cazul în prezentul dosar ca cele două "locuri", al producerii faptului ilicit și al producerii prejudiciului, să fie diferite. Curtea Europeană de Justiție a statuat - cauza Pinckney - că, în materia drepturilor de proprietate intelectuală, locul producerii prejudiciului poate fi diferit de locul producerii evenimentului cauzator de prejudicii, dar, în funcție de modalitatea în care se pretinde încălcarea fiecărui drept inclus în drepturile de autor - reproducere, distribuire, copiere. În dosarul de față, este vorba despre utilizarea prestațiilor ca și activitate conexă activității comerciale, nu despre acte separate de utilizare care produc prejudicii specifice.

Tribunalul București a mai reținut și că, prin deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 561/2015 și 3393/2014, s-a stabilit competența teritorială pentru soluționarea unor acțiuni similare. În prima dintre decizii s-a reținut că "în cauză, criteriile legale presupuse de aplicarea dispozițiilor art. 107 sau art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. vizează sediul pârâtei (art. 107), fie instanța de la locul săvârșirii faptei ilicite (dintre cele reglementate de art. 113 alin. (1) pct. 9), nu și cel al producerii prejudiciului", iar în cea de-a doua decizie s-a acceptat ca ipoteză interpretarea potrivit cu care locul producerii prejudiciului coincide cu locul săvârșirii faptei ilicite, fiind situat, așadar, la sediul pârâtei.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Satu Mare, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, care, prin sentința civilă nr. 67 din 2 iulie 2020, a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Satu Mare, invocată de reclamantă, a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului București, a constatat ivit conflictul negativ de competență și, în consecință, a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că prezentul litigiu a pornit de la împrejurarea că reclamanta impută pârâtei faptul că nu a solicitat autorizație/licență neexclusivă și nu a efectuat plata remunerațiilor pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerț publicate în scop comercial, a fonogramelor sau a reproducerilor acestora și prestațiilor artistice din domeniul audiovizual.

Art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. consacră o competență teritorială alternativă în materia răspunderii civile delictuale, prevăzând că, în afară de instanțele prevăzute la art. 107-112 C. proc. civ., mai este competentă "instanța în a cărei rază teritorială s-a săvârșit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru cererile privind obligațiile izvorâte dintr-o asemenea faptă".

Art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. nu condiționează competența teritorială de o convenție privind stabilirea locului plății, întrucât, o atare convenție este exclusă de incidența răspunderii civile delictuale.

Potrivit art. 1494 alin. (1) lit. a) C. civ., în lipsa unei stipulații contrare ori dacă locul plății nu se poate stabili potrivit naturii prestației sau în temeiul contractului, al practicilor statornicite între părți ori al uzanțelor, obligațiile bănești trebuie executate la domiciliul sau, după caz, sediul creditorului la data plății.

S-a mai reținut că, potrivit legislației speciale, aplicabile în speță, achitarea remunerațiilor datorate artiștilor interpreți trebuie realizată în contul bancar al societății, deschis la București sau la sediul din București al CREDIDAM. Cum sediul creditorului, reclamantei în speță, este în București, și inclusiv unitatea bancară la care are cont deschis este în aceeași localitate, potrivit datelor din cuprinsul acțiunii introductive competența de soluționare sub aspectul locului unde s-a produs prejudiciul ar aparține Tribunalului București.

A arătat instanța că în acest sens este și practica recentă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care, în soluționarea unui conflict negativ de competență între Tribunalul București și Tribunalul Brașov, secția I civilă, a stabilit că este competent Tribunalul București (decizia nr. 2030/12.11.2019, dosar nr. x/2018).

Alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente revine reclamantei, care a optat, în prezenta speță, în temeiul art. 116 C. proc. civ., pentru Tribunalul București, ca fiind locul producerii prejudiciului.

Înalta Curte, în temeiul art. 129 alin. (2) pct. 2 și art. 130 alin. (2) C. proc. civ., luând în examinare cu prioritate excepția necompetenței materiale procesuale invocate din oficiu, o apreciază ca fiind fondată în considerarea următoarelor argumente:

Potrivit dispozițiilor art. 19 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cu modificările și completările ulterioare, Înalta Curte de Casație și Justiție este organizată în 4 secții: secția I Civilă, secția a II-a civilă, secția penală și secția de contencios administrativ și fiscal, 4 completuri de 5 judecători și Secțiile Unite, cu competență proprie.

Prin Hotărârea nr. 99 din 20 septembrie 2018 a Colegiului de conducere a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a stabilit că, începând cu data de 1 octombrie 2018, litigiile ce revin în competența secției I Civile și secției a II-a Civile se vor repartiza, între cele două secții, în funcție de lista de obiecte, cu ID-urile corespunzătoare, grupate pe materii juridice, conform Nomenclatorului Ecris 4, după cum urmează: secției I Civile îi revin litigiile din Nomenclatoarele Civil, Proprietate intelectuală, Minori și familie; secției a II-a Civile îi revin litigiile din Nomenclatoarele Litigii cu profesioniști, Faliment, Asigurări sociale, Litigii de muncă, Drept maritim și fluvial și Insolvența persoanei fizice.

Obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de pretenții izvorând din nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, respectiv comunicarea publică a fonogramelor în scop comercial sau reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în incinta unității deținute, fără solicitarea autorizației conform dispozițiilor art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996 (forma în vigoare la data de 01.06.2016) sau în prezent art. 162 lit. b) din Legea nr. 8/1996, republicată.

Din verificările efectuate în aplicația ECRIS, se constată că prezenta cauză a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, ca fiind o acțiune circumscrisă Nomenclatorului ECRIS "Proprietate intelectuală -drepturi de autor și drepturi conexe", ID 6640.

Având în vedere că, în cadrul secției I Civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție au fost înființate completuri specializate în materia "Proprietate intelectuală", iar cauze similare celei de față au fost repartizate și soluționate de aceeași secție (a se vedea Decizia nr. 2030 din 12.11.2019 pronunțată în dosarul nr. x/2018), urmează a se constata că obiectul litigiului, cu ID-ul corespunzător, nu face parte din categoria obiectelor atribuite secției a II-a Civile prin hotărârea nr. 99 din 20 septembrie 2018 a Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel încât această din urmă secție nu are competența de a soluționa litigii în materia proprietății intelectuale.

Ca atare, Înalta Curte, în temeiul art. 136 C. proc. civ., va admite excepția necompetenței materiale procesuale a secției a II-a Civile și va declina competența de soluționare a conflictului de competență în favoarea secției I Civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­Admite excepția necompetenței materiale procesuale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Declină competența de soluționare a conflictului de competență ivit între Tribunalul București, secția a V-a civilă și Tribunalul Satu Mare, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, în favoarea secției I Civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 iulie 2020.