ÎCCJ, decizie (scj.ro #81793)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81793) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Drept de

autor. Lucrare cu caracter didactic. Inexistența plagiatului.

Aplicabilitatea dispozițiilor art. 9 lit. b din Legea nr. 8/1996

Cuprins pe materii.

Drept de

autor. Lucrare cu caracter didactic. Inexistența plagiatului.

Aplicabilitatea dispozițiilor art. 9 lit. b din Legea nr. 8/1996

Index alfabetic

. Drept de

autor.

-

plagiat

-

lucrare cu caracter didactic.

Legea

nr. 8/1996: art. 9 lit. b

Concordanțele

filologice în privința infracțiunilor, jurisprudenței

medicale-veterinare, a expertizei medico-legale redhibitorii, respectiv a

raportului de expertiză medico-legală veterinară (capitole

considerate a fi plagiate) sunt firești, din moment ce  inserarea unor

cunoștințe medicale veterinare acceptate ca bun comun și a unor

texte de natură legislativă, administrativă și

judiciară nu se poate face decât folosind o exprimare standard, în afara

căreia respectivele cunoștințe ar deveni inexacte. Atât limbajul

medical, cât și limbajul juridic sunt caracterizate de uniformitate, ele

neputând fi folosite în mod diferit, ci reclamând o preluare întocmai de

către utilizatori. Având în vedere natura celor două lucrări

comparate, determinată de apartenența lor la categoria

lucrărilor cu caracter științific în materia medicinii

veterinare, se reține că în astfel de lucrări originalitatea

este atenuată de forma de exprimare a ideilor sau de redare a

informațiilor, ce conțin un limbaj de specialitate, aproape

standardizat.

Originalitatea

reprezintă un criteriu ce trebuie luat în considerare atât la stabilirea caracterului

de operă protejabilă a unei lucrări scrise, cât și la

analizarea caracterului licit al reproducerii, ea fiind determinată de

forma de exprimare a ideilor. Cu cât ideea este mai tehnică, cu atât

originalitatea este mai redusă și protecția juridică

acordată mai slabă.

Din

această perspectivă, Înalta Curte a constatat că în cauză

sunt aplicabile dispozițiile art. 9 lit. b din Legea nr. 8/1996, care scot

de sub protecția legală a dreptului de autor „textele oficiale de

natură politică, legislativă, administrativă,

judiciară și traducerile oficiale ale acestora.”

Î.C.C.J, Secția civilă

și de proprietate intelectuală, decizia nr.  8 din 11 ianuarie 2011.

Prin sentința

civilă nr. 3401 din 22 octombrie 2008 Tribunalul Timiș, Secția

civilă a respins excepțiile autorității lucrului judecat a

sentinței penale nr. 60/PI/2008 a Tribunalului Timiș și a lipsei

calității procesuale active a reclamantului, ambele invocate de

pârât, a admis în parte acțiunea precizată, l-a decăzut pe pârât

din dreptul de autor  al capitolelor de la paginile 323-342, 395-418 și

418-424 din lucrarea „Diagnostic necropsic și medicină legală

veterinară” – Editura Brumar 2006, a dispus scoaterea lucrării din circuitul comercial, publicarea hotărârii în Jurnalul Medical Veterinar

al Asociației Generale a Medicilor Veterinari din România, precum și

comunicarea hotărârii la Biblioteca Națională a României, a obligat pârâtul la plata sumei de 3000 lei cu

titlu de daune morale către reclamant, a respins acțiunea privind

decăderea din dreptul de autor al paginilor 343-394 din aceeași

lucrare, a respins cererea privind daunele materiale și restul daunelor

morale și a obligat pârâtul la 1789,3 lei cheltuieli de judecată

către reclamant.

Pentru a decide

astfel, Tribunalul a reținut că în raport de dispozițiile art.

22 Cod procedură penală autoritatea de lucru judecat nu există

în speță, deoarece prin sentința penală s-a stabilit doar

că nu există infracțiune, iar faptul negativ nu poate fi impus

instanței civile. De asemenea, nu pot fi aplicate nici dispozițiile

art. 1201 Cod civil, nefiind îndeplinite cerințele triplei

identități, care își găsesc aplicare doar în raport cu o

altă hotărâre civilă. Excepția lipsei calității

procesuale active a fost respinsă, reținându-se că reclamantul

este coautor al lucrării, iar cedarea dreptului de reproducere a operei nu

înseamnă pierderea dreptului patrimonial de a se apăra împotriva

eventualelor copieri săvârșite de terți, fără acordul

său.

Pe fond, instanța

a reținut că în lucrarea sa pârâtul nu a folosit mecanismul de citare

în text sau aceasta este impropriu, existând cazuri de preluare eronată a

ideii, că nu sunt aplicabile dispozițiile  art. 33 lit. c și e

din Legea nr. 8/1996, întrucât nu este cazul reproducerii unor articole izolate,

iar cartea nu reprezintă o reproducere specifică a bibliotecilor

și nu a fost multiplicată de universitate, ci de o editură. De

asemenea, pârâtul nu a structurat în mod diferit capitolele contestate, care ar

fi putut exprima amprenta sa personală asupra lucrării, procedând în

același mod cu termenii și definițiile prevăzute în lege.

Apărările pârâtului, respectiv adresa ORDA nr. 11834/2006 și

raportul întocmit de Comisia de etică universitară a USAMVBT, au fost

înlăturate ca nepertinente.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal, a declarat apel pârâtul, criticând-o pentru

netemeinicie și nelegalitate. În motivare acesta a susținut că

nu a încălcat dreptul de autor al reclamantului prin tipărirea

lucrării „Diagnostic necropsic și medicina legală

veterinară”, deoarece lucrarea sa este una de sinteză, bazată

atât pe cercetările proprii, cât și pe o diversitate de surse

bibliografice, că aspectele prezentate în capitolul referitor la

infracțiuni și contravenții sanitar-veterinare reprezintă

preluarea unor atribuții și obligații ale medicului veterinar

din acte administrative și legislație sanitar-veterinară, care

nu intră sub protecția dreptului de autor. Pe fond, lucrarea al

cărui autor este are caracter didactic și este destinată uzului

studenților. De asemenea, a invocat rapoartele de specialitate întocmite

de profesorii H.C. C.I. și H.V. și raportul Comisiei de etică,

care au concluzionat că nu există plagiat, așa cum este definit

de prevederile art. 4 lit. d din Legea nr. 206/2004. Relevante sunt și

hotărârile penale care au stabilit că nu există

infracțiune. Cu toate acestea, instanța de fond a luat în considerare

numai punctul de vedere din expertiza filologică și judiciară,

eliminând celelalte probe administrate în apărare. A criticat

sentința și sub aspectul greșitei respingeri a excepțiilor

lipsei calității procesuale active și a autorității

lucrului judecat.

Prin decizia

civilă nr. 308/A/30 noiembrie 2009 Curtea de Apel Timișoara,

Secția civilă a respins ca neîntemeiat apelul pârâtului, obligându-l

la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.990 lei.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că sub aspectul modului de

soluționare al celor două excepții invocate de pârât,

sentința apelată este temeinică și legală, pentru

considerentele expuse de tribunal. Cu privire la fondul litigiului, a apreciat

că expertiza efectuată în apel, care reține că lucrarea

publicată de pârât nu constituie plagiat, față de împrejurarea

că a furnizat studenților cunoștințe medicale veterinare

general acceptate ca bun comun, iar nu idei originale, nu intră în

contradicție cu expertizată efectuată la instanța de fond

de către specialiști filologi și specialiști în drepturi de

autor, care a fost edificatoare în soluționarea cauzei de față.

Curtea a reținut că pârâtul a săvârșit un plagiat în sensul

art. 4 lit. d teza a II-a din Legea nr. 204/2006, în sensul însușirii

textelor unei persoane, indiferent de calea prin care acestea au fost

obținute, prezentându-le drept creație personală. Pârâtul a

utilizat citate lungi, fără utilizarea ghilimelelor, chiar dacă

la finele capitolului a indicat și opera reclamantului care a redactat

textele în discuție, lăsând impresia cititorului că textul i-ar

aparține integral. Prin aceasta a cauzat un prejudiciu moral reclamantului,

prejudiciu ce are a fi privit și din perspectiva dispozițiilor art. 1

și 2 lit. e, g din Legea nr. 206/2004.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâtul, invocând motivele prevăzute de art. 304

pct. 9 și pct. 11 Cod procedură civilă. A susținut că

lucrarea al cărei autor este are caracter didactic, de specialitate,

pentru uzul studenților care, potrivit dispozițiilor art. 9 din Legea

nr. 8/1996 nu poate beneficia de protecția legală a dreptului de

autor. Instanțele s-au bazat pe concluziile expertizei filologice, care nu

poate fi reținută ca probă, deoarece simpla comparare a textelor

fără analiza conținutului lor ideatic nu poate conduce la

concluzia existenței plagiatului. La fel trebuie apreciat și punctul

de vedere al conf. dr. G.O. în ce privește exercițiul dreptului de

autor. Folosirea unor termeni de natură juridică reprezintă o

preluare din lege, aceștia nefiind contribuția exclusivă a

reclamantului. Conținutul capitolelor la care acesta face referire ca

fiind plagiate nu reprezintă o operă originală, ci un studiu bibliografic

din manuale de medicină veterinară și legislație

sanitar-veterinară, trecute în lista bibliografică a cărții

reclamantului. Critică decizia recurată și sub aspectul

greșitei respingeri a excepției autorității lucrului

judecat, susținând că hotărârea penală are acest caracter

cu privire la inexistența faptei, cu consecința inexistenței

temeiului de fapt al acțiunii în răspundere civilă

delictuală.

Analizând recursul în

limitele criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că acesta este

fondat, urmând a fi admis, pentru considerentele ce succed:

Critica

referitoare la greșita respingere a excepției autorității

lucrului judecat a sentinței penale nr. 60/PI/2008 a Tribunalului

Timiș, rămasă definitivă  prin decizia penală nr.

340/R/2008 a Curții de Apel, nu poate fi primită.

Sentința penală

invocată menține rezoluția de neîncepere a urmăririi penale

din 8 august 2007 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș  prin

care se dispune neînceperea urmăririi penale față de O.J.I. sub

aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 140

alin. 1 lit. f, art. 141 și art. 144 din Legea nr. 8/1996.  Rezoluția

reține că în cauză nu poate fi pusă în mișcare

acțiunea penală, existând cazul prevăzut de art. 10 lit. 1 Cod

procedură penală, în sensul că, examinând comparativ pasajele

din cele două lucrări ce fac obiectul plângerii penale, se

constată că nu ne aflăm în situația unei reproduceri totale

sau parțiale a lucrării, asemănările existente putând fi încadrate

în limitele exercitării dreptului de autor, precum și în categoria

situațiilor prevăzute la art. 9 din Legea  nr. 8/1996, anume în

categoria celor care nu beneficiază de protecția drepturilor de

autor.

Art. 22 din Codul de

procedură penală dispune că hotărârea definitivă a

instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața

instanței civile care judecă acțiunea civilă , cu privire

la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a

vinovăției acesteia.

Niciunul dintre aceste

elemente nu se regăsesc în sentința penală a cărei

autoritate de lucru judecat se invocă.

Pe de altă parte,

inexistența unei fapte penale nu împiedică angajarea răspunderii

civile, în condițiile în care sunt întrunite elementele acestui tip de

răspundere.

În același timp,

art. 1201 Cod civil stabilește că este lucru judecat atunci când a

doua cerere de chemare în judecata are același obiect, este întemeiata pe

aceeași cauză si este între aceleași părți,

făcută de ele și în contra lor in aceeași calitate. Or,

obiectul și cauza sunt diferite, după cum diferită este și calitatea

părților în cele două cauze.

Principiul puterii

lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a nou a unui proces

terminat, ci și contrazicerea între două hotărâri

judecătorești. În condițiile în care, așa cum Înalta Curte

a observat anterior, cele două tipuri de răspundere (penală

și civilă) pot exista independent, se constată că în mod

corect instanțele de fond au respins excepția.

Prin recursul formulat

pârâtul a invocat și motivul prevăzut de art. 304 pct. 11 Cod

procedură civilă. În condițiile în care textul de lege a fost

abrogat prin art. 1 pct. 112 din OUG nr. 138/2000 aprobată prin Legea nr.

219/2005, instanța nu va analiza decizia recurată din această

perspectivă.

Recursul pârâtului se

dovedește însă fondat sub aspectul greșitei aplicări a

legii, motiv de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură

civilă.

Prin acțiunea

introductivă reclamantul susține că pârâtul a plagiat prin

lucrarea  „Diagnostic necropsic și medicină legală

veterinară” părți din lucrarea sa, apărută anterior,

denumită „Tratat complet de medicină legală veterinară.”

Dispozițiile art.

4 lit. d din Legea nr. 206/2004 privind buna conduită în cercetarea

științifică, dezvoltarea tehnologică și inovare,

definesc plagiatul ca fiind însușirea ideilor, metodelor, procedurilor,

tehnologiilor, rezultatelor sau textelor unei persoane, indiferent de calea

prin care acestea au fost obținute, prezentându-le drept creație

personală.

Analiza

comparativă a celor două lucrări urmează a avea în vedere

această definiție, precum și dispozițiile Legii nr. 8/1996,

a căror încălcare o pretinde reclamantul.

Instanța a

constatat incidența în cauză a dispozițiilor art. 1 alin. 2,

art. 7 și art. 9 din Legea nr.8/1996.

Potrivit prevederilor

art. 1 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 „Opera de creație intelectuală

este recunoscută și protejată, independent de aducerea la

cunoștință publică, prin simplul fapt al realizării

ei, chiar în formă nefinalizată.”

Obiectul dreptului de

autor, așa cum este stabilit de dispozițiile art. 7, îl reprezintă

operele originale de creație intelectuală în domeniul literar,

artistic sau științific, oricare ar fi modalitatea de creație,

modul sau forma de exprimare și independent de valoarea și

destinația lor, cum sunt (b)

„operele științifice, scrise

sau orale cum ar fi: comunicările, studiile, cursurile universitare,

manualele școlare, proiectele și documentațiile

științifice.”

Analiza comparativă a

lucrărilor reclamantului și pârâtului a fost făcută de mai

mulți referenți științifici, de Comisia de etică universitară,

dar și de experții O.Z și C.C. prin expertiza dispusă în

apel.

Atât instanța de fond,

cât și instanța de apel și-au fundamentat concluziile pe

expertiza filologică întocmită de profesor dr. A.M. și de conf.

dr. E.G.O., înlăturând celelalte probe administrate în cauză,

fără argumente convingătoare.

Astfel, în referatele

întocmite de conf. dr. L.A., prof. dr. C.M., prof. dr. D.G., profesor

consultant P.I. se concluzionează că nu poate fi vorba de plagiat,

deoarece pârâtul a efectuat o sinteză bibliografică de medicină

legală din mai multe surse bibliografice, iar bibliografia

consultată  a fost nominalizată  atât la sfârșitul manualului,

cât și în text, atunci când au fost preluate idei, fraze, concepte, cu

respectarea normelor academice de tehnoredactare și scoțând în

evidență sursa de informare. Mai mult, se apreciază că

noțiunile redate sunt clasice, reprezintă bun universal și nu

conțin date originale care să poată fi revendicate.

În același sens,

raportul Comisiei de etică universitară a USAMVBT, întemeindu-se pe

raportul de specialitate nr. 28 din 19 februarie 2008 al prof. dr. H.V.,

stabilește că lucrarea întocmită de pârât nu a fost

întocmită prin însușirea ideilor, metodelor, procedurilor,

rezultatelor, tehnologiilor și textelor cuprinse în Tratatul complet de

medicină legală veterinară, nefiind plagiat.

Nu în ultimul rând, la

dosarul cauzei au fost depuse retractări ale unor declarații

anterioare prin care se susținea existența plagiatului, de către

profesorii doctori M.N. și B.I., motivate de faptul că nu au fost

analizate comparativ cele două lucrări și că lucrările

din care pârâtul a preluat informații au fost corect citate.

În apel, instanța

a dispus efectuarea unei expertize în specialitatea drepturi de autor,

realizată de profesorii O.Z. și C.C. În cuprinsul raportului  se

arată că  lucrarea pretins plagiată nu este o lucrare

originală, ci o compilație, iar o lucrare care nu este predominant

originală (novatoare, fundamentală), nu poate fi ea însăși

considerată sursa unui plagiat. De asemenea, se concluzionează

că pârâtul a citat corect, conform uzanțelor naționale și

internaționale în domeniu, lucrările  din care a preluat și

prelucrat informații științifice. Foarte importantă este

sublinierea experților în sensul că în cazul tratatelor  și

manualelor de medicină, în general și de medicină

veterinară în acest caz nu este uzuală citarea prin note de subsol,

cel mai folosit sistem de citare fiind trimiterile din text la bibliografie

prin inserarea în text, între paranteze, a numărului de ordine din lista

bibliografică al lucrării respective. De asemenea, similitudinile de

text și conținut între cele două lucrări sunt explicate

prin aceea că ambele se bazează pe folosirea și citarea de surse

bibliografice comune, pe inserarea în ambele lucrări de

cunoștințe medicale veterinare general acceptate ca bun comun și

pe inserarea unor texte oficiale de natură legislativă,

administrativă și judiciară.

Modalitatea de

întocmire a lucrării pârâtului, față de preexistența

tratatului publicat de reclamant împreună cu alți autori, trebuie

analizată și în funcție de Normele minimale privind prezentarea

manuscriselor, editate de Academia Română.

La punctul 8 al

acestor norme, intitulat „Referințe bibliografice” se prevede textual: „

(1) Bibliografia se plasează la sfârșitul lucrării, după

anexe. (3) Trimiterile din text la bibliografie se fac scriind drept, între

paranteze, numărul de ordine al lucrării și, eventual, pagina.”

Verificând actele

și lucrările dosarului Înalta Curte constată că

exigențele citării, așa cum sunt ele stabilite de Academia

Română, au fost respectate în lucrarea realizată de pârât, nefiind

vorba despre o copiere integrală sau parțială a unor capitole,

așa cum pretinde intimatul-reclamant. Aceste norme de citare nu au fost

avute în vedere de expertiza filologică, care a apreciat că se poate

face citarea doar prin folosirea ghilimelelor și prin inserarea de note

bibliografice în subsolul paginii. Aceasta deși, în continuare, se

arată că „în ultima perioadă, pentru a optimiza redactarea textelor

în vederea publicării, autorii apelează la intercalarea în textul

propriu a acestor informații prin indicarea între paranteze a

numărului de ordine  pe care îl ocupă lucrarea sau lucrările

citate în bibliografia generală, aflată la sfârșitul volumului”

și că „pârâtul  a folosit acest sistem nou de a trimite la alte

lucrări”. Cu toate acestea, modalitatea de citare agreată de Academia

Română, este considerată  a fi plagiat, pentru că au fost

preluate fără ghilimele fragmente de mare întindere din lucrarea

reclamantului.

Instanțele de

fond nu au avut în vedere sublinierea expertului, care a apreciat că

există concordanțe între cele două lucrări din punct de

vedere filologic. Or, concordanțele filologice în privința

infracțiunilor, jurisprudenței medicale-veterinare, a expertizei

medico-legale redhibitorii, respectiv a raportului de expertiză

medico-legală veterinară (capitole considerate a fi plagiate) sunt

firești, din moment ce  inserarea unor cunoștințe medicale

veterinare acceptate ca bun comun și a unor texte de natură

legislativă, administrativă și judiciară nu se poate face

decât folosind o exprimare standard, în afara căreia respectivele

cunoștințe ar deveni inexacte. Atât limbajul medical, cât și limbajul

juridic sunt caracterizate de uniformitate, ele neputând fi folosite în mod

diferit, ci reclamând o preluare întocmai de către utilizatori. Având în

vedere natura celor două lucrări comparate, determinată de

apartenența lor la categoria lucrărilor cu caracter științific

în materia medicinii veterinare, se reține că în astfel de

lucrări originalitatea este atenuată de forma de exprimare a ideilor

sau de redare a informațiilor, ce conțin un limbaj de specialitate,

aproape standardizat.

Originalitatea

reprezintă un criteriu ce trebuie luat în considerare atât la stabilirea

caracterului de operă protejabilă a unei lucrări scrise, cât

și la analizarea caracterului licit al reproducerii, ea fiind

determinată de forma de exprimare a ideilor. Cu cât ideea este mai

tehnică, cu atât originalitatea este mai redusă și

protecția juridică acordată mai slabă.

Din această

perspectivă, Înalta Curte a constatat că în cauză sunt

aplicabile dispozițiile art. 9 lit. b din Legea nr. 8/1996, care scot de

sub protecția legală a dreptului de autor „textele oficiale de natură

politică, legislativă, administrativă, judiciară și

traducerile oficiale ale acestora.”

În același timp,

din raportul de expertiză și din punctele de vedere exprimate de

specialiști asupra celor două lucrări, rezultă că ele

conțin noțiuni clasice cu valoare de bun universal în medicina

veterinară, folosite ca atare în lucrările de specialitate.

De aceea, în

cauză sunt incidente și dispozițiile art. 9 lit. a din Legea

privind dreptul de autor și drepturile conexe, care nu conferă

protecția specifică ideilor, teoriilor, conceptelor, descoperirilor

științifice, procedeelor, conținute într-o operă, oricare

ar fi modul de preluare al acestora. O concluzie contrară ar conduce la

extinderea nejustificată a sferei de protecție a dreptului de autor.

Nu în ultimul rând, nu

trebuie ignorată  concluzia experților în sensul că Tratatul

complet de medicină legală veterinară, care cumulează

informații juridice și din diverse specializări ale medicinei

veterinare cu aplicații în medicina legală veterinară nu este o

lucrare predominant originală, astfel încât nu poate constitui sursa unui

plagiat.

Pentru aceste

considerente, în raport de aplicarea dispozițiilor art. 312 Cod

procedură civilă, Înalta Curte a admis recursul pârâtului, a

modificat decizia recurată admițând apelul și a schimbat în

parte sentința, în sensul respingerii acțiunii. Dispozițiile

sentinței referitoare la soluționarea excepțiilor procesuale au

fost păstrate.

În aplicarea

dispozițiilor art. 274 Cod procedură civilă, constatând că

intimatul-reclamant a căzut în pretenții, a fost obligat la plata

cheltuielilor de judecată făcute de pârât în recurs.