ÎCCJ, decizie (scj.ro #83361)

actului constitutiv al societății comerciale. Convocarea

adunării generale ordinare a

acționarilor

Cuprins pe materii:

Drept

comercial. Societăți comerciale.

Adunare

Generală

Index alfabetic:

-actul constitutiv al

societății comerciale

-adunarea generală a acționarilor

-convocator

-ordinea de zi

-licitație publică

-negociere directă

art.117 alin. (7)

și (8) din Legea nr.31/1990

Potrivit art.117 alin.(7) și (8) din Legea nr.31/1990 privind

societățile comerciale, convocarea

adunării generale va cuprinde locul și data ținerii

adunării, precum și ordinea de zi,

cu menționarea explicită a problemelor care

vor face obiectul

dezbaterii adunării.

Când în ordinea de zi figurează propuneri

pentru modificarea actului constitutiv,

convocarea va trebui să cuprindă textul

integral al propunerilor.

În speță, convocatorul a fost incomplet în ceea ce privește

mențiunile referitoare la data aprobării imobilului, valoarea

activului, ponderea acestuia în patrimoniul societății,

modalitatea de vânzare precum și

prețul minim de pornire a negocierilor.

(Secția

comercială, decizia nr.1306 din 22 martie 2007)

Prin

sentința nr. 1130 din 28 martie 2006, pronunțată de Tribunalul

Harghita, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta SIF TRANSILVANIA

împotriva pârâtei SC C. SA, cu privire la anularea hotărârii AGA din 19

martie 2004. În motivarea soluției, instanța a reținut că

prin hotărârea atacată s-a dispus vânzarea unui activ al

societății prin negociere directă cu chiriașul, alegând

astfel varianta cea mai dezavantajoasă

și păgubitoare pentru societatea pârâtă.

Depozitul P., supus vânzării,

împreună cu terenul aferent este un bun imobil corporal, care face parte

din fondul de comerț, propunerea de vânzare a activului, constituind o

modificare a actului constitutiv, raportat prevederilor art. 8 alin. (1) lit.

e) din Legea nr. 31/1990 republicată și art. 1

1

lit. c)

din Legea nr. 11/1991, modificată prin Legea nr. 298/2001.

Apărările

pârâtei privind existența unui contract de închiriere între pârâtă

și SC D. SRL, cumpărătorul imobilului, care oferă

chiriașului un drept de preferință, în cazul vânzării

imobilului, au fost înlăturate, cu mențiunea că dreptul de

preferință nu presupune obligația proprietarului de a negocia

direct cu chiriașul prețul de vânzare și pârâta avea

obligația de a scoate bunul la vânzare, prin licitație publică.

Împotriva acestei soluții,

pârâta SC C. SA a declarat apel.

Curtea de Apel Târgu Mureș,

prin decizia nr. 65/A din 23 octombrie 2006, a respins apelul ca nefondat.

În considerentele deciziei,

instanța de apel a reținut că prin hotărârea din 19 martie

2004 a SC C. SA, s-a dispus vânzarea unui imobil denumit „depozit P.”

către SC D. SRL la prețul de 1,2 miliarde lei + TVA, plătibil în

12 rate lunare. Înainte de luarea hotărârii AGA, cumpărătoarea a

avut calitatea de chiriaș a imobilului, în baza contractului de închiriere

nr. 465/9 decembrie 2002. Potrivit art. 11 din contractul de închiriere

„chiriașul are drept de preferință în cazul vânzării imobilului

închiriat în termen de 30 de zile de la înștiințarea despre

hotărârea de vânzare a imobilului”. Acest drept de preferință nu

prevede nici o obligație de vânzare către chiriaș a imobilului,

ci doar o notificare a chiriașului, care are obligația de a-și

exprima intenția de cumpărare într-un termen de 30 de zile. Acest

drept nu presupune însă vânzarea la un preț impus de către

chiriaș ci doar o obligație de notificare. Prin negocierea

directă, societatea a fost în pierdere, deoarece nu a pus în discuție

un preț real, ce ar fi putut fi cunoscut numai în urma efectuării

publicității și în condițiile primirii unor oferte de

preț, la valoarea de piață a imobilului. Or, în speță

nu există nici o dovadă în acest sens, cea ce confirmă

susținerea reclamantei că s-a acționat în defavoarea societății,

prin vânzarea imobilului în condițiile arătate.

Împotriva deciziei pronunțate

în apel, pârâta a declarat recurs, temeiul de drept indicat fiind art.304 pct

.9 C.proc.civ..

Recurenta a criticat decizia

atacată și în partea ce vizează prejudicierea

societății, susținând că temeinicia soluției ar fi

trebuit găsită în prețul de piață stabilit de expert,

iar nu în modalitatea de vânzare reținută de instanță.

Recursul este nefondat.

La

data luării hotărârii AGA, cumpărătoarea a avut calitatea

de chiriaș în imobilul ce face obiectul cauzei, în baza contractului de

închiriere nr. 465 din 9 decembrie 2002 .

În art. 11 din acest contract se

stipulează următoarele: „chiriașul are drept de

preferință în cazul vânzării imobilului închiriat în termen de

30 de zile de la înștiințarea despre hotărârea de vânzare a

imobilului”. Dreptul de preferință nu echivalează cu o

obligație de vânzare către chiriaș a imobilului, ci doar o

notificare a acestuia, căruia îi revine obligația de a-și

exprima intenția de cumpărare în termen de 30 de zile. Acest fapt nu

presupune însă vânzarea la un preț impus de chiriaș ci doar o

obligație de notificare. Evaluarea imobilului în condițiile legii, în

ideea acționării în interesul societății era obligatorie,

or, negocierea directă a condus la prejudicierea societății, în

lipsa unui preț real pus în discuție. Recurenta nu a făcut nici

o dovadă a efectuării unei publicități și a primirii

unor oferte reale de preț, la valoarea de piață a imobilului,

cea ce contravine normelor legale în materie.

Prin urmare,

criticile formulate de recurentă sunt neîntemeiate. Convocarea AGA din 19

martie 2004 a societății pârâte a fost făcută cu

încălcarea art. 117 alin. (7) și (8) din Legea nr. 31/1990,

republicată, convocatorul fiind incomplet în ce privește

mențiunile referitoare la data aprobării vânzării imobilului,

valoarea activului, ponderea acestuia în patrimoniul societății,

modalitatea de vânzare, precum și prețul minim de pornire al

negocierilor.

Dată

fiind încălcarea prevederilor arătate, instanțele anterioare au

dispus corect anularea hotărârii AGA din 19 martie 2004, în partea

referitoare la aprobarea vânzării imobilului, astfel că recursul

declarat de pârâtă împotriva deciziei nr.85/A din 23 octombrie 2006, a fost

respins ca nefondat.