ÎCCJ, Secția penală

Decizia nr. 427/RC/2016

Asupra cauzei penale de față, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 1980 din 18 noiembrie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în baza art. 290 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000, a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de dare de mită.

În baza art. 67 alin. (1) C. pen., s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) și b) C. pen. pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei închisorii.

În baza art. 65 alin. (1) și (3) C. pen., s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) și b) C. pen. de la rămânerea definitivă a prezentei hotărârii și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei închisorii.

Pentru a pronunța această soluție, în urma analizării probatoriului administrat în cursul urmăririi penale și al judecății (interceptări telefonice, declarații martori), prima instanță a reținut că inculpatul A., în calitate de administrator special al SC B. SA, la data de 02 septembrie 2014, a promis, prin intermediul consilierului juridic C. și a executorului judecătoresc D., suma de 2.000 lei și un bax de sticle de ulei pentru fiecare dintre judecătorii E. și F., respectiv un bax de sticle de ulei judecătorului G., pentru faptul că cei trei, în calitate de membri al completului 1 COMR al Curții de Apel Ploiești, investit cu judecarea recursului formulat în Dosarul nr. x/98/2010/a4, au dat o soluție favorabilă intimatei SC B. SA prin respingerea a recursului, faptă care întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de dare de mită, prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000.

Prima instanță a înlăturat apărările inculpatului în sensul că nu a comis fapta reținută în sarcina sa, ci martora denunțătoare este cea care a promis și a mers din proprie inițiativă la executorul judecătoresc (încercând astfel să transfere răspunderea către martora denunțătoare), arătând că, din convorbirile telefonice purtate de cei doi coroborate cu declarațiile martorei, a rezultat că persoana care a avut inițiativa și a luat decizia de a da anumite foloase judecătorilor a fost acuzatul. De altfel, martora denunțătoare, subalternă a inculpatului, nu avea cum să-l determine pe acuzat, împotriva voinței acestuia, să promită foloase judecătorilor, sens în care s-a făcut trimitere la convorbirea telefonică din data de 03 septembrie 2014.

Totodată, Tribunalul a reținut că inculpatul este cel care a stabilit conduita martorei denunțătoare și nu aceasta (sau organul de urmărire penală) l-a provocat sau instigat pe acuzat să acționeze în modalitatea în care a făcut-o. În acest sens, s-a arătat că din niciun mijloc de probă nu rezultă împrejurarea că inculpatul ar fi acționat la comanda martorei denunțătoare sau că aceasta din urmă (consilier juridic la SC B. SA - subaltern) ar fi insistat pe lângă acuzat (administrator special al SC B. SA - șef) în așa fel încât acesta a cedat într-un final și a comis fapta penală, această ipoteză nefiind verosimilă în condițiile existenței între cei doi a unui raport de subordonare și personalității inculpatului, astfel cum a fost percepută de martoră.

Prima instanță a mai reținut că, fapta inculpatului se încadrează în prevederile art. 290 C. pen., cu trimitere la art. 289 C. pen., actualul legiuitor înțelegând să înglobeze în infracțiunea de luare de mită și situațiile incriminate de C. pen. anterior sub denumirea de „primire de foloase necuvenite”, existența infracțiunii nemaifiind condiționată de înțelegerea prealabilă dintre mituitor și mituit în vederea îndeplinirii/neîndeplinirii actului de serviciu.

Având în vedere că dispozițiile art. 290 C. pen., prin norma de trimitere, incriminează și fapta celui care promite, oferă sau dă foloase după îndeplinirea actului ce intră în îndatoririle de serviciu, chiar și în lipsa unei înțelegeri anterioare, s-a apreciat că elementul material al laturii obiective a infracțiunii de dare de mită reținute în sarcina inculpatului A. s-a realizat prin promisiunea unor foloase după îndeplinirea actului de către judecătorii ce au compus completul 1 COMR al Curții de Apel Ploiești. În acest context, s-a reținut că inculpatul A. a însărcinat-o pe martora denunțătoare C. să transmită, prin intermediul executorului judecătoresc D., promisiunea unor foloase materiale pentru membri completului 1 COMR al Curții de Apel Ploiești.

Sub aspectul laturii subiective, prima instanță a constatat că inculpatul A. a comis fapta reținută în sarcina sa cu intenție directă, mobilul faptei fiind gratificarea judecătorilor pentru soluția pronunțată.

La individualizarea pedepsei, instanța de fond a avut în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 74 alin. (1) C. pen., apreciind că fapta inculpatului are un grad de pericol social ridicat, reflectat de împrejurările și modul de comitere (prin promisiunea de foloase materiale unor judecători din cadrul unei curți de apel), urmarea socialmente periculoasă produsă (infracțiunea de dare de mită fiind o infracțiune de pericol, deosebit de gravă, care aduce atingere relațiilor sociale referitoare la înfăptuirea justiției, relații care sunt incompatibile cu orice intervenție de natură a-i știrbi prestigiul și a-i perturba normala desfășurare), forma de vinovăție cu care a fost săvârșită infracțiunea (intenția directă), forma de participație a inculpatului (autorat), precum și de periculozitatea acestuia reflectată de persoana sa, care are un nivel de instruire superior și veniturile materiale asigurate prin muncă, nu este cunoscut cu antecedente penale (conform fișei de cazier judiciar) și starea de sănătate. Totodată, a fost avută în vedere și conduita inculpatului pe parcursul procesului penal, în faza de urmărire penală acesta având o atitudine recalcitrantă, refuzând nejustificat semnarea unor acte de urmărire penală și insistând într-o „înțelegere greșită” a acuzației, în ciuda explicațiilor repetate date, iar în etapa cercetării judecătorești manifestând o atitudine de desconsiderare atât a actului de justiție, cât și a participanților, în special față de martora denunțătoare C., atât în scris, cât și oral, în cadrul unora dintre ședințele de judecată.

În consecință, prima instanță a apreciat că, față de toate aspectele anterior prezentate, o pedeapsă cu închisoarea de 2 ani închisoare cu executare în regim de detenție, este de natură a atinge scopul prevăzut de dispozițiile art. 3 din Legea nr. 254/2013.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a formulat apel inculpatul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând achitarea sa. Un prim aspect a vizat reținerea greșită de către instanța de fond a situației de fapt, inculpatul apreciind că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de dare de mită, la dosar, neexistând, în opinia sa, probe sau indicii că ar fi săvârșit fapta de care este acuzat. O a doua critică formulată a vizat greșita individualizare a pedepsei, prima instanță nereținându-i, în mod corect, circumstanțele personale favorabile.

Prin Decizia penală nr. 388 din 04 martie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a fost admis apelul declarat de apelantul inculpat A. împotriva sentinței penale nr. 1980 din 18 noiembrie 2015 pronunțată de Tribunalul București în Dosarul nr. x/3/2014.

A fost desființată în parte sentința penală atacată și rejudecând, în baza art. 290 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000, a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de dare de mită.

În baza art. 67 alin. (1) C. pen., s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) și c) (funcția de administrator în fapt sau în drept al unei societăți comerciale) C. pen. pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei închisorii.

În baza art. 65 alin. (1) și (3) C. pen., s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) și c) (funcția de administrator în fapt sau în drept al unei societăți comerciale) C. pen. de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei închisorii.

În baza art. 91 alin. (1) C. pen., a fost suspendată sub supraveghere executarea pedepsei principale și a pedepsei accesorii pe un termen de supraveghere de 3 ani, conform art. 92 C. pen., pe a cărui durată, în temeiul art. 93 alin. (1) C. pen., s-a impus respectarea de către inculpat a următoarelor măsuri de supraveghere: să se prezinte la Serviciul de Probațiune București la datele fixate de consilierul de probațiune; să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa; să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile; să comunice schimbarea locului de muncă; să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 91 alin. (4) C. pen., s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 96 C. pen., privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere în caz de nerespectare a măsurilor de supraveghere sau în caz de neexecutare a obligațiilor impuse de instanță ori stabilite de lege, precum și dacă pe parcursul termenului de supraveghere săvârșește o nouă infracțiune.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate.

Pentru a se pronunța în acest sens, Curtea a reținut că prima instanță a stabilit o situație de fapt conformă cu realitatea, în sensul că inculpatul A. a promis, prin intermediul consilierului juridic C. și a executorului judecătoresc D., suma de 2.000 lei și un bax de sticle de ulei pentru fiecare dintre judecătorii E. și F., respectiv un bax de sticle de ulei judecătorului G., pentru faptul că cei trei, în calitate de membri al completului 1 COMR al Curții de Apel Ploiești investit cu judecarea recursului formulat în Dosarul nr. x/98/2010/a4, au dat o soluție favorabilă intimatei SC B. SA prin respingerea recursului, faptă ce întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de dare de mită, prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000.

S-a apreciat că instanța de fond a făcut o analiză detaliată a tuturor probelor administrate, respectiv: declarațiile martorei C.; procesele-verbale de redare a convorbirilor purtate în mediu ambiental și planșele foto; procesul - verbal privind studierea materialelor de supraveghere operativă din datele de 06 și 07 septembrie 2014 și planșa fotografică aferentă; procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice; procesele-verbale de studiere a traficului telefonic cu anexe, procesele-verbale de folosire în altă cauză a materialelor obținute din punerea în aplicare a mandatelor de supraveghere tehnică; declarația inculpatului A.; declarația martorului D.; copia certificatului de grefă depusă la dosar de denunțătoarea C. și procesele-verbale de verificări de persoane, numere de telefon, calitate, societăți comerciale.

Totodată, s-a constatat că inculpatul nu a recunoscut săvârșirea faptei, arătând ca nu a promis niciun fel de folos judecătorilor, că inițiativa a aparținut în mod exclusiv martorei denunțătoare C. și că nu avea niciun mobil pentru comiterea unei astfel de fapte, soluția fiind favorabilă societății administrate de el. Aceste apărări au fost înlăturate de instanța de apel, care și-a însușit argumentele primei instanțe cu privire la respectivele aspecte.

Referitor la mobilul săvârșirii faptei, instanța de apel a apreciat că acesta a fost cel al gratificării judecătorilor, arătând că infracțiunea de dare de mită nu este condiționată de exercitarea în mod necorespunzător a atribuțiilor de serviciu de către funcționarul corupt, fiind posibilă comiterea sa inclusiv în scopul și după îndeplinirea corespunzătoare a atribuțiilor legale, în raport de dispozițiile art. 290 raportat la art. 289 C. pen. „în legătură cu îndeplinirea (…) unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu”.

Deși inculpatul a invocat faptul că infracțiunea de dare de mită nu subzistă întrucât promisiunea nu a ajuns la cunoștința judecătorilor, instanța de apel a arătat că, din înregistrarea celei de a doua întâlniri a martorei C. cu martorul D., fratele judecătorului E., rezultă că propunerea a fost transmisă, însă magistratul nu ar fi fost interesat.

Prin urmare, instanța de apel a apreciat că, în raport de circumstanțele de comitere a faptei - față de judecători de la o curte de apel, de scopul urmărit (pentru a-i gratifica pentru soluția pronunțată într-un dosar care s-a aflat pe rolul completului), de efectele care s-au produs (deși propunerea a ajuns la unul dintre judecători, predare efectiva a foloaselor propuse nu s-a realizat) sau care s-ar fi putut produce (o stare de neîncredere în sistemul judiciar), dar și de valoarea mică a foloaselor oferite (2.000 lei și un bax de sticle de ulei), de faptul că nici rezultatul efectiv al infracțiunii și nici scopul urmărit de inculpat nu s-au produs ca urmare a intervenției organelor judiciare, precum și de circumstanțele personale ale inculpatului care nu este cunoscut cu antecedente penale, are o cariera profesională îndelungată, este la o vârstă venerabilă si are o stare de sănătate precară, are venituri obținute prin muncă și are o familie organizată, o pedeapsă orientată spre minimul special este suficientă a îndeplini funcțiile represivă și de prevenție specială, fiind aptă să conducă la îndreptarea acestuia.

În ceea ce privește modalitatea de executare a pedepsei, având în vedere că inculpatul este la primul contact cu legea penală, anterior având un comportament corespunzător în societate, obținând venituri din muncă și având o familie organizată, o carieră profesională îndelungată, o vârstă înaintată și o stare de sănătate precară, instanța de apel a apreciat că îndreptarea acestuia se poate realiza și fără executarea pedepsei în regim de detenție, astfel încât a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe un termen de supraveghere de 3 ani.

Împotriva hotărârii instanței de apel, în termen legal, a declarat recurs în casație inculpatul A., prin avocat ales H., invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen., privind condamnarea pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, cu argumentarea că, faptele reținute în sarcina sa nu se circumscriu normei de incriminare a infracțiunii de dare de mită prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000, respectiv modalitatea de săvârșire a pretinsei fapte de corupție nu realizează trăsăturile esențiale ale infracțiunii, astfel cum sunt definite de dispozițiile art. 15 C. pen. În susținerea căii de atac, făcând trimitere la ansamblul probelor administrate în cauză, a precizat că acesta nu este de natură a crea convingerea, mai presus de orice îndoială, cu privire la existența trăsăturilor esențiale ale infracțiunii de dare de mită reținută în sarcina sa, apreciind că pentru a exista această infracțiune este obligatoriu ca promisiunea sau oferta de a da un anumit folos material să fie neîndoielnică, explicită și clar făcută, astfel încât să fie înțeleasă de cel căruia i se adresează și la care, în mod indiscutabil, trebuie să ajungă respectiva promisiune sau ofertă. Inexistența inițiativei inculpatului A. de a face promisiunea remiterii unor foloase necuvenite rezultă, în opinia apărării, atât din probatoriul administrat în cauză cât și din soluția de clasare sub aspectul infracțiunilor de luare și, respectiv, dare de mită adoptată, prin ordonanța de disjungere, de procurorul de caz cu privire la cei trei judecători ai Curții de Apel Ploiești și la inculpat.

Prin urmare, s-a arătat că soluția de condamnare pronunțată de instanța de fond și menținută de instanța de apel reprezintă o încălcare a prezumției de nevinovăție, întrucât nu are un suport probatoriu, din corelarea probelor dosarului nerezultând niciun element de fapt cu privire la existența indubitabilă a unei promisiuni sau oferte făcute celor trei judecători nominalizați în hotărârea de condamnare, pe de o parte, iar pe de altă parte, nici receptarea de către aceștia a unei eventuale promisiuni de foloase materiale, realizată după adoptarea unei hotărâri judecătorești legale și temeinice.

Prin Încheierea nr. 286/RC din 08 septembrie 2016, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2014, apreciind că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 434 - 438 C. proc. pen., în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 388 din 04 martie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, și a dispus trimiterea cauzei la completul competent în vederea judecării căii extraordinare de atac promovate, aceasta fiind înregistrată pe rolul instanței supreme sub nr. x/1/2016.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casație formulat de inculpatul A. ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale se verifică exclusiv legalitatea deciziei.

Se constată, așadar, că recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege și doar pentru motive de nelegalitate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanța de fond și, respectiv, apel, intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii instanței investită cu judecarea recursului în casație.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să poată fi invocate și, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Aceste considerații sunt valabile și cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării „dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală” și care se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare ori când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune. Dată fiind natura juridică a recursului în casație, de cale de atac exclusiv de drept, acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obține schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidența unei cauze justificative sau de neimputabilitate, acesta fiind atributul exclusiv al instanțelor de fond și de apel.

Pe de altă parte, raportat la modul de legiferare a celor două teze ale art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. (neprevederea în legea penală și lipsa vinovăției prevăzute de lege) și la dispozițiile art. 15 alin. (1) C. pen., în conformitate cu care infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o, se constată că doar neprevederea în legea penală, ce subsumează situațiile în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii din punct de vedere obiectiv, a fost avută în vedere de legiuitor atunci când a reglementat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. Ca atare, dispozițiile ce reglementează acest caz de recurs în casație corespund prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., conferind Înaltei Curți posibilitatea de a examina în cadrul recursului în casație criticile prin care se invocă împrejurarea că fapta nu este prevăzută de legea penală și cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii, cu excepția celor ce vizează vinovăția, deci doar din perspectiva tipicității obiective a infracțiunii.

Examinând actele dosarului, Înalta Curte constată că inculpatul A. a fost condamnat pentru aceea că, în calitate de administrator special al SC B. SA, la data de 02 septembrie 2014, a promis, prin intermediul consilierului juridic C. și a executorului judecătoresc D., suma de 2.000 lei și un bax de sticle de ulei pentru fiecare dintre judecătorii E. și F., respectiv un bax de sticle de ulei judecătorului G., pentru faptul că cei trei, în calitate de membri al completului 1 COMR al Curții de Apel Ploiești, investit cu judecarea recursului formulat în Dosarul nr. x/98/2010/a4, au dat o soluție favorabilă intimatei SC B. SA, prin respingerea recursului, faptă care întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de dare de mită, prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000.

Totodată, se constată că, pe calea recursului în casație promovat, recurentul inculpat A. a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., susținând, în esență, că fapta pentru care a fost condamnat, astfel cum a fost reținută de instanțele de fond, nu se circumscrie ilicitului penal, probatoriul administrat în cauză nefiind de natură a dovedi, dincolo de orice îndoială, intenția sa de a promite anumite foloase necuvenite și nici mandatarea de către acesta a unei alte persoane să facă o asemenea promisiune. S-a mai susținut că, și în ipoteza existenței respectivei promisiuni, conținutul constitutiv al infracțiunii de dare de mită nu este realizat întrucât aceasta nu a ajuns la destinatarii ei, nelegalitatea celor două hotărâri rezultând inclusiv din soluția de clasare dispusă de procuror cu referire la cei trei judecători din cadrul Curții de Apel Ploiești, destinatarii foloaselor necuvenite, față de care s-au efectuat cercetări sub aspectul infracțiunii de luare de mită.

Se observă, astfel, că, prin criticile formulate, recurentul încearcă să acrediteze ideea că nu se face vinovat de săvârșirea faptei pentru care a fost condamnat și că martora denunțătoare, din proprie inițiativă, a promis respectivele foloase necuvenite, tinzând, în realitate, la o reapreciere a probelor administrate în cauză cu consecința stabilirii unor împrejurări faptice diferite de cele reținute de instanțele inferioare, ceea ce nu este permis a fi realizat pe calea extraordinară a recursului în casație, care, potrivit art. 447 C. proc. pen., se limitează la verificarea exclusiv a legalității hotărârii atacate. De altfel, nici invocarea de către recurent a dispozițiilor art. 15 alin. (1) C. pen., ce reglementează trăsăturile esențiale ale infracțiunii, în general, nu este aptă a complini lipsa indicării unor chestiuni de nelegalitate de natură a atrage incidența cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., atât timp cât fapta, astfel cum a fost ea reținută în mod definitiv de instanțele inferioare, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de dare de mită pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului.

Ca atare, Înalta Curte constată că recurentul inculpat a indicat doar în mod formal cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., prin prisma acestuia neputându-se proceda la reinterpretarea materialului probator de la dosar având drept consecință stabilirea unei alte situații de fapt, care să conducă la achitarea inculpatului pentru infracțiunea de date de mită imputată, așa cum solicită recurentul, acest atribut aparținând exclusiv instanței de fond și, respectiv, de apel.

Față de aceste considerente, întrucât în cauză criticile formulate nu pot fi circumscrise dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., invocate de recurent, Înalta Curte, temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 388 din 04 martie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. x/3/2014.

Totodată, față de culpa procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., îl va obliga pe recurentul inculpat A. la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 65 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 388 din 04 martie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. x/3/2014.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 65 lei, se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 octombrie 2016.