ÎCCJ, decizie (scj.ro #83083)

Societate pe acțiuni. Garanție reală mobiliară asupra acțiunilor Cuprins pe materii: Drept comercial. Funcționarea societăților comerciale.

Index alfabetic: societate pe acțiuni - acționar - ațiuni nominative - contract de garanție reală mobiliară - drept de preemțiune - excepția lipsei de interes - nulitate absolută Legea nr. 31/1990, art. 8 pct. f 1 , art. 99 1 Dreptul de preemțiune, în cazul vânzării acțiunilor, prevăzut de actul constitutiv, nu are legătură cu constituirea de garanții reale mobiliare asupra respectivelor acțiuni, acesta fiind o condiționare a vânzării sau cesionării și nu o interdicție pentru constituirea de garanții reale mobiliare asupra acțiunilor Prevederile art. 99 1 alin. (2) și (3) din Legea nr. 31/1990 nu condiționează înregistrarea garanției reale mobiliare asupra acțiunilor – permisă oricărui acționar potrivit acestui articol – la Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare de prealabila înregistrare în registrul acționarilor, aceasta din urmă fiind de natură doar să ofere creditorului garantat un plus de protecție, fără ca ea să condiționeze în vreun mod valabilitatea constituirii respectivei garanții și nici opozabilitatea acesteia față de terți, realizată prin înregistrarea în A.E.G.R.M.

Secția comercială, Decizia nr. 1003 din 11 martie 2010 Reclamanta SC R.G. SA Borsec a chemat în judecată pe pârâții N.F.B., SC A.B. România SA București și SC A.B. România SA – Sucursala Unirii solicitând instanței să constate nulitatea absolută a contractelor de garanție reală mobiliară nr. 123/2008 și 124/2008, încheiate de pârâți și înscrise în Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare asupra celor 35.909 acțiuni nominative deținute de pârâtul N.F.B. la SC R.G. SA (fostă R.H. SA), până la concurența sumei de 123.116,34 euro, cu cheltuieli de judecată. Prin sentința comercială nr. 13842/2008, Tribunalul București, Secția a VI a comercială, a respins ca nefondată excepția lipsei de interes a reclamantei, invocată de pârâtă, a respins cererea principală formulată de reclamantă ca nefondată și a respins ca nefondate și cererile de intervenție principală formulate de intervenienții P.N.

și C.O. , reținând că dreptul de preemțiune al acționarilor reclamantei, înscris în actul constitutiv al acesteia, reprezintă o restricție în transmiterea acțiunilor către terți, dar că simpla publicare a actului constitutiv nu reprezintă dovada că pârâta a cunoscut existența menționatei restricții statutare, iar gajul, ca mijloc de garantare a obligației civile a acționarului pârât N.F.B., face ca acțiunile sale să fi fost afectate despăgubirilor pe care pârâta le are de încasat de la pârâtul menționat, răspunderea acestuia pentru nerespectarea cu rea-credință a actului constitutiv al reclamantei neputând lovi de nulitate contractele de garanție legal înscrise la A.E.G.R.M.

Apelul declarat de reclamantă și de intervenienți împotriva sentinței primei instanțe a fost respins ca nefondat prin decizia comercială nr. 174/2009 a Curții de Apel București, Secția a VI a comercială, care a reținut, în acest sens, că dreptul de preemțiune în cazul vânzării acțiunilor, prevăzut de actul constitutiv al reclamantei apelante, nu are legătură cu constituirea de garanții reale mobiliare asupra respectivelor acțiuni, acesta fiind o condiționare a vânzării sau cesionării și nu o interdicție pentru constituirea de garanții reale mobiliare asupra acțiunilor, restricția neputând fi extinsă la situații neavute în vedere expres de părțile actului constitutiv, dispozițiile art. 10 și 11 din actul constitutiv neinterzicând, de altfel, constituirea de către acționari a garanțiilor reale mobiliare asupra acțiunilor lor, o eventuală executare silită neaducând – prin ea însăși – atingere dreptului de preemțiune al celorlalți acționari, iar art. 12 din același act interzicând doar gajarea acțiunilor de către societatea emitentă fără acordul AGEA.

A mai reținut instanța de apel că intimata-pârâtă, care nu este parte în actul constitutiv al reclamantei-apelante, și care, deci, nu-i creează obligații acesteia, nu era ținută să-l cunoască, iar publicarea respectivului act nu face dovada că pârâta avea cunoștință de conținutul său, precum și că reaua-credință a acționarului intimat pârât nu lovește de nulitate contractele de garanție, cum nici încheierea unei cesiuni a acțiunilor cu încălcarea dreptului de preemțiune nu dă dreptul părții lezate de a intenta acțiune în nulitatea cesiunii decât dacă se dovedește complicitatea la fraudă a terțului achizitor. A reținut, de asemenea, instanța de apel că înregistrarea garanției la A.E.G.R.M.

nu este condiționată de prealabila înregistrare a gajului în registrul acționarilor societății emitente, care are doar rolul de a asigura opozabilitatea și valabilitatea garanției, precum și că o cesiune a drepturilor de creanță derivând din calitatea de acționar nu reprezintă un gaj asupra acțiunilor, neafectând dreptul de proprietate al intimatului pârât asupra acestora și, deci, nefiind susceptibilă de a fi calificată ca o încălcare a dreptului de preemțiune al acționarilor. Împotriva deciziei nr. 174/2009 reclamanta și intervenienții în interes propriu au declarat recurs cu invocarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenții, reluând aserțiunile din apel, au criticat decizia pentru greșita aplicare a dispozițiilor art. 10 și 11 din Actul constitutiv al recurentei reclamante, încălcate prin încheierea de către intimații pârâți, între ei, a contractelor de garanție reală mobiliară care pot avea ca efect vânzarea sau cesionarea acțiunilor gajate în ipoteza executării garanției respective de către intimata garantată, contracte care, de altfel, indisponibilizează acțiunile gajate, instanța făcând și o greșită aplicare a dispozițiilor art.8 pct.f 1 din Legea nr. 31/1990, ca și a dispozițiilor art. 99 1 alin. (2) și (3) din Lege, fiind ignorat, în stabilirea relei credințe a intimatului pârât, faptul că prin Ordonanța Parchetului din 20 martie 2008 s-a instituit un sechestru asigurător asupra acțiunilor acestuia care produsese reclamantei recurente un prejudiciu.

Examinând recursul recurenților prin prisma motivului de nelegalitate invocat s-a constatat că acesta nu este fondat, decizia recurată fiind pronunțată cu corecta aplicare a dispozițiilor de lege invocate de recurenți, ca și a prevederilor actului constitutiv al reclamantei recurente. S-a constatat, în acest sens, că nu este fondată critica recurenților vizând greșita aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 8 pct. f 1 din Legea nr. 31/1990 care nu sunt incidente în cauză întrucât se referă la ipoteza în care în societatea emitentă sunt mai multe categorii de acțiuni, ceea ce nu rezultă cu privire la societatea recurentă.

Nu sunt fondate – și au fost respinse – , nici criticile referitoare la greșita aplicare a prevederilor art. 99 1 alin. (2) și (3) din Legea nr. 31/1990, care, așa cum judicios a stabilit și instanța de apel, nu condiționează înregistrarea garanției reale mobiliare asupra acțiunilor – permisă oricărui acționar potrivit art. 99 1 alin. (1) din Lege – la Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare de prealabila înregistrare în registrul acționarilor, aceasta din urmă fiind de natură doar să ofere creditorului garantat un plus de protecție, fără ca ea să condiționeze în vreun mod valabilitatea constituirii respectivei garanții și nici opozabilitatea acesteia față de terți, realizată prin înregistrarea în A.E.G.R.M.

S-a reținut, de asemenea, că în mod corect a stabilit instanța de apel că în speță nu sunt incidente prevederile art. 12 din Actul constitutiv al recurentei reclamante, care condiționează aprobarea AGEA, la propunerea – în acest sens – a Consiliului de Administrație, numai gajarea acțiunilor de către societate și nu gajarea lor de către acționarul proprietar, criticile formulate de recurenți în acest sens nefiind fondate. Tot astfel, s-a constatat că și prevederile art. 10 și 11 din actul constitutiv au fost corect interpretate de instanța de apel care a reținut judicios că prin cele două contracte de garanții reale mobiliare dintre intimații-pârâți nu s-au încălcat drepturile celorlalți acționari și nici ale societății emitente.

Mai mult, chiar în art. 10.5 din Actul constitutiv se menționează că un creditor al unui acționar poate formula pretenții asupra părții din beneficiul societății ce i se va repartiza sub formă de dividende de către AGA, sau asupra cotei părți cuvenite acestuia la lichidarea societății, astfel că în mod judicios instanța de apel a apreciat că nu este afectat dreptul de preemțiune al acționarilor prin contractul de garanție nr. 123/2008 având ca obiect cesiunea drepturilor de creanță – încasare derivând din calitatea de acționar a pârâtului-intimat, prezente și viitoare, inclusiv dreptul la dividende, criticile formulate în acest sens de către recurenți urmând a fi respinse.

În sfârșit, s-a constatat că în mod judicios a stabilit instanța că nu este afectat dreptul de preemțiune al acționarilor nici prin încheierea contractului nr. 124/2008 prin care acționarul pârât intimat a constituit o garanție reală mobiliară în favoarea pârâtei intimate asupra acțiunilor sale nominative dematerializate, pe de o parte – pentru că o astfel de garanție se poate constitui în lumina dispozițiilor art. 99 1 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, iar pe de altă parte – , pentru că gajarea acțiunilor nu reprezintă un transfer al respectivelor acțiuni, nefiind nici o vânzare cumpărare sub condiție suspensivă a acțiunilor în cauză, nici un antecontract de vânzare-cumpărare a lor și nicio cesiune a acestora, spre a se putea invoca încălcarea dreptului de preemțiune al acționarilor reglementat de art. 11 din Actul constitutiv al societății emitente, recurenții nefăcând dovada că scopul contractului în litigiu ar fi constat în fraudarea acționarilor prin încălcarea menționatului drept de preemțiune și nici că pârâta intimată a cunoscut conținutul Actului constitutiv al recurentei, intimata neavând nici obligația să se informeze asupra acestuia, dispozițiile sale putând fi invocate numai în raporturile cu intimatul pârât – acționar al recurentei, dar a cărui rea credință nu este de natură să atragă nulitatea contractului de garanție menționat,

nefiind relevant pentru cauză nici sechestrul asigurător instituit asupra acțiunilor pârâtului intimat prin Ordonanța procurorului de pe lângă Judecătoria sector 6 București din 20 martie 2008, întrucât acesta a fost instituit ulterior datei de 19 februarie 2008, data încheierii contractului nr. 124/2008 dintre pârâții intimați privind gajarea acelorași acțiuni. Astfel fiind, decizia recurată constatându-se a fi legală și temeinică și pronunțată cu corecta aplicare a legii și a prevederilor Actului constitutiv al recurentei reclamante, cu aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul recurenților împotriva menționatei decizii a fost respins ca nefondat.