ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând, în condițiile art. 256 alin.

(1) C. proc. civ., asupra recursului de față;

Prin sentința civilă nr. 3401 din 22

octombrie 2008 Tribunalul Timiș, secția civilă, a respins excepțiile

autorității lucrului judecat a sentinței penale nr. 60/PI/2008 a Tribunalului

Timiș și a lipsei calității procesuale active a reclamantului, ambele invocate

de pârât, a admis în parte acțiunea precizată, l-a decăzut pe pârât din dreptul

de autor al capitolelor de la paginile 323-342, 395-418 și 418-424 din lucrarea

„Diagnostic necropsic și medicină legală veterinară” – Editura Brumar 2006, a dispus scoaterea lucrării din circuitul comercial, publicarea hotărârii în Jurnalul Medical

Veterinar al Asociației Generale a Medicilor Veterinari din România, precum și

comunicarea hotărârii la Biblioteca Națională a României, a obligat pârâtul la plata sumei de 3000 lei cu titlu de

daune morale către reclamant, a respins acțiunea privind decăderea din dreptul

de autor al paginilor 343-394 din aceeași lucrare, a respins cererea privind

daunele materiale și restul daunelor morale și a obligat pârâtul la 1789,3 lei

cheltuieli de judecată către reclamant.

Pentru a decide astfel, Tribunalul a

reținut că în raport de dispozițiile art. 22 C. proc. pen. autoritatea de lucru

judecat nu există în speță, deoarece prin sentința penală s-a stabilit doar că

nu există infracțiune, iar faptul negativ nu poate fi impus instanței civile.

De asemenea, nu pot fi aplicate nici dispozițiile art. 1201 C. civ., nefiind

îndeplinite cerințele triplei identități, care își găsesc aplicare doar în

raport cu o altă hotărâre civilă. Excepția lipsei calității procesuale active a

fost respinsă, reținându-se că reclamantul este coautor al lucrării, iar

cedarea dreptului de reproducere a operei nu înseamnă pierderea dreptului

patrimonial de a se apăra împotriva eventualelor copieri săvârșite de terți,

fără acordul său.

Pe fond, instanța a reținut că în

lucrarea sa pârâtul nu a folosit mecanismul de citare în text sau aceasta este

impropriu, existând cazuri de preluare eronată a ideii, că nu sunt aplicabile

dispozițiile art. 33 lit. c) și e) din Legea 8/1996, întrucât nu este cazul

reproducerii unor articole izolate, iar cartea nu reprezintă o reproducere

specifică a bibliotecilor și nu a fost multiplicată de universitate, ci de o

editură. De asemenea, pârâtul nu a structurat în mod diferit capitolele

contestate, care ar fi putut exprima amprenta sa personală asupra lucrării,

procedând în același mod cu termenii și definițiile prevăzute în lege.

Apărările pârâtului, respectiv adresa ORDA 11834/2006 și raportul întocmit de

Comisia de etică universitară a USAMVBT, au fost înlăturate ca nepertinente.

Împotriva acestei sentințe, în

termen legal, a declarat apel pârâtul, criticând-o pentru netemeinicie și

nelegalitate. În motivare acesta a susținut că nu a încălcat dreptul de autor

al reclamantului prin tipărirea lucrării „Diagnostic necropsic și medicina

legală veterinară”, deoarece lucrarea sa este una de sinteză, bazată atât pe

cercetările proprii, cât și pe o diversitate de surse bibliografice, că

aspectele prezentate în capitolul referitor la infracțiuni și contravenții

sanitar-veterinare reprezintă preluarea unor atribuții și obligații ale

medicului veterinar din acte administrative și legislație sanitar-veterinară,

care nu intră sub protecția dreptului de autor. Pe fond, lucrarea al cărui autor

este are caracter didactic și este destinată uzului studenților. De asemenea, a

invocat rapoartele de specialitate întocmite de profesorii H.C.C.I. și H.V. și

raportul Comisiei de etică, care au concluzionat că nu există plagiat, așa cum

este definit de prevederile art. 4 lit. d) din Legea 206/2004. Relevante sunt

și hotărârile penale care au stabilit că nu există infracțiune. Cu toate

acestea, instanța de fond a luat în considerare numai punctul de vedere din

expertiza filologică și judiciară, eliminând celelalte probe administrate în

apărare. A criticat sentința și sub aspectul greșitei respingeri a excepțiilor

lipsei calității procesuale active și a autorității lucrului judecat.

Prin decizia civilă nr. 308/A din 30

noiembrie 2009 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins ca

neîntemeiat apelul pârâtului, obligându-l la plata cheltuielilor de judecată în

cuantum de 5.990 lei.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a reținut că sub aspectul modului de soluționare al celor două excepții

invocate de pârât, sentința apelată este temeinică și legală, pentru

considerentele expuse de tribunal. Cu privire la fondul litigiului, a apreciat

că expertiza efectuată în apel, care reține că lucrarea publicată de pârât nu

constituie plagiat, față de împrejurarea că a furnizat studenților cunoștințe

medicale veterinare general acceptate ca bun comun, iar nu idei originale, nu

intră în contradicție cu expertizată efectuată la instanța de fond de către

specialiști filologi și specialiști în drepturi de autor, care a fost

edificatoare în soluționarea cauzei de față. Curtea a reținut că pârâtul a

săvârșit un plagiat în sensul art. 4 lit. d) teza a II-a din Legea 204/2006, în

sensul însușirii textelor unei persoane, indiferent de calea prin care acestea

au fost obținute, prezentându-le drept creație personală. Pârâtul a utilizat

citate lungi, fără utilizarea ghilimelelor, chiar dacă la finele capitolului a

indicat și opera reclamantului care a redactat textele în discuție, lăsând

impresia cititorului că textul i-ar aparține integral. Prin aceasta a cauzat un

prejudiciu moral reclamantului, prejudiciu ce are a fi privit și din

perspectiva dispozițiilor art. 1 și art. 2 lit. e), g) din Legea 206/2004.

În termen legal, împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâtul, invocând motivele prevăzute de art. 304 pct.

9 și 11 C. proc. civ. A susținut că lucrarea al cărei autor este are caracter

didactic, de specialitate, pentru uzul studenților care, potrivit dispozițiilor

art. 9 din Legea 8/1996 nu poate beneficia de protecția legală a dreptului de

autor. Instanțele s-au bazat pe concluziile expertizei filologice, care nu

poate fi reținută ca probă, deoarece simpla comparare a textelor fără analiza

conținutului lor ideatic nu poate conduce la concluzia existenței plagiatului.

La fel trebuie apreciat și punctul de vedere al conf. dr. G.O. în ce privește

exercițiul dreptului de autor. Folosirea unor termeni de natură juridică

reprezintă o preluare din lege, aceștia nefiind contribuția exclusivă a

reclamantului. Conținutul capitolelor la care acesta face referire ca fiind

plagiate nu reprezintă o operă originală, ci un studiu bibliografic din manuale

de medicină veterinară și legislație sanitar-veterinară, trecute în lista

bibliografică a cărții reclamantului. Critică decizia recurată și sub aspectul

greșitei respingeri a excepției autorității lucrului judecat, susținând că

hotărârea penală are acest caracter cu privire la inexistența faptei, cu

consecința inexistenței temeiului de fapt al acțiunii în răspundere civilă

delictuală.

Analizând recursul în limitele criticilor

formulate, Înalta Curte constată că acesta este fondat, urmând a fi admis,

pentru considerentele ce succed:

Critica referitoare la greșita respingere a

excepției autorității lucrului judecat a sentinței penale nr. 60/PI/2008 a

Tribunalului Timiș, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 340/R/2008 a

Curții de Apel, nu poate fi primită.

Sentința penală invocată menține rezoluția de

neîncepere a urmăririi penale din 8 august 2007 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș (fila 38 dosar fond) prin care se dispune neînceperea

urmăririi penale față de O.J.I. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor

prevăzute de art. 140 alin. (1) lit. f), art. 141 și art. 144 din Legea 8/1996.

Rezoluția reține că în cauză nu poate fi pusă în mișcare acțiunea penală,

existând cazul prevăzut de art. 10 lit. (1) C. proc. pen., în sensul că,

examinând comparativ pasajele din cele două lucrări ce fac obiectul plângerii

penale, se constată că nu ne aflăm în situația unei reproduceri totale sau

parțiale a lucrării, asemănările existente putând fi încadrate în limitele

exercitării dreptului de autor, precum și în categoria situațiilor prevăzute la

art. 9 din Legea 8/1996, anume în categoria celor care nu beneficiază de

protecția drepturilor de autor.

Art. 22 C. proc. pen. dispune că hotărârea

definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței

civile care judecă acțiunea civilă , cu privire la existența faptei, a

persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia.

Niciunul dintre aceste elemente nu se regăsesc

în sentința penală a cărei autoritate de lucru judecat se invocă.

Pe de altă parte, inexistența unei

fapte penale nu împiedică angajarea răspunderii civile, în condițiile în care

sunt întrunite elementele acestui tip de răspundere.

În același timp, art. 1201

C. civ. stabilește că este lucru judecat atunci când a

doua cerere de chemare în judecata are același obiect, este întemeiata pe aceeași

cauză si este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor in aceeași

calitate. Or, obiectul și cauza sunt diferite, după cum diferită este și

calitatea părților în cele două cauze.

Principiul puterii

lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a nou a unui proces

terminat, ci și contrazicerea între două hotărâri judecătorești. În condițiile

în care, așa cum Înalta Curte a observat anterior, cele două tipuri de

răspundere (penală și civilă) pot exista independent, se constată că în mod

corect instanțele de fond au respins excepția.

Prin recursul formulat

pârâtul a invocat și motivul prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ.. În

condițiile în care textul de lege a fost abrogat prin art. 1 pct. 112 din O.U.G.

nr. 138/2000 aprobată prin Legea 219/2005, instanța nu va analiza decizia

recurată din această perspectivă.

Recursul pârâtului se

dovedește însă fondat sub aspectul greșitei aplicări a legii, motiv de

modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin acțiunea

introductivă reclamantul susține că pârâtul a plagiat prin lucrarea „Diagnostic

necropsic și medicină legală veterinară” părți din lucrarea sa, apărută

anterior, denumită „Tratat complet de medicină legală veterinară.”

Dispozițiile art. 4 lit.

d) din Legea 206/2004 privind buna conduită în cercetarea științifică,

dezvoltarea tehnologică și inovare, definesc plagiatul ca fiind însușirea

ideilor, metodelor, procedurilor, tehnologiilor, rezultatelor sau textelor unei

persoane, indiferent de calea prin care acestea au fost obținute,

prezentându-le drept creație personală.

Analiza comparativă a

celor două lucrări urmează a avea în vedere această definiție, precum și

dispozițiile Legii 8/1996, a căror încălcare o pretinde reclamantul.

Instanța constată incidența

în cauză a dispozițiilor art. 1 alin. (2), art. 7 și art. 9 din Legea 8/1996.

Potrivit prevederilor

art. 1 alin. (2) din Legea 8/1996 „Opera de creație intelectuală este

recunoscută și protejată, independent de aducerea la cunoștință publică, prin

simplul fapt al realizării ei, chiar în formă nefinalizată.”

Obiectul dreptului de

autor, așa cum este stabilit de dispozițiile art. 7, îl reprezintă operele

originale de creație intelectuală în domeniul literar, artistic sau științific,

oricare ar fi modalitatea de creație, modul sau forma de exprimare și

independent de valoarea și destinația lor, cum sunt (b) „operele științifice,

scrise sau orale cum ar fi: comunicările, studiile, cursurile universitare,

manualele școlare, proiectele și documentațiile științifice.”

Analiza comparativă a lucrărilor reclamantului

și pârâtului a fost făcută de mai mulți referenți științifici, de Comisia de

etică universitară, dar și de experții O.Z. și C.C. prin expertiza dispusă în

apel.

Atât instanța de fond, cât și instanța

de apel și-au fundamentat concluziile pe expertiza filologică întocmită de profesor

dr. A.M. (filele 182 – 189 dosar fond) și de conf. dr. E.G.O., înlăturând

celelalte probe administrate în cauză, fără argumente convingătoare.

Astfel, în referatele întocmite de

conf. dr. L.A., prof. dr. C.M., prof. dr. D.G., profesor consultant P.I. (filele

33 – 37, 97 dosar fond) se concluzionează că nu poate fi vorba de plagiat,

deoarece pârâtul a efectuat o sinteză bibliografică de medicină legală din mai

multe surse bibliografice, iar bibliografia consultată a fost nominalizată atât

la sfârșitul manualului, cât și în text, atunci când au fost preluate idei,

fraze, concepte, cu respectarea normelor academice de tehnoredactare și scoțând

în evidență sursa de informare. Mai mult, se apreciază că noțiunile redate sunt

clasice, reprezintă bun universal și nu conțin date originale care să poată fi

revendicate.

În același sens, raportul Comisiei de

etică universitară a USAMVBT, întemeindu-se pe raportul de specialitate nr. 28

din 19 februarie 2008 al prof. dr. H.V., stabilește că lucrarea întocmită de

pârât nu a fost întocmită prin însușirea ideilor, metodelor, procedurilor,

rezultatelor, tehnologiilor și textelor cuprinse în Tratatul complet de

medicină legală veterinară, nefiind plagiat.

Nu în ultimul rând, la dosarul

cauzei au fost depuse retractări ale unor declarații anterioare prin care se

susținea existența plagiatului, de către profesorii doctori M.N. și B.I.,

motivate de faptul că nu au fost analizate comparativ cele două lucrări și că

lucrările din care pârâtul a preluat informații au fost corect citate.

În apel, instanța a dispus

efectuarea unei expertize în specialitatea drepturi de autor, realizată de

profesorii O.Z. și C.C. În cuprinsul raportului (fila 125 dosar apel) se arată

că lucrarea pretins plagiată nu este o lucrare originală, ci o compilație, iar

o lucrare care nu este predominant originală (novatoare, fundamentală), nu

poate fi ea însăși considerată sursa unui plagiat. De asemenea, se

concluzionează că pârâtul a citat corect, conform uzanțelor naționale și

internaționale în domeniu, lucrările din care a preluat și prelucrat informații

științifice (fila 126 dosar apel). Foarte importantă este sublinierea

experților în sensul că în cazul tratatelor și manualelor de medicină, în

general și de medicină veterinară în acest caz nu este uzuală citarea prin note

de subsol, cel mai folosit sistem de citare fiind trimiterile din text la

bibliografie prin inserarea în text, între paranteze, a numărului de ordine din

lista bibliografică al lucrării respective. De asemenea, similitudinile de text

și conținut între cele două lucrări sunt explicate prin aceea că ambele se

bazează pe folosirea și citarea de surse bibliografice comune, pe inserarea în

ambele lucrări de cunoștințe medicale veterinare general acceptate ca bun comun

și pe inserarea unor texte oficiale de natură legislativă, administrativă și

judiciară.

Modalitatea de întocmire a lucrării

pârâtului, față de preexistența tratatului publicat de reclamant împreună cu

alți autori, trebuie analizată și în funcție de Normele minimale privind

prezentarea manuscriselor, editate de Academia Română.

La punctul 8 al acestor norme,

intitulat „Referințe bibliografice” se prevede textual: „ (1) Bibliografia se

plasează la sfârșitul lucrării, după anexe. (3) Trimiterile din text la

bibliografie se fac scriind drept, între paranteze, numărul de ordine al

lucrării și, eventual, pagina.”

Verificând actele și lucrările

dosarului Înalta Curte constată că exigențele citării, așa cum sunt ele

stabilite de Academia Română, au fost respectate în lucrarea realizată de

pârât, nefiind vorba despre o copiere integrală sau parțială a unor capitole,

așa cum pretinde intimatul-reclamant. Aceste norme de citare nu au fost avute

în vedere de expertiza filologică, care a apreciat că se poate face citarea doar

prin folosirea ghilimelelor și prin inserarea de note bibliografice în subsolul

paginii (fila 188 dosar fond). Aceasta deși, în continuare, se arată că „în

ultima perioadă, pentru a optimiza redactarea textelor în vederea publicării,

autorii apelează la intercalarea în textul propriu a acestor informații prin

indicarea între paranteze a numărului de ordine pe care îl ocupă lucrarea sau

lucrările citate în bibliografia generală, aflată la sfârșitul volumului” și că

„pârâtul a folosit acest sistem nou de a trimite la alte lucrări”. Cu toate

acestea, modalitatea de citare agreată de Academia Română, este considerată a

fi plagiat, pentru că au fost preluate fără ghilimele fragmente de mare

întindere din lucrarea reclamantului.

Instanțele de fond nu au avut în

vedere sublinierea expertului, care a apreciat că există concordanțe între cele

două lucrări din punct de vedere filologic. Or, concordanțele filologice în

privința infracțiunilor, jurisprudenței medicale-veterinare, a expertizei

medico-legale redhibitorii, respectiv a raportului de expertiză medico-legală

veterinară (capitole considerate a fi plagiate) sunt firești, din moment ce inserarea

unor cunoștințe medicale veterinare acceptate ca bun comun și a unor texte de

natură legislativă, administrativă și judiciară nu se poate face decât folosind

o exprimare standard, în afara căreia respectivele cunoștințe ar deveni

inexacte. Atât limbajul medical, cât și limbajul juridic sunt caracterizate de

uniformitate, ele neputând fi folosite în mod diferit, ci reclamând o preluare

întocmai de către utilizatori. Având în vedere natura celor două lucrări

comparate, determinată de apartenența lor la categoria lucrărilor cu caracter

științific în materia medicinii veterinare, se reține că în astfel de lucrări

originalitatea este atenuată de forma de exprimare a ideilor sau de redare a

informațiilor, ce conțin un limbaj de specialitate, aproape standardizat.

Originalitatea reprezintă un

criteriu ce trebuie luat în considerare atât la stabilirea caracterului de

operă protejabilă a unei lucrări scrise, cât și la analizarea caracterului

licit al reproducerii, ea fiind determinată de forma de exprimare a ideilor. Cu

cât ideea este mai tehnică, cu atât originalitatea este mai redusă și protecția

juridică acordată mai slabă.

Din această perspectivă, Înalta

Curte constată că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 9 lit. b) din

Legea 8/1996, care scot de sub protecția legală a dreptului de autor „textele

oficiale de natură politică, legislativă, administrativă, judiciară și

traducerile oficiale ale acestora.”

În același timp, din raportul de

expertiză și din punctele de vedere exprimate de specialiști asupra celor două

lucrări, rezultă că ele conțin noțiuni clasice cu valoare de bun universal în

medicina veterinară, folosite ca atare în lucrările de specialitate.

De aceea, în cauză sunt incidente și

dispozițiile art. 9 lit. a) din Legea privind dreptul de autor și drepturile

conexe, care nu conferă protecția specifică ideilor, teoriilor, conceptelor,

descoperirilor științifice, procedeelor, conținute într-o operă, oricare ar fi

modul de preluare al acestora. O concluzie contrară ar conduce la extinderea

nejustificată a sferei de protecție a dreptului de autor.

Nu în ultimul rând, nu trebuie

ignorată concluzia experților în sensul că Tratatul complet de medicină legală

veterinară, care cumulează informații juridice și din diverse specializări ale

medicinei veterinare cu aplicații în medicina legală veterinară nu este o lucrare

predominant originală, astfel încât nu poate constitui sursa unui plagiat.

Pentru aceste considerente, în

raport de aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va

admite recursul pârâtului, va modifica decizia recurată admițând apelul și va

schimba în parte sentința, în sensul respingerii acțiunii. Dispozițiile

sentinței referitoare la soluționarea excepțiilor procesuale vor fi păstrate.

În aplicarea dispozițiilor art. 274 C.

proc. civ., constatând că intimatul-reclamant a căzut în pretenții, va fi obligat

la plata cheltuielilor de judecată făcute de pârât în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul O.J.I.

împotriva deciziei civile nr. 308/A din 30 noiembrie 2009 a Curții de Apel

Timișoara, secția civilă.

Modifică decizia recurată în sensul că admite

apelul declarat de pârât împotriva sentinței civile nr. 3401 din 22 octombrie 2008

a Tribunalului Timiș, secția civilă, pe care o schimbă în parte.

Respinge în totalitate acțiunea precizată.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței

referitoare la soluționarea excepțiilor.

Obligă intimatul la 566,40 lei cheltuieli de

judecată către recurentul-pârât.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11

ianuarie 2011.