ÎCCJ, decizie (scj.ro #81732)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81732) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Contract de împrumut. Act adițional prin care

părțile înlocuiesc vechea obligație de restituire a împrumutului

cu o obligație nouă, constând în vânzarea unor acțiuni

deținute de debitor. Nulitatea noii obligații. Ineficacitatea

novației.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Obligații. Novația.

Index alfabetic :

novație

-

contract de împrumut

-

obligație

C.civ., art. 1030, art. 1128-1130,  art. 1584

Notă : S-au avut în vedere dispozițiile Codului

civil astfel cum erau  în vigoare la data investirii instanței

Condițiile specifice ce trebuie îndeplinite

pentru a opera novația sunt : existența unei obligații

valabile,  noua obligație să conțină un element nou și

intenția părților de a nova. Astfel, simpla adăugare a unei

noi obligații reprezintă un element nou față de vechea

obligație, care conduce la transformarea obligației pure și

simple într-o obligație plurală. Atare modificare a raportului

obligațional constituie o novație prin schimbare de obiect.

Însă, dacă noua obligație este nulă absolut, nu se poate

reține transformarea vechiului raport obligațional, continuând

să existe obligația contractată inițial, novația nu

operează, iar creditorul este îndreptățit a solicita executarea

obligației inițiale.

Cum din clauzele unui act adițional la un

contract de împrumut rezultă că s-a prelungit scadența

restituirii împrumutului cu 5 luni, iar dacă până la acea dată

nu se restituia împrumutul, urma ca debitorul să cedeze creditorului o

parte din acțiunile de la o societate comercială, la momentul la care

erau îndeplinite condițiile din contractul de vânzare – cumpărare de

acțiuni încheiat de debitor, se constată că unica obligație

convenită prin novație este cea legată de vânzarea

acțiunilor, ce reprezintă o obligație simplă.

Obligațiile astfel inserate în actul adițional la contract au fost

prevăzute succesiv și nu alternativ, din moment ce nu s-a

prevăzut menținerea obligației de restituire a împrumutului

după scadență, pentru perioada ulterioară, în cazul

neachitării împrumutului, părțile convenind un alt mod de

restituire a împrumutului, ceea ce atestă intenția lor de înlocuire

efectivă a vechii obligații.

Obligația de vânzare a acțiunilor fiind

însă contractată sub o condiție suspensivă, aceea a

îndeplinirii de către debitor a condițiilor din contractul de vânzare

– cumpărare de acțiuni, nerealizarea acesteia pune părțile

în situația în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi încheiat raportul

juridic obligațional, creditorul obligației contractate sub

condiție având dreptul la restituirea sumei de bani remise, astfel încât,

în acest caz, novația nu poate opera.

Secția

I civilă, decizia nr. 1297

din

24 februarie 2012

Prin sentința civilă nr. 201 din 25.06.2010

pronunțată de Tribunalul Brașov, s-a admis în parte cererea de

chemare în judecată formulată de reclamantul Ș.C., în

contradictoriu cu pârâtul C.G. și, în consecință, s-a dispus

obligarea pârâtului să achite reclamantului suma de 165.000 USD, respectiv

echivalentul în lei al acestei sume la data plății efective, cu titlu

de împrumut nerestituit, precum și dobânda aferentă sumei de bani mai

sus indicată, începând cu data de 30.06.2009 și până la data

efectuării plății. S-au respins restul pretențiilor

formulate de reclamant.

În motivarea sentinței, s-a reținut că la

data de 01.02.2005, între reclamantul Ș.C., în calitate de

împrumutător, și pârâtul C.G., în calitate de împrumutat, s-a

încheiat un contract prin care reclamantul a acordat pârâtului, cu titlu de

împrumut, suma de 150.000 USD, pentru o perioadă de un an, acesta din

urmă asumându-și obligația de a restitui reclamantului, la data

scadenței, care a fost stabilită de părțile contractante ca

fiind 1.06.2006, suma de 165.000 USD.

La data de 26.01.2009, între părțile

prezentului litigiu a fost încheiat un act juridic intitulat ,,addendum nr. 1

la contractul de împrumut din data de 1.02.2005”, prin care părțile

au convenit schimbarea datei la care obligația de restituire a sumei de

bani mai sus indicată devine scadentă, din 1.06.2006 în 30.06.2009

și, totodată, au convenit ca, în cazul în care, pârâtul nu va

restitui reclamantului până la această dată suma de 165.000 USD,

să cedeze acestuia 50% din acțiunile pe care le deține la SC

U.R. S.A Făgăraș, respectiv 12013 acțiuni cumpărate de

la Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului în temeiul contractului

de vânzare - cumpărare de acțiuni nr. 7x/2004, precum și din

acțiunile ce vor decurge din majorarea de capital.

Prin contractul de vânzare - cumpărare de

acțiuni, încheiat între AVAS, în calitate de vânzător, și

pârâtul C.G., în calitate de cumpărător, s-a convenit ca

vânzătorul să înstrăineze cumpărătorului, libere de

orice sarcini, un număr de 121.013 acțiuni, cu o valoare

nominală de 25.000 lei fiecare, în sumă totală de 3.025.325 mii

lei, reprezentând 57,05 % din valoarea capitalului social subscris al SC U.R.

S.A Făgăraș.

Potrivit clauzelor acestui contract, proprietatea asupra

acțiunilor vândute se transmite de la vânzător la cumpărător

la data creditării contului vânzătorului cu suma reprezentând

prețul de cumpărare al acțiunilor.

Prin contractul pe care l-au încheiat, părțile

contractante au stabilit că prețul de vânzare a acțiunilor

trebuie achitat de către cumpărător până cel mai târziu la

data de 10.10.2004 și că, în cazul în care această

obligației nu este executată până cel mai târziu la data de

25.10.2004, contractul se desființează de drept.

Din actul ce emană de la AVAS, rezultă că între aceasta și

pârâtul din prezenta cauză a fost perfectat contractul de garanție

reală mobiliară nr. 2xx/2004, prin care s-a constituit o

garanției reală mobiliară în favoarea acestei

autorități asupra pachetului de 121.013 acțiuni, reprezentând

57,05% din capitalul social al SC U.R. S.A Făgăraș,

garanție ce a fost înscrisă în Arhiva Electronică de

Garanții Reale Imobiliare și Registru Independent Transilvania SA.

Totodată, din cuprinsul acestui înscris, reiese că pârâtul nu a

executat obligația de plată a prețului de vânzare al acțiunilor

mai sus indicate, astfel că AVAS analizează oportunitatea

rezoluțiunii contractului de vânzare - cumpărare de acțiuni nr.

7x/2004. Existența garanției reale mobiliare, conform contractului de

garanție reală mobiliară nr. 2xx/2004, rezultă din extrasul

eliberat de Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare.

Prima instanță a constatat că părțile au încheiat un

contract de împrumut cu titlu oneros și, cu toate că în contul

pârâtului reclamantul a transferat proprietatea asupra sumei de 150.000 USD, la

data de 01.02.2005, așa cum rezultă din ordinul de plată aflat

la dosarul cauzei, pârâtul nu a executat obligația de restituire la

scadență asumată prin semnarea contractului de împrumut.

Instanța a înlăturat afirmația pârâtului în sensul că a

achitat o parte din suma de bani pe care o datorează reclamantului, ca

nefiind susținută de nicio probă, deși părții

menționate i-au fost acordate două termene de judecată pentru a

depune la dosarul cauzei chitanțele doveditoare ale plăților pe

care le-ar fi făcut reclamantului în temeiul contractului de împrumut

intervenit între părți. De altfel, la termenul de judecată din

data de 04.06.20201, pârâtul a arătat că nu deține un înscris

care să ateste că a predat reclamantului vreo sumă de bani din

cea pe care a primit-o de la acesta, cu titlu de împrumut.

Tribunalul a înlăturat, ca nefondată, și susținerea

formulată de pârât, în sensul că cererea introductivă de

instanță este inadmisibilă, față de prevederile art.

111 C.proc.civ., întrucât reclamantul a formulat o acțiune în constatare,

deși avea la îndemână calea unei acțiuni în realizare, și

dat fiind că, prin actul intitulat ,,addendum nr. 1 la contractul de

împrumut”, părțile, de comun acord, au schimbat obiectul

obligației de restituire, acesta fiind constituit din cedarea cotei de 50

% din acțiunile individualizate în contractul de vânzare - cumpărare

de acțiuni nr. 7x/2004.

În raport de finalitatea cererii de chemare în judecată, respectiv aceea

de a se obține repararea prejudiciului pe care l-a încercat ca urmare a

refuzului pârâtului de a executa obligațiile pe care și le-a asumat

prin semnarea contractului de împrumut, această acțiune este în

realizarea dreptului, iar nu o acțiune în constatare, așa cum a

susținut pârâtul.

Primul capăt de cerere, prin care reclamantul a solicitat să se

constate că pârâtul nu și-a îndeplinit obligațiile asumate, nu

se circumscrie prevederilor art. 111 C.proc.civ., deoarece neexecutarea

obligațiilor contractuale nu poate fi formulată decât ca un argument

în susținerea cererii de reparare a prejudiciului încercat de către

reclamant, iar nu ca o pretenție concretizată într-un petit al

cererii, astfel că tribunalul nu a admis, astfel cum a fost formulat,

primul petit al cererii de chemare în judecată.

În legătură cu cea de-a doua apărare a pârâtului, tribunalul a

constatat că, potrivit clauzelor contractului de împrumut și ale

actului juridic denumit addendum nr. 1 la contractul de împrumut, pârâtul

și-a asumat o obligație alternativă, anume aceea ca, în cazul în

care, la data de 30.06.2009, nu va fi în măsură să restituie

reclamantului suma de bani indicată în contractul de împrumut, ce

constituie principala obligației pe care și-a asumat-o față

de reclamant, să cedeze acestuia cota de 50 % din acțiunile ce

formează obiectul material al contractului de vânzare-cumpărare de

acțiuni nr. 7x/2004, pe care l-a perfectat cu AVAS, în calitate de

cumpărător.

Tribunalul a apreciat că sunt întrunite cerințele de aplicare a

dispozițiilor art. 1030 C.civ., deoarece acțiunile pe care pârâtul

le-a cumpărat în temeiul acestui contract de vânzare - cumpărare sunt

indisponibilizate la dispoziția AVAS, astfel că ele nu pot fi cedate

reclamantului.

În consecință, instanța a constatat că singura

obligației ce poate fi stabilită în sarcina pârâtului este aceea de a

restitui suma de bani ce este stipulată în contractul de împrumut, sens în

care a dispus, în conformitate cu prevederile art. 1584 C.civ.

În ceea ce privește dobânda legală, tribunalul a constatat că

reclamantul este îndreptățit să obțină daune interese

moratorii, constând în dobânda legală aplicabilă, potrivit art. 3 din

O.G. nr. 9/2000, cu referire la art. 1073 C.civ., ca urmare a neexecutării

la termen a obligației asumate prin contractul de împrumut.

Prin decizia civilă nr. 180 din 7.12.2010, Curtea de

Apel Brașov, Secția civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale,

a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul C.G. și a obligat

reclamantul Ș.C. să plătească Ministerului Finanțelor

Publice - prin organele teritoriale, suma de 2007,70 lei reprezentând

diferență taxă judiciară de timbru în primă

instanță .

Pentru a decide astfel, instanța de apel a

înlăturat, în primul rând, motivele de ordin procedural invocate.

Astfel, excepția necompetenței tribunalului în

primă instanță a fost analizată prin încheierea de

dezbateri din 30.11.2010, în raport de cuantumul precizat al pretențiilor,

care depășesc 500.000 lei și în aplicarea art. 2 pct. 1 lit. b)

C.proc.civ., precum și a dispozițiilor art. 112 alin. (1) pct. 3

și 18

1

C.proc.civ.

În ceea ce privește modul de citare a pârâtului în

fața tribunalului, instanța a reținut că la primul termen

pârâtul a fost citat la adresa din Făgăraș, str. N. nr. 1, la

locul de muncă indicat în contractul de vânzare-cumpărare de

acțiuni, termen la care a fost decăzut din dreptul de a depune

întâmpinare.

La al doilea termen, 23.04.2010, pârâtul s-a prezentat

personal, menționând că adresa sa de domiciliu este în

Făgăraș, str. N. nr. 1, unde a fost citat la primul termen, fapt

consemnat în încheierea de ședință, astfel că nu a fost

nici un viciu de procedură, iar decăderea a operat legal conform art.

114

1

alin. (2) raportat la art. 103 alin.(1) C.proc.civ.

În aceste condiții, chiar dacă ar fi existat

vreun viciu de procedură, ar fi fost acoperit conform art. 89 alin.(2)

C.proc.civ. Drept urmare, textul art. 105 alin.(2) nu este aplicabil, iar

soluția casării, solicitată, este specifică recursului

și nu apelului.

La următoarele termene, pârâtul s-a prezentat

personal și asistat de apărător, încât nu poate fi cazul unei

proceduri de citare viciate și în consecință motivul de apel a

fost respins.

Instanța de apel a constatat, în același timp,

că drepturile procedurale ale pârâtului au fost respectate, întrucât,

deși a fost decăzut din dreptul de a depune întâmpinare, pârâtului a

avut posibilitatea de a combate pretențiile reclamantului, acordându-i-se

un termen de aproximativ o lună, timp suficient pentru a depune înscrisul

de care a făcut vorbire și pentru a-și angaja un avocat.

Pârâtul nu s-a conformat, deși i s-a mai acordat un

nou termen pentru apărare, astfel că legal prima instanță a

refuzat la ultimul termen amânarea cauzei, pe considerentul că nu sunt

îndeplinite cerințele art. 156 alin.(1) C.proc.civ.

Practic, pârâtul a avut la dispoziție întreg

intervalul cuprins între 23.04.2010 și 04.06.2010, de a-și

pregăti apărarea, astfel că susținerile sale nu au nici un

suport. Dacă ar fi existat înscrisul de care se prevalează, respectiv

că a achitat o parte din datorie, acesta putea fi depus, chiar dacă a

fost decăzut din dreptul de a depune întâmpinare.

Cu privire la timbraj, s-a constatat că

instanța de apel nu poate dispune anularea cererii de chemare în

judecată ori să admită pretențiile în limitele timbrajului,

cum s-a solicitat prin cererea de apel, aceste soluții aparținând

primei instanțe. Constatând însă că cererea de chemare în

judecată nu a fost timbrată corespunzător, curtea a făcut

aplicarea art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, obligând pe reclamant la

plata diferenței de taxă judiciară de timbru.

Cu privire la inadmisibilitatea petitului 1, s-a

constatat că prima instanță a respins petitul 1, astfel că

pârâtul nu are interesul juridic să invoce acest motiv.

Cu privire la motivele de drept substanțial,

instanța de apel a pornit de la premisa că pârâtul nu a contestat

primirea sumei împrumutate. Întrucât această obligație nu a fost

executată, legal prima instanță a făcut aplicarea

dispozițiilor art. 1584 C.civ., obligându-l pe pârât la restituirea

împrumutului.

Instanța a înlăturat susținerea

că s-ar fi acordat o dobândă mai mare sau neconformă legii, cât

timp prima instanță și-a fundamentat soluția pe

dispozițiile OG nr. 9/2000, care, prin art. 2 și 5 permite acordarea

dobânzii legale. Faptul că nu s-a indicat modalitatea de calcul, nu are

relevanță din punctul de vedere al dreptului, ci numai al

executării silite, executorul judecătoresc, la nevoie, fiind în

măsură să calculeze cuantumul dobânzii.

S-a apreciat că petitul privind restituirea

împrumutului nu este inadmisibil, astfel cum pretinde apelantul, cât timp

condițiile de vânzare a acțiunilor înscrise în addendum-ul nr. 1 nu

sunt și nu erau îndeplinite la data introducerii acțiunii, cum corect

a reținut tribunalul, dovadă fiind înscrisul emis de autoritatea

competentă din care rezultă indisponibilizarea acțiunilor, iar

actele emanate de la pârât în calitate de director al SC U. R. SA, nu

infirmă această stare de fapt.

Nu

este vorba despre schimbarea raportului juridic obligațional, în sensul

existenței unei novații, nefiind îndeplinite cerințele art. 1128

-1130 C.civ. Dimpotrivă, așa cum a reținut prima

instanță, prin addendum-ul în discuție s-a prevăzut o

obligație alternativă, care să permită exonerarea pârâtului

de datorie și cum aceasta din urmă nu poate fi îndeplinită,

dispozițiile art. 1030 C.civ. sunt pe deplin aplicabile, pârâtul fiind

debitorul obligației inițiale de restituire a împrumutului.

Instanța de apel a mai reținut că,

deși pârâtul a afirmat că ar fi restituit o parte din suma

împrumutată, nu există nicio dovadă în acest sens, conform art.

1138 C.civ. sau, cel puțin, o chitanță liberatorie prin care

creditorul să fi confirmat plata fie și parțială a datoriei

ori un început de dovadă scrisă, provenit de la creditor.

Ordinul de plată emis de BCR – SA, Sucursala

Făgăraș, pe numele pârâtului, precum și un grafic de

rambursare, depuse la dosar, nu reprezintă asemenea dovezi, ci doar proba

unui nou împrumut contractat de pârât, nu și a afectațiunii lui în

contul creanței reclamantului.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul,

criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 5 C.proc.civ.

condițiile nelegalei citări a pârâtului pentru termenul de

judecată din 26.03.2010, iar această împrejurare a condus la

nerespectarea dreptului la apărare al pârâtului, decăzut fiind din

dreptul de a depune întâmpinare, de a formula apărări și ridica

excepții.

Astfel, la primul termen de judecată, pârâtul a fost

citat la sediul societății, din Făgăraș, str. N. nr.

l, nu la domiciliul acestuia din Făgăraș, str. N. nr. 21, fiind

încălcate, astfel, dispozițiile art. 85, art. 88 alin.(1) pct. 2, 3,

4 și 6 C.proc.civ., ceea ce atrage aplicarea sancțiunii

nulității, prevăzute de art. 88 alin. (2). Citația,

împreună cu acțiunea reclamantului, nu au ajuns la destinație,

întrucât persoana care se ocupa de corespondență nu a avut o astfel

de intrare în registrul de corespondență.

Pentru termenul din 23.04.2010, pârâtul a fost citat la

ambele adrese, respectiv str. N. nr.21 și str. N. nr. l. La acel termen,

pârâtul s-a prezentat și a învederat instanței că nu a primit

nicio citație, că locuiește în Făgăraș, str. N.

nr. 21 (însă din eroare s-a consemnat în încheiere tot N. nr. l), că

nu a avut cunoștință de cererea de chemare în judecată

și solicită un termen pentru formularea apărării.

Instanța nu a luat în considerare cererea

legală de apărare a pârâtului, nu s-a pronunțat asupra acesteia,

dar i-a învederat aplicarea sancțiunii decăderii din dreptul de a

formula întâmpinare și de a propune probe. Cererea în probațiune a

reclamantului fusese discutată la primul termen, când paratul nu a fost

legal citat.

Vătămarea fiind prezumată, în

accepțiunea art. 105 alin.(2) C.proc.civ., prin citarea nelegală,

faptul că pârâtul s-a prezentat ulterior la celelalte termene nu

înlătură faptul că acesta a fost decăzut din dreptul de a

formula întâmpinare și de a propune probe în apărarea sa. Probele

solicitate au fost admise în temeiul art. 138 alin.(3) C.proc.civ., pârâtul

făcând vorbire de soluționarea pe cale amiabilă și de

depunerea înscrisului pe care-l deține.

Aceste susțineri sunt întărite de faptul

că la termenul din data de 1.06.2010, reprezentantul pârâtului a solicitat

încuviințarea probei cu interogatoriul reclamantului și a probei

testimoniale.

Nu este reală constatarea instanței de apel în

sensul că la următoarele termene, pârâtul s-a prezentat asistat de

către apărător, acest lucru având loc doar la ultimul termen de

judecată.

pronunțată de către o instanță necompetentă,

valoarea pretențiilor indicată în cererea de chemare în judecată

fiind de 473.550 lei, echivalent al sumei de 165.000 USD (1 USD=2,87 lei).

Ulterior, reclamantul a precizat cuantumul obiectului

cererii ca fiind 500.739,83 lei, în cuantum intrând și dobânda legală

de la data scadenței, 1.07.2009, până la data introducerii cererii,

4.02.2010, fără a depune modalitatea de calcul a dobânzii, precizare

în raport de care tribunalul și-a stabilit competența de

soluționare a cauzei10. Procedând, însă, la calcularea dobânzii

legale de referință prevăzute de art. 3 alin.(3) din O.G. nr.

9/2000 (respectiv suma datorată înmulțită cu dobânda legală

împărțit la 365 zile înmulțit cu numărul de zile scadente,

respectiv: 473.550 x 8,253% : 365 x 219), valoarea dobânzii este de 23.449 lei.

Așadar, valoarea totală a pretențiilor

este de 496.999 lei, compusă din 473.550 și 23449, competența

materială de soluționare a cauzei în primă instanță

aparținând Judecătoriei Făgăraș.

pretențiile formulate, de 500.739,83 lei. Reclamantul datora 9118,4 lei,

după precizarea cuantumului pretențiilor în cursul

judecății, achitând doar 7110,7 lei. Pe cale de consecință,

cererea reclamantului trebuie, în principal, anulată ca insuficient timbrată,

iar în subsidiar, soluționată în limitele în care taxa judiciară

de timbru s-a plătit în mod legal, în conformitate cu art. 20 alin. (4)

din Legea nr. 146/1997.

Instanța de apel, analizând motivele invocate, a

constatat că cererea nu a fost timbrată corespunzător și

l-a obligat pe reclamant să achite diferența de taxă de timbru

în valoare de 2007,70 lei.

Așa cum reține și instanța de apel,

cererea reclamantului nu putea fi respinsă ca insuficient timbrată

sau admisă în limitele achitării taxei, această soluție

aparținând primei instanțe, astfel că soluția dată de

către prima instanța este nelegală, având în vedere că a

admis o cerere insuficient timbrată. Mai mult, prima instanță a

dat dovadă de superficialitate, având obligația să calculeze

și să pună în vedere reclamantului să achite taxa

judiciară de timbru pentru pretențiile formulate, ulterior urmând

să recalculeze taxa după ce reclamantul și-a precizat

pretențiile în fața instanței.

faptul că părțile au schimbat modalitatea de stingere a obligațiilor

asumate.

Pârâtul și-a îndeplinit întocmai obligațiile

contractuale impuse prin contractul de vânzare cumpărare pe acțiuni

nr. 7x/2004, inclusiv cele prevăzute prin acordul social, pct. 1 c, pentru

perioada de 5 ani de la transferul dreptului de proprietate, 30.10.2004

-30.10.2009, fapt ce rezultă din adresa către vânzătoarea AVAS -

Direcția Generală Monitorizare Contracte Privatizare.

Urmează ca între părțile contractante

să se constate îndeplinirea obligațiilor și să se ridice

garanția reală mobiliară în favoarea vânzătorului, pârâtul

nefiind legat de o scadență până la care trebuia să

cesioneze acțiunile sale către reclamant.

Acțiunea este prematură și pentru faptul

că reclamantul avea posibilitatea rezilierii convenției încheiate la

data de 26.01.2009, prin care se modifica modalitatea de stingere a

obligațiilor.

Nu se poate reține că pârâtul nu a îndeplinit

obligațiile asumate prin actul adițional, întrucât transferul

dreptului de proprietate asupra acțiunilor nu are stabilită o

dată scadentă, prevăzându-se că „cedarea acțiunilor se

va face la data când sunt îndeplinite condițiile din contractul de vânzare

cumpărare pe acțiuni nr. 7x/2004 dintre AVAS și C.G.”.

Așadar, acest act adițional din 26.01.2009 al contractului de

împrumut reprezintă noua voință a părților și

trebuie să producă efecte juridice.

Față de efectele actului adițional,

reclamantul trebuia să solicite rezoluțiunea, în temeiul art. 1021

C.civ., întrucât susține că pârâtul nu și-a îndeplinit, în mod

culpabil, obligațiile asumate prin convenție.

Instanța de fond a dispus obligarea pârâtului la

restituirea unei sume, căreia nu i-a fost dovedită certitudinea,

lichiditatea si exigibilitatea, la fel pronunțându-se și asupra

cuantumului dobânzii legale și mai mult decât atât a omis convenția

părților sau  „legea părților" stabilită prin

actul adițional.

Prin încheierea acestui act adițional, se poate

constata o întrerupere a termenului general de prescripție, astfel

că, omițând acest înscris, acțiunea formulată de către

reclamant este prescrisă. Atât timp cât nu se recunoaște efectul

addendum-ului încheiat de către părți la data de 26.01.2009, nu

se poate reține întreruperea termenului de prescripție.

Un alt motiv pentru care efectul addendum-ului trebuie

reținut este faptul că, anterior încheierii acestuia, a existat între

părți un „gentleman agreement”, prin care reclamantul investea suma

împrumutată în vederea achiziționării acțiunilor. De

asemenea, reclamantul a facilitat și obținerea unor contracte

ulterioare, de aceea acest împrumut ulterior s-a transformat într-un contract

de vânzare cumpărare a acțiunilor, aceasta fiind finalitatea și

dorința părților încă de la încheierea primei

convenții.

ordinul de plată din 1.02.2005, s-a împrumutat pârâtului suma de 150.000

USD, iar prin contractul de împrumut debitorul își ia angajamentul de a

achita creditorului suma de 165.000 USD. Diferența de 15.000 USD

reprezintă dobândă mai mare decât cea legală, iar în raporturile

civile obligația de a plăti o dobândă mai mare decât cea

stabilită în condițiile legii este nulă.

Cu toate acestea, partea a acceptat achitarea acestei

sume, deoarece acest împrumut era necesar pentru a pune bazele unei strategii

în activitatea comercială pe care o desfășura la acea dată.

Ulterior, în luna august 2005, la stăruințele

reclamantului, pârâtul a încheiat un contract de credit în valoare de 57.800

USD, iar suma de 52.000 USD a fost achitată către reclamant, cu titlu

de restituire parțială împrumut. Între părți s-a încheiat

la data respectivă un înscris, însă nesemnat de către reclamant.

cu acest obiect trebuie respinse, având în vedere că nu au fost corect

calculate și timbrate. Prin notele de ședință depuse de

către reclamant nu se arată modalitatea de calcul, prin care s-a

apreciat că dobânda legală este de 28.696 lei, iar dobânda este cea

prevăzută de art. 3 din O.G. nr. 9/2000.

Dobânda legală urmează a fi calculată de

la data introducerii acțiunii în instanță, și nu de la data

scadenței, data înregistrării acțiunii fiind cea la care

reclamantul înțelege să-și valorifice dreptul material la

acțiune.

inadmisibil, atâta vreme cât reclamantul are deschisă calea unei

acțiuni în realizarea dreptului, conform art. 111 C.proc.civ.

împrumutului este, de asemenea, inadmisibil, deoarece cei doi

cocontractanți au schimbat raportul juridic obligațional, potrivit

addendum-ului la contractul de împrumut din 01.02.2005, încheiat la data de

26.01.2009.

Potrivit clauzelor acestuia, întrucât restituirea

împrumutului nu a avut loc la data de 30.06.2009, s-a transformat într-un alt

raport juridic obligațional, fără a fi fost stabilit un termen

în acest sens. Neîndeplinirea condițiilor prevăzute în contractul de

vânzare cumpărare încheiat cu AVAS nu este imputabilă debitorului,

fiind determinată de criza economică mondială, ce a pus pe

debitor în imposibilitatea de a îndeplini obligația din acordul social cu

sindicatul, respectiv de a plăti drepturile salariale din anul 2009, motiv

pentru care vânzarea cumpărarea între părți nu a avut loc.

Ulterior, prin adresa depusă la dosar, s-a

făcut dovada că pârâtul și-a îndeplinit obligațiile din acordul

social, astfel că nu se poate reține faptul că addendum-ul nu

își poate produce efectele, iar addendum-ul nu precizează o dată

până la care urmează să se transmită dreptul de proprietate

al acțiunilor.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor

formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte a constatat

următoarele:

referitoare la aprecierea greșită, de către instanța de

apel, a respectării normelor procedurale privind asigurarea dreptului la

apărare al pârâtului în faza judecății în primă

instanță.

Nelegala citare a pârâtului pentru primul termen de

judecată, respectiv cel din 26.03.2010 – acesta fiind citat la nr. 1, în

loc de 21, pe str. N. din localitatea Făgăraș – a afectat

legalitatea măsurii dispuse la acel termen de către prima

instanță, cu privire la decăderea pârâtului din dreptul de a

formula întâmpinare.

Ca atare, pârâtul era în continuare îndreptățit

a îndeplini un atare act procedural pentru termenul imediat următor,

respectiv cel din 23.04.2010, pentru care a fost legal citat la adresa de

domiciliu, ceea ce nu s-a întâmplat, pârâtul prezentându-se personal și

solicitând amânarea judecății în vederea soluționării

amiabile și a depunerii de înscrisuri pentru dovedirea achitării unei

părți din împrumut, solicitare admisă de către

instanță.

Întrucât pârâtul nu a fost asistat de către un

avocat la termenul de judecată din 23.04.2010 - care a coincis cu prima zi

de înfățișare, primul termen la care pârâtul a fost legal citat

-, s-a constatat incidența prevederilor art. 118 alin.(3) C.proc.civ.

Pe acest temei, instanța, în mod corect, a consemnat

în încheierea de ședință dovezile și apărările

invocate de către pârât, în condițiile în care pârâtul nu a solicitat

un termen pentru pregătirea apărării și depunerea

întâmpinării, astfel cum prevede teza ultimă a art. 118 alin.(3)

C.proc.civ. Pârâtul nu a înțeles, de altfel, să mai formuleze

întâmpinare în cursul judecății.

S-a constatat, în aceste condiții, că

vătămarea pricinuită pârâtului prin decăderea sa din

dreptul de a formula întâmpinare a fost înlăturată prin anularea

acestui act de procedură, la termenul imediat următor, instanța

făcând aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 118 alin. 3

C.proc.civ.

În conformitate cu art. 138 alin.(1) C.proc.civ.,

dovezile ce nu au fost invocate prin întâmpinare nu vor mai putea fi invocate

în cursul judecății, cu excepția a patru situații, expres

și limitativ prevăzute de legiuitor, printre care și cea de la

pct. 4 al normei, referitoare la situația în care dovada nu a fost

cerută în condițiile legii din pricina lipsei de pregătire a

părții, care nu a fost asistată sau reprezentată de avocat.

Ipoteza descrisă de art. 118 alin. (3) C.proc.civ.,

aceea în care partea, neasistată de avocat, nu depune întâmpinare și,

fără a solicita amânarea judecății în vederea

pregătirii apărării și a depunerii întâmpinării,

învederează instanței dovezile și apărările de care se

prevalează în cauză, se încadrează tocmai în situația de

excepție a depunerii dovezilor prevăzută de art. 138 alin. (1)

pct. 4 C.proc.civ., anterior menționată.

Ca atare, în mod corect, prima instanță, la

termenul de judecată din 4.06.2010, constatând că pârâtul nu a depus

înscrisul învederat, în termenul prevăzut de art. 138 alin.(3) C.proc.civ.

– după ce îi acordase, de altfel, două termene în acest sens -, a

dispus decăderea pârâtului din dreptul de a administra proba

încuviințată, respingându-i solicitarea de acordare a încă unui

termen în același sens.

Drept urmare, în mod corect a apreciat instanța de

apel că nu a fost încălcat dreptul la apărare al pârâtului, în

condițiile în care au fost respectate normele procedurale relative la

propunerea și administrarea probelor.

Nedepunerea înscrisului invocat în apărare fiind

imputabilă pârâtului, care nu a înțeles să administreze proba

încuviințată în termenul acordat în acest scop, această parte nu

se poate prevala de propria culpă procesuală, legată de

neîndeplinirea obligațiilor de efectuare a actelor de procedură în

condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege ori de

judecător și de probare a pretențiilor și

apărărilor, conform art. 129 alin.(1) C.proc.civ., pentru a critica

nerespectarea normelor de procedură, fiind pe deplin aplicabil art. 108

alin.(4) C.proc.civ.

Față de cele expuse, au fost înlăturate

criticile recurentului pe acest aspect.

necompetenței materiale de soluționare a cauzei, în primă

instanță, de către tribunal, dată fiind valoarea obiectului

cererii, astfel cum rezultă din cererea de chemare în judecată,

precizată de reclamant.

Atare valoare a fost calculată în mod corect prin

adăugarea, la debitul principal, a dobânzilor aplicate acestuia între data

scadenței și data formulării cererii de chemare în

judecată, dat fiind caracterul cert al acestor venituri, suma

rezultată, ce depășește pragul de 500.000 lei,

atrăgând competența tribunalului în primă instanță,

deoarece, prevăzut de art. 2 pct. 1 lit. b) C.proc.civ.

Sunt nefondate susținerile recurentului privind

calcularea greșită a cuantumului dobânzilor pentru perioada

premergătoare formulării cererii de chemare în judecată,

deoarece, comparând calculul propus de către recurent cu cel realizat de

către reclamant prin cererea precizatoare de la termenul din 26.03.2010,

reiese că diferența în minus din evaluarea pârâtului are drept

cauză raportarea la un număr mai mic de zile de întârziere în

achitarea debitului, 219, în loc de 268.

Ca atare, susținerile recurentului cu acest obiect

au fost respinse ca nefondate.

chemare în judecată, așa cum a fost precizată, se observă

că susținerile din motivarea recursului sunt contradictorii.

Astfel, deși recurentul acceptă argumentarea

instanței de apel pe același aspect, în sensul că cererea

reclamantului nu putea fi respinsă ca insuficient timbrată sau

admisă în limitele achitării taxei, deoarece o asemenea soluție

putea fi adoptată doar de către prima instanță,

susține în continuare aplicarea sancțiunii nulității

cererii pentru timbrare insuficientă ori analizarea cererii în limitele

legalei timbrări. Or, câtă vreme recurentul nu înțelege să

critice considerentele instanței de apel, susținerile referitoare la

sancțiunea aplicabilă sunt lipsite de obiect.

Pe de altă parte, instanța de apel a făcut

aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 20 alin.(5) din Legea nr.

146/1997, prin darea în debit a reclamantului pentru diferența de

taxă judiciară de timbru neachitată în cursul

judecății în primă instanță, iar pârâtul nu a formulat

critici pe acest aspect, prin motivele de recurs.

În aceste condiții, anularea cererii ca insuficient

timbrată ori soluționarea cererii în limitele legalei timbrări,

conform art. 20 alin. (4) din Legea nr. 146/1997, ar echivala cu aplicarea unei

duble sancțiuni pentru aceeași neregularitate izvorâtă din

nerespectarea normei fiscale, ceea ce nu este admisibil.

Pentru același argument, nu este posibilă nici

soluția preconizată de către recurent, aceea a anulării

sentinței, pentru neîndeplinirea de către instanță a

obligației de a pune în vedere reclamantului, după precizarea

pretențiilor, să achite diferența de taxă judiciară de

timbru; mai mult, o asemenea soluție nu are temei legal, înlăturarea

neregularității în discuție realizându-se în condițiile

art. 20 alin.(5) din Legea nr. 146/1997, a căror aplicare, de către

instanța de apel, nu a fost contestată prin motivele de recurs.

Au fost, astfel, respinse susținerile recurentului

pe aspectul timbrajului aferent cererii de chemare în judecată.

prematurității cererii de chemare în judecată - ca, de altfel,

și cea a inadmisibilității restituirii împrumutului, de la pct.

8 din motivele de recurs - se bazează atât pe schimbarea obiectului

raportului juridic obligațional, în sensul intervenirii unei novații,

însă și pe o altă situație de fapt decât cea

reținută de către ambele instanțe de fond.

Se constată că niciuna dintre excepțiile

invocate nu este întemeiată, pentru următoarele considerente:

Instanța de apel – confirmând hotărârea primei

instanțe – a respins apărarea pârâtului în ceea ce privește

schimbarea obiectului raportului juridic obligațional, din împrumut în

obligație de vânzare în viitor a unui procent de 50% din acțiunile deținute

de către pârât la SC U.R. SA, deoarece prin actul adițional la

contractul de împrumut (din 1.02.2005), încheiat la data de 26.01.2009 și

intitulat „addendum”, s-a prevăzut o obligație alternativă –

restituire împrumut/vânzare 50% din acțiuni -, iar cea din urmă

obligație nu poate fi îndeplinită, fiind aplicabile dispozițiile

art. 1030 C.civ.

Se constată că instanța de apel a acceptat

crearea prin actul adițional a unei alte obligații decât cea de

restituire a împrumutului (și reclamantul a adoptat aceeași

poziție în proces, a se vedea concluziile scrise depuse în fața

primei instanțe), însă a apreciat că nu poate fi vorba despre

novație, ci despre o obligație alternativă. Așadar, a

considerat că raportul obligațional prin care s-a născut o

obligație alternativă exclude novația.

Or, această premisă de analiză este

greșită, deoarece crearea unui raport juridic obligațional

conținând o obligație alternativă nu numai că nu exclude

novația obiectivă, ci implică o novație, în cazul

preexistenței unui raport obligațional al cărui obiect

suportă o modificare.

Astfel, simpla adăugare a unei noi obligații

reprezintă un element nou față de vechea obligație, care

conduce la transformarea obligației pure și simple – restituirea

împrumutului – într-o obligație plurală – restituirea împrumutului

sau vânzarea acțiunilor. Atare modificare a raportului obligațional

constituie o novație prin schimbare de obiect.

Este fără relevanță din acest punct

de vedere că noua obligație, una complexă, o include și pe

cea anterioară: este vorba despre obligații diferite, cu regim

juridic distinct, cea veche – pură și simplă, care se stinge

prin novație, cea nouă – alternativă, fapt ce echivalează

cu un obiect diferit al raportului juridic și transformarea acestuia

printr-o novație obiectivă.

Nu se poate susține că obligația

alternativă nu poate fi creată prin novație: acest mod de

transformare a obligației reprezentând o convenție, este supus

libertății de voință a părților contractante,

care operează pe deplin în cauză – nu s-a contestat, după cum

s-a arătat, că a intervenit o modificare a obiectului contractului

inițial de împrumut -, în absența unei norme care să

interzică în mod expres novația în atare situație.

În raport de cele expuse, ceea ce interesează în

cauză este dacă novația a constat în înlocuirea vechii obligații

cu o obligație alternativă - restituire împrumut/vânzare 50% din

acțiuni - sau tot cu una pură și simplă - vânzare 50% din

acțiuni.

Obligația alternativă implicând două sau

mai multe prestații în sarcina debitorului, conținutul acestora

trebuie să fie clar și neechivoc exprimat.

Din clauzele convenției rezultă că s-a

prelungit scadența restituirii împrumutului cu 5 luni, iar dacă

până la acea dată nu se restituia împrumutul, urma ca debitorul

să cedeze creditorului o parte din acțiunile de la SC U.R. SA, la

momentul la care erau îndeplinite condițiile din contractul de vânzare –

cumpărare de acțiuni încheiat la data de 30.09.2004 între pârât

și AVAS.

Obligațiile astfel inserate în actul adițional

au fost prevăzute succesiv, și nu alternativ, din moment ce nu s-a

prevăzut menținerea obligației de restituire a împrumutului

după scadență, pentru perioada ulterioară, în cazul

neachitării împrumutului, părțile convenind un alt mod de

restituire a împrumutului, ceea ce atestă intenția lor de înlocuire

efectivă a vechii obligații.

Se constată, în aceste condiții, că unica

obligație convenită prin novație este cea legată de

vânzarea acțiunilor, ce reprezintă o obligație simplă.

Considerentele expuse anterior vizează

condițiile specifice ce trebuie îndeplinite pentru a opera novația,

respectiv: existența unei obligații valabile; aceea ca noua

obligație să conțină un element nou; intenția

părților de a nova.

Trebuie verificată, însă, cea de-a patra

condiție, privind nașterea unei obligații noi valabile,

verificare posibilă în cadrul susținerilor recurentului – pârât în

sensul intervenirii novației.

Astfel, dacă noua obligație este nulă

absolut, nu se poate reține transformarea vechiului raport

obligațional, continuând să existe obligația contractată

inițial.

Se observă că, prin actul adițional, s-a

prevăzut cedarea a 50% din acțiuni „la data când sunt îndeplinite

condițiile din contractul de vânzare – cumpărare de acțiuni nr.

7x din 30.09.2004 dintre AVAS și C.G.”.

Obligația de vânzare a acțiunilor a fost

contractată sub o condiție suspensivă, aceea a îndeplinirii de

către pârât a condițiilor din contractul de vânzare – cumpărare

de acțiuni.

Or, un asemenea eveniment viitor și nesigur care

afectează obligația depinde exclusiv de voința debitorului,

deoarece acesta decide dacă și la ce moment va produce efecte

juridice actul adițional, cu atât mai mult cu cât nu s-au prevăzut

circumstanțele în care condiția se putea sau nu socoti

îndeplinită ori un termen – limită în acest sens.

În acest fel, creditorul este lipsit de orice mijloc de a

verifica realizarea condiției și motivele eventualei neîndepliniri,

inclusiv de exercițiul dreptului de a solicita restituirea prețului

vânzării, deja achitat (prin remiterea sumei de bani cu titlu de

împrumut), cu atât mai puțin daune – interese pentru eventuale prejudicii

cauzate.

În cazul oricărei condiții suspensive,

nerealizarea acesteia pune părțile în situația în care s-ar fi

aflat dacă nu ar fi încheiat raportul juridic obligațional,

creditorul obligației contractate sub condiție având dreptul la

restituirea sumei de bani remise, și nu la rezoluțiunea contractului

ori la executarea silită, în natură sau prin echivalent, astfel cum

pretinde pârâtul prin motivele de recurs.

Or, prin modul de contractare în cauză, creditorul

nu numai că nu are nicio putere asupra realizării condiției,

însă nici nu poate pretinde restituirea sumei de bani, până la

îndeplinirea condiției.

Rezultă, astfel, că incertitudinea producerii

evenimentului condițional derivă exclusiv din manifestarea

voinței debitorului de a realizare a condiției, respectiv de a se

obliga, modalitate de contractare ce indică asumarea unei condiții

pur potestative din partea debitorului, obligația astfel asumată

fiind nulă absolut, în temeiul art. 1010 C.civ.

Nu pot fi primite susținerile pârâtului în sensul

că și-ar fi îndeplinit obligațiile asumate prin contractul de

vânzare – cumpărare de acțiuni, împrejurare care, din perspectiva

actului adițional, ar fi echivalat cu realizarea condiției, cu toate

consecințele ce decurg din acest fapt, inclusiv cu operarea transferului

dreptului de proprietate asupra acțiunilor, de la pârât la reclamant.

Instanța de apel, prin decizia recurată, a

constatat că pârâtul nu a îndeplinit toate obligațiile din contract,

neputând fi primite motivele de recurs prin care se susține contrariul.

Instanța de apel a avut în vedere extrasul din

evidențele Arhivei Electronice de Garanții Reale Mobiliare, ce

confirmă existența înscrierii, la data de 9.04.2010, a unei asemenea

garanții în favoarea AVAS asupra pachetului de 121013 acțiuni,

reprezentând 57,05% din capitalul social al SC U.R. SA, cedate pârâtului prin

contractul de vânzare cumpărare de acțiuni nr. 7x/2004, încheiat cu

AVAS.

Neîndeplinirea unor obligații contractuale asumate

prin acel contract este confirmată chiar de către AVAS, prin adresa

nr. 29xx/2010, acesta fiind motivul pentru care subzistă

indisponibilizarea acțiunilor vândute pârâtului, în baza contractului de

garanție reală mobiliară încheiat odată cu contractul de

vânzare – cumpărare de acțiuni.

Instanța de apel a mai constatat că

această situație de fapt nu este infirmată de înscrisurile

invocate de către pârât, depuse în faza apelului, care emană chiar de

la pârât, în calitate de director general al SC U.R. SA.

În aceste condiții, reiterarea, prin motivele de

recurs, a împrejurărilor pretins relevate de înscrisurile provenind de la

pârât, respectiv îndeplinirea obligațiilor din contractul încheiat cu

AVAS, tinde la reaprecierea probelor administrate și a situației de

fapt reținute de către instanța de apel.

Or, această finalitate este incompatibilă cu

atribuțiile presupuse în sarcina instanței de recurs, circumscrise

exclusiv verificării legalității deciziei recurate, în raport de

motivele expres și limitativ prevăzute de art. 304 C.proc.civ., nu

și a temeiniciei acesteia, pe baza probatoriului administrat.

Mai mult, nu s-au administrat probe noi în recurs și

nu s-a pretins o modificare a stării faptice reținute de către

ambele instanțe de fond în cauză.

Pe de altă parte, se observă că, prin înscrisurile

menționate, pârâtul susține îndeplinirea obligațiilor din

acordul social încheiat între pârât, în calitate de cumpărător de

acțiuni la SC U.R. SA, și sindicatul din această societate,

protocol anexat contractului de vânzare – cumpărare de acțiuni.

Astfel, chiar dacă s-ar considera că

obligațiile din acordul social sunt îndeplinite, subzistă

neîndeplinirea obligațiilor din chiar contractul de vânzare –

cumpărare de acțiuni, constatată ca atare de către instanța

de apel pe baza probatoriului administrat, obligații în considerarea

cărora a fost înscrisă garanția reală mobiliară la

care s-a făcut anterior referire.

Drept urmare, au fost înlăturate susținerile

pârâtului pe acest aspect și, față de considerentele deja expuse

cu privire la calificarea juridică a condiției sub imperiul

căreia a fost contractată obligația prin actul adițional,

se constată că novația nu a operat, creditorul fiind

îndreptățit a solicita executarea obligației inițiale,

respectiv restituirea împrumutului.

Eventualele impedimente în îndeplinirea obligațiilor

asumate prin contractul încheiat cu AVAS, de natura celor la care a făcut

referire pârâtul prin motivele de recurs, ca un pretins caz de forță

majoră, nu au legătură cu valabilitatea obligației asumate,

care se cercetează în raport de momentul nașterii acesteia, și

nu al executării obligației.

În consecință, au fost respinse

excepțiile prematurității și a inadmisibilității

cererii, în absența unei novații, în considerarea căreia

excepțiile au fost invocate.

Este de precizat, totodată, că recurentul –

pârât a susținut și faptul că, dacă nu sunt recunoscute

efectele juridice ale convenției materializate în actul adițional,

cererea de restituire a împrumutului este prescrisă, în raport de data

scadenței și de data formulării cererii de chemare în

judecată.

Contrar susținerilor pârâtului, actul adițional

produce efectul întreruptiv, prevăzut de art. 16 alin.(1) lit. a) din

Decretul nr. 167/1958, al termenului general de prescripție, independent

de novație, în condițiile în care, prin această convenție,

pârâtul a recunoscut creanța izvorâtă din contractul de împrumut

datat 1.02.2005 și și-a asumat o nouă scadență,

respectiv 30.06.2009, în raport de care nu este împlinit termenul de prescripție

de 3 ani, cererea de chemare în judecată fiind formulată la data de

2.02.2010 (data poștei aplicată pe plicul de expediere a cererii).

Ca atare, actul adițional datat 26.01.2009 are

valoarea unui act confirmativ al creanței, de natura celui prevăzut

de art. 1167 alin.(2) C.civ., echivalând cu recunoașterea creanței de

către debitor și producând efectul preconizat prin art. 16 din

Decretul nr. 167/1958, urmând a fi înlăturate susținerile pârâtului

pe acest aspect.

nulitatea obligației de plată a diferenței de 15.000 USD, în

considerarea art. 9 din OG nr. 9/2000

privind

nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești,

întrucât, din cuprinsul contractului de împrumut,

nu rezultă că această sumă de bani ar reprezenta

dobândă.

Potrivit art. 1 din OG nr. 9/2000, în forma în vigoare la

data contractării, „

Părțile

sunt libere să stabilească, în convenții, rata dobânzii pentru

întârzierea la plata unei obligații bănești”.

Or, nu se poate reține că s-ar fi prevăzut

remiterea vreunei sume de bani în caz de întârziere la plata restituirii

împrumutului, părțile inserând exclusiv obligația de remitere la

scadență a sumei de 165.000 USD.

În ceea ce privește pretinsa achitare

parțială a împrumutului, se observă că susținerile pe

acest aspect nu conțin critici ale considerentelor deciziei recurate, în

analiza motivului de apel cu același obiect, ci o reiterare in terminis a

susținerilor din motivarea căii ordinare de atac.

În absența unor critici de nelegalitate a

argumentelor instanței de apel, în ceea ce privește nedovedirea

plății, în modalitățile prevăzute de Codul civil,

susținerile pârâtului au fost înlăturate ca nefondate.

6.

În ceea ce

privește dobânda legală, s-a răspuns deja, prin analiza

motivelor de recurs de la pct. 2 și 3 din prezentele considerente,

alegațiilor pârâtului referitoare la calculul dobânzii, precum și la

soluția adoptată de instanța de apel în privința taxei

judiciare de timbru datorate și neachitate în cursul judecății

în primă instanță, inclusiv din perspectiva dobânzilor aplicate

pentru perioada premergătoare formulării cererii de chemare în

judecată.

În privința momentului de la care este datorată

dobânda legală, în mod greșit, pârâtul susține că aceasta

trebuie calculată de la data introducerii acțiunii în

instanță, și nu de la data scadenței, aplicabile fiind

prevederile art. 1079 alin.(2) pct. 3 C.civ.

Pe acest temei, debitorul este de drept în întârziere,

scadența expres prevăzută în contract nefiind respectată de

către debitor.

având ca obiect constatarea dreptului, conform art. 111 C.proc.civ., se

constată că susțineri identice formulate prin motivele de apel

au fost înlăturate prin decizia recurată ca fiind lipsite de interes,

dat fiind că prima instanță a respins acest petit.

Prin motivele de recurs, nu se formulează critici la

adresa considerentelor deciziei, ci se reiterează motivul de apel pe acest

aspect, drept urmare, susținerile pârâtului au fost înlăturate.

excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată,

susținerile pe acest aspect au fost analizate la pct. 4 din prezentele

considerente, odată cu evaluarea excepției prematurității

cererii.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte,

constatând că recursul este nefondat, l-a respins ca atare, în aplicarea

art. 312 alin. (1) cu referire la art. 304 pct. 5 și 9 C.proc.civ.