ÎCCJ, decizie (scj.ro #83083)

Societate pe acțiuni. Garanție reală

mobiliară asupra acțiunilor

Cuprins pe materii: Drept comercial. Funcționarea

societăților comerciale.

Index alfabetic: societate pe acțiuni

-

acționar

-

ațiuni nominative

-

contract de garanție reală mobiliară

-

drept de preemțiune

-

excepția lipsei de interes

-

nulitate absolută

Legea

nr. 31/1990, art. 8 pct. f

1

, art. 99

1

Dreptul

de preemțiune, în cazul vânzării acțiunilor, prevăzut de

actul constitutiv, nu are legătură cu constituirea de garanții

reale mobiliare asupra respectivelor acțiuni, acesta fiind o

condiționare a vânzării sau cesionării și nu o

interdicție pentru constituirea de garanții reale mobiliare asupra

acțiunilor

Prevederile

art. 99

1

alin. (2) și (3) din Legea nr. 31/1990 nu

condiționează înregistrarea garanției reale mobiliare asupra

acțiunilor – permisă oricărui acționar potrivit acestui

articol – la Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare de

prealabila înregistrare în registrul acționarilor, aceasta din urmă

fiind de natură doar să ofere creditorului garantat un plus de

protecție, fără ca ea să condiționeze în vreun mod

valabilitatea constituirii respectivei garanții și nici

opozabilitatea acesteia față de terți, realizată prin

înregistrarea în A.E.G.R.M.

Secția comercială, Decizia nr. 1003 din 11 martie 2010

Reclamanta

SC R.G. SA Borsec a chemat în judecată pe pârâții N.F.B., SC A.B.

România SA București

și SC

A.B.

România SA – Sucursala Unirii solicitând instanței să constate

nulitatea absolută a contractelor de garanție reală

mobiliară nr. 123/2008 și 124/2008, încheiate de pârâți și

înscrise în Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare asupra

celor 35.909 acțiuni nominative deținute de pârâtul N.F.B. la SC R.G. SA (fostă R.H. SA), până la concurența sumei de 123.116,34 euro, cu

cheltuieli de judecată.

Prin

sentința comercială nr. 13842/2008, Tribunalul București,

Secția a VI a comercială, a respins ca nefondată excepția

lipsei de interes a reclamantei, invocată de pârâtă, a respins

cererea principală formulată de reclamantă ca nefondată

și a respins ca nefondate și cererile de intervenție

principală formulate de intervenienții P.N.

și

C.O.

, reținând că dreptul de preemțiune al

acționarilor reclamantei, înscris în actul constitutiv al acesteia,

reprezintă o restricție în transmiterea acțiunilor către

terți, dar că simpla publicare a actului constitutiv nu

reprezintă dovada că pârâta a cunoscut existența

menționatei restricții statutare, iar gajul, ca mijloc de garantare a

obligației civile a acționarului pârât

N.F.B.,

face ca acțiunile sale să fi fost afectate despăgubirilor pe

care pârâta le are de încasat de la pârâtul menționat, răspunderea

acestuia pentru nerespectarea cu rea-credință a actului constitutiv

al reclamantei neputând lovi de nulitate contractele de garanție legal

înscrise la A.E.G.R.M.

Apelul

declarat de reclamantă și de intervenienți împotriva

sentinței primei instanțe a fost respins ca nefondat prin decizia

comercială nr. 174/2009 a Curții de Apel București, Secția

a VI a comercială, care a reținut, în acest sens, că dreptul de

preemțiune în cazul vânzării acțiunilor, prevăzut de actul

constitutiv al reclamantei apelante, nu are legătură cu constituirea

de garanții reale mobiliare asupra respectivelor acțiuni, acesta

fiind o condiționare a vânzării sau cesionării și nu o

interdicție pentru constituirea de garanții reale mobiliare asupra

acțiunilor, restricția neputând fi extinsă la situații

neavute în vedere expres de părțile actului constitutiv,

dispozițiile art. 10 și 11 din actul constitutiv neinterzicând, de

altfel, constituirea de către acționari a garanțiilor reale

mobiliare asupra acțiunilor lor, o eventuală executare silită

neaducând – prin ea însăși – atingere dreptului de preemțiune al

celorlalți acționari, iar art. 12 din același act interzicând

doar gajarea acțiunilor de către societatea emitentă

fără acordul AGEA. A mai reținut instanța de apel că

intimata-pârâtă, care nu este parte în actul constitutiv al

reclamantei-apelante, și care, deci, nu-i creează obligații

acesteia, nu era ținută să-l cunoască, iar publicarea

respectivului act nu face dovada că pârâta avea cunoștință

de conținutul său, precum și că reaua-credință a

acționarului intimat pârât nu lovește de nulitate contractele de

garanție, cum nici încheierea unei cesiuni a acțiunilor cu

încălcarea dreptului de preemțiune nu dă dreptul

părții lezate de a intenta acțiune în nulitatea cesiunii decât

dacă se dovedește complicitatea la fraudă a terțului

achizitor. A reținut, de asemenea, instanța de apel că

înregistrarea garanției la A.E.G.R.M. nu este condiționată de

prealabila înregistrare a gajului în registrul acționarilor

societății emitente, care are doar rolul de a asigura opozabilitatea

și valabilitatea garanției, precum și că o cesiune a

drepturilor de creanță derivând din calitatea de acționar nu

reprezintă un gaj asupra acțiunilor, neafectând dreptul de

proprietate al intimatului pârât asupra acestora și, deci, nefiind

susceptibilă de a fi calificată ca o încălcare a dreptului de

preemțiune al acționarilor.

Împotriva

deciziei nr. 174/2009 reclamanta și intervenienții în interes propriu

au declarat recurs cu invocarea motivului de nelegalitate prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenții,

reluând aserțiunile din apel, au criticat decizia pentru greșita

aplicare a dispozițiilor art. 10 și 11 din Actul constitutiv al

recurentei reclamante, încălcate prin încheierea de către intimații

pârâți, între ei, a contractelor de garanție reală

mobiliară care pot avea ca efect vânzarea sau cesionarea acțiunilor

gajate în ipoteza executării garanției respective de către

intimata garantată, contracte care, de altfel, indisponibilizează

acțiunile gajate, instanța făcând și o greșită

aplicare a dispozițiilor art.8 pct.f

1

din Legea nr. 31/1990, ca

și a dispozițiilor art. 99

1

alin. (2) și (3) din

Lege, fiind ignorat, în stabilirea relei credințe a intimatului pârât,

faptul că prin Ordonanța Parchetului din 20 martie 2008 s-a instituit

un sechestru asigurător asupra acțiunilor acestuia care produsese

reclamantei recurente un prejudiciu.

Examinând

recursul recurenților prin prisma motivului de nelegalitate invocat s-a

constatat că acesta nu este fondat, decizia recurată fiind

pronunțată cu corecta aplicare a dispozițiilor de lege invocate

de recurenți, ca și a prevederilor actului constitutiv al reclamantei

recurente.

S-a constatat, în acest sens, că nu este

fondată critica recurenților vizând greșita aplicare de

către instanța de apel a dispozițiilor art. 8 pct. f

1

din Legea nr. 31/1990 care nu sunt incidente în cauză întrucât se

referă la ipoteza în care în societatea emitentă sunt mai multe

categorii de acțiuni, ceea ce nu rezultă cu privire la societatea

recurentă.

Nu sunt fondate –

și au fost respinse – , nici criticile referitoare la greșita

aplicare a prevederilor art. 99

1

alin. (2) și (3) din Legea nr.

31/1990, care, așa cum judicios a stabilit și instanța de apel,

nu condiționează înregistrarea garanției reale mobiliare asupra

acțiunilor – permisă oricărui acționar potrivit art. 99

1

alin. (1) din Lege – la Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare de prealabila înregistrare în registrul acționarilor, aceasta din

urmă fiind de natură doar să ofere creditorului garantat un plus

de protecție, fără ca ea să condiționeze în vreun mod

valabilitatea constituirii respectivei garanții și nici

opozabilitatea acesteia față de terți, realizată prin

înregistrarea în A.E.G.R.M.

S-a reținut, de asemenea,

că în mod corect a stabilit instanța de apel că în

speță nu sunt incidente prevederile art. 12 din Actul constitutiv al

recurentei reclamante, care condiționează aprobarea AGEA, la

propunerea – în acest sens – a Consiliului de Administrație, numai gajarea

acțiunilor de către societate și nu gajarea lor de către

acționarul proprietar, criticile formulate de recurenți în acest sens

nefiind fondate.

Tot astfel, s-a

constatat că și prevederile art. 10 și 11 din actul constitutiv

au fost corect interpretate de instanța de apel care a reținut

judicios că prin cele două contracte de garanții reale mobiliare

dintre intimații-pârâți nu s-au încălcat drepturile

celorlalți acționari și nici ale societății emitente.

Mai mult, chiar în art. 10.5 din Actul constitutiv se menționează

că un creditor al unui acționar poate formula pretenții asupra

părții din beneficiul societății ce i se va repartiza sub

formă de dividende de către AGA, sau asupra cotei părți

cuvenite acestuia la lichidarea societății, astfel că în mod

judicios instanța de apel a apreciat că nu este afectat dreptul de

preemțiune al acționarilor prin contractul de garanție nr. 123/2008

având ca obiect cesiunea drepturilor de creanță – încasare derivând

din calitatea de acționar a pârâtului-intimat, prezente și viitoare,

inclusiv dreptul la dividende, criticile formulate în acest sens de către

recurenți urmând a fi respinse.

În sfârșit, s-a

constatat că în mod judicios a stabilit instanța că nu este

afectat dreptul de preemțiune al acționarilor nici prin încheierea

contractului nr. 124/2008 prin care acționarul pârât intimat a constituit

o garanție reală mobiliară în favoarea pârâtei intimate asupra

acțiunilor sale nominative dematerializate, pe de o parte – pentru că

o astfel de garanție se poate constitui în lumina dispozițiilor art. 99

1

alin. (1) din Legea nr. 31/1990, iar pe de altă parte – , pentru că

gajarea acțiunilor nu reprezintă un transfer al respectivelor

acțiuni, nefiind nici o vânzare cumpărare sub condiție

suspensivă a acțiunilor în cauză, nici un antecontract de

vânzare-cumpărare a lor și nicio cesiune a acestora, spre a se putea

invoca încălcarea dreptului de preemțiune al acționarilor

reglementat de art. 11 din Actul constitutiv al societății emitente,

recurenții nefăcând dovada că scopul contractului în litigiu ar

fi constat în fraudarea acționarilor prin încălcarea

menționatului drept de preemțiune și nici că pârâta

intimată a cunoscut conținutul Actului constitutiv al recurentei,

intimata neavând nici obligația să se informeze asupra acestuia,

dispozițiile sale putând fi invocate numai în raporturile cu intimatul

pârât – acționar al recurentei, dar a cărui rea credință nu

este de natură să atragă nulitatea contractului de garanție

menționat, nefiind relevant pentru cauză nici sechestrul asigurător

instituit asupra acțiunilor pârâtului intimat prin Ordonanța

procurorului de pe lângă Judecătoria sector 6 București din 20

martie 2008, întrucât acesta a fost instituit ulterior datei de 19 februarie

2008, data încheierii contractului nr. 124/2008 dintre pârâții

intimați privind gajarea acelorași acțiuni.

Astfel

fiind, decizia recurată constatându-se a fi legală și

temeinică și pronunțată cu corecta aplicare a legii și

a prevederilor Actului constitutiv al recurentei reclamante, cu aplicarea

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul recurenților

împotriva menționatei decizii a fost respins ca nefondat.