ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 792/2020

Ședința publică din data de 12 februarie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de la data de 07.06.2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea deciziei nr. 5898/18.05.2017 și obligarea pârâtului la plata daunelor morale în cuantum de 50.000 RON, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 4229 din 9 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a admis în parte contestația formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a fost anulată decizia nr. 5898/18.05.2017, a fost obligat pârâtul să reanalizeze cererea de plată a reclamantului și să emită o nouă decizie, prin raportare la considerentele prezentei hotărâri și a fost respinsă în rest acțiunea ca nefondată.

De asemenea, a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 1.155 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, cu aplicarea dispozițiilor art. 453 alin. (2) din C. proc. civ.

Împotriva sentinței civile nr. 4229 din 9 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea contestației formulată de reclamant împotriva Deciziei nr. 5898/18.05.2017, precum și obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul-pârât a susținut că prima instanță a soluționat cauza cu încălcarea dispozițiilor art. 50 alin. (1) pct. 1 lit. a), d), e) și art. 68 alin. (2) din Norma ASF nr. 23/2014.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt și a enunțării dispozițiilor legale sus-menționate, s-a arătat de către recurent că aceste prevederi stabilesc că în acordarea despăgubirilor în cazul vătămărilor corporale în urma unor accidente rutiere se au în vedere și certificatele medicale, ca acte medicale ce cuprind concluzii și recomandări legate de vătămarea suferită și îngrijirile medicale necesare restabilirii stării de sănătate, față de care sunt stabilite cheltuieli acoperite de asigurator.

Astfel, în opinia sa, certificatul medico-legal este un act medico-legal cu înalt grad de probitate și imparțialitate, iar numărul zilelor de îngrijiri medicale stabilit prin acest act reprezintă un indicator al leziunilor traumatice suferite și nu o contabilizare propriu-zisă a zilelor de tratament suportate în total de victime, act care este adus în mod uzual ca probă în dovedirea leziunilor suferite și a consecințelor acestora, pentru obținerea de despăgubiri, deși textele legale sus amintite nu îl individualizează ca fiind singurul certificat medical care indică legătura de cauzalitate directă între prejudiciul suferit de victimă și accidentul rutier.

În fine, a apreciat recurentul-pârât că instanța de fond a ignorat dispozițiile legale în discuție, certificatul medico-legal neputând fi substituit de Ordonanța de clasare ori alte certificate medicale sau scrisori medicale depuse la dosar de către reclamant, Fondul prevăzând necesitatea depunerii acestuia la dosarul de daune, în lipsa acestui act nefiind posibilă cuantificarea despăgubirii cuvenite în caz de vătămare corporală, certificatul asigurând cuantificării o pornire de la un criteriu obiectiv.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul-reclamant A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate ca fiind temeinică și legală, prima instanță făcând o corectă interpretare și aplicare a prevederilor legale incidente situației de fapt reținute.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru, în cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 19 noiembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 12 februarie 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

La data de 2 august 2014 a avut loc un accident rutier din culpa conducătorului autovehiculului cu nr. de înmatriculare x, care nu a acordat prioritate autoturismului condus de către reclamant, acesta din urmă suferind vătămări corporale.

La data evenimentului, autovehiculul cu nr. de înmatriculare x avea încheiată polița RCA seria x nr. x, emisă de B. S.A.

Prin sentința nr. 9661/03.12.2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă, definitivă prin decizia nr. 788/28.04.2016 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, s-a dispus deschiderea procedurii falimentului împotriva debitoarei B. S.A.

Prin cererea înregistrată sub nr. x/03.12.2015, reclamantul A., prin S.C. Centrul European de Despăgubiri S.R.L., a solicitat despăgubiri din disponibilitățile F.G.A., în cuantum total de 50.000 RON, pentru repararea prejudiciului suferit în urma accidentului rutier din data de 02.08.2014, iar, ca urmare avizării daunei, a fost constituit dosarul de daună nr. RCA/B/7816.

Prin decizia nr. 5898/18.05.2017, Fondul de Garantare a Asiguraților a respins această cerere de plată, cu motivarea că reclamantul nu a depus certificat medico-legal care să ateste numărul de zile de îngrijiri medicale și că necesitatea existenței acestui certificat la dosarul de daune este prevăzută de Procedura de soluționare a pretențiilor izvorând din vătămări corporale sau decese a F.G.A., în lipsa acestui înscris nefiind posibilă cuantificarea despăgubirii cuvenite, decizie care a fost contestată în fața instanței de contencios administrativ.

Prin sentința recurată a fost anulată decizia nr. 5898/18.05.2017 și a fost obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților să reanalizeze cererea de plată a reclamantului și să emită o nouă decizie, prin raportare la considerentele acesteia.

Prin criticile formulate în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat, în esență, că instanța de fond a interpretat/aplicat greșit dispozițiile legale incidente în cauză.

Astfel, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 50 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, "la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale, se au în vedere următoarele: (…) f) daunele morale, în conformitate cu legislația și jurisprudența din România."

În literatura de specialitate, dar și în practica judecătorească s-a arătat că în absența unor criterii legale pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a acestora, daunele morale sunt stabilite în raport cu consecințele negative suferite de victima accidentului, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea și consecințele traumei fizice și psihice suferite ori în ce măsură a fost afectată situația familială, socială și profesională.

Atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu operează cu criterii de evaluare prestabilit, ci judecă în echitate, procedând la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei, în funcție de care se stabilește întinderea reparației pentru prejudiciul suferit, despăgubirile reprezentând daunele morale trebuind să fie rezonabile, aprecierea și cuantificarea acestora să fie justă și echitabilă, să corespundă prejudiciului moral real și efectiv produs victimei și suferite de aceasta, în așa fel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără just temei a celui îndreptățit să pretindă și să primească daune morale, dar nici să nu fie derizorii.

Din această perspectivă, nu se poate stabili, în prezenta cauză, vreun motiv de nelegalitate al sentinței recurate, prin care a fost obligat pârâtul să reanalizeze cererea de plată a daunelor morale formulată de reclamant și să emită o nouă decizie, având în vedere că, din cererea de plată formulată de reclamant și înscrisurile doveditoare depuse, nu rezultă că acesta s-ar afla într-o situație diferită de alți petenți cărora li s-au acordat despăgubiri pentru daune morale și nu i se poate crea o situație mai favorabilă față de alte persoane îndreptățite la despăgubiri din partea FGA.

Înalta Curte constată că este nelegală soluția de respingere a cererii de plată a reclamantului, pe motiv că acesta nu a depus un certificat medico-legal, întrucât nicio dispoziție legală nu impune ca dovada zilelor de îngrijiri medicale să se facă în mod direct doar printr-un certificat medico-legal.

Astfel, instanța supremă a statuat în numeroase rânduri că despăgubirile pentru daune morale se disting de cele pentru daune materiale prin faptul că acestea nu se probează, ci se stabilesc prin evaluare și în acest scop și pentru a nu se ajunge la o îmbogățire fără just temei este necesar să fie luate în considerare suferințele fizice și morale, susceptibil în mod rezonabil a fi fost cauzate prin fapta săvârșită precum și de toate consecințele acesteia, așa cum rezultă din actele medicale ori de alte probe administrate.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că prin Ordonanța de clasare din 31.07.2015 aflată în dosarul instanței de fond, emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Roșiori de Vede, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., s-a dispus clasarea cauzei având ca obiect săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă, întrucât niciuna dintre persoanele vătămate nu a suferit leziuni traumatice pentru a căror vindecare să fie necesare mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale ori o altă consecință dintre cele enumerate la art. 194 alin. (1) din C. pen.

În cuprinsul acestei ordonanțe s-au menționat următoarele:

"La dosar a fost depus raportul de primă expertiză medico-legală nr. x/18.12.2014, pe baza actelor medicale, din care rezultă că A. a prezentat leziuni de violență, posibil în condițiile unui accident rutier, ce pot data din 02.08.2014, și care au necesitat pentru vindecare 8-9 zile de îngrijiri medicale. Ulterior, a fost depusă la dosar o completare a certificatului medico-legal nr. 1814/B/2014, datând din 26.05.2015, din care rezultă că A. a prezentat leziuni de violență, în condițiile unui accident rutier, ce pot data din 02.08.2014, și care au necesitat pentru vindecare 8-9 zile de îngrijiri medicale."

Așadar, în cuprinsul ordonanței de clasare antereferite s-a menționat în mod expres că leziunile provocate reclamantului în urma accidentului rutier au necesitat pentru vindecare 8-9 zile de îngrijiri medicale, iar procurorul de caz a ajuns la această concluzie în urma raportului de primă expertiză medico-legală nr. x/18.12.2014, astfel cum a fost completat la data de 26.05.2015, raport ce a fost întocmit pe baza actelor medicale.

Înalta Curte, în acord cu opinia instanței de fond, apreciază că F.G.A. nu poate ignora conținutul ordonanței de clasare, întrucât, chiar dacă acest raport de expertiză medico-legală nu a fost depus nici la dosarul instanței, nici la dosarul de daună, reprezintă un mijloc de probă ce a fost administrat în cursul urmării penale și pe baza căruia s-a fundamentat soluția procurorului.

Prin urmare, având în vedere că reclamantul a depus la dosarul de daună Ordonanța de clasare din data de 31.07.2015, pârâtul avea obligația de a ține cont de conținutul acestui act procesual penal, în sensul că leziunile provocate reclamantului în urma accidentului rutier au necesitat pentru vindecare 8-9 zile de îngrijiri medicale, fiind astfel nefondată susținerea recurentului-pârât în sensul că lipsa certificatului medico-legal a condus la soluția de respingere a cererii de plată, în condițiile în care, astfel cum s-a reținut anterior evaluarea despăgubirilor pentru daune morale se face în baza actelor medicale ori a altor probe administrate și în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

Totodată Înalta Curte apreciază că FGA nu se putea raporta, astfel cum acesta a motivat decizia contestată, la procedura internă de soluționare pe cale amiabilă a pretențiilor pecuniare izvorâte din cazuri de vătămări corporale sau decese, prin care s-au adoptat criterii proprii de determinare a unor praguri valorice și s-au stabilit actele necesare pentru constituirea dosarului de daună, pentru a se evita săvârșirea unor discriminări într-un domeniu în care nu există criterii legale de individualizare a sumelor acordate, fără a le corela cu principiile de drept naționale si convenționale în aceasta materie.

În acest sens trebuie subliniat faptul că principiul reparării integrale a prejudiciului, consacrat de art. 1349 alin. (2) și art. 1385 alin. (1) C. civ. justifică nerespectarea condițiilor privind depunerea unor anumite acte la dosarul de daună și depășirea pragurilor stabilite prin proceduri interne adoptate de FGA, acte cu o forță juridică inferioară C. civ. și care contravin și paragrafului 20 al expunerii de motive al Directivei 2009/103/CE, potrivit cărora:

"Victimelor accidentelor de circulație cauzate de autovehicule ar trebui să li se garanteze un tratament comparabil, indiferent de locul în care are loc accidentul pe teritoriul Comunității".

Reține instanța supremă că dispozițiile normative invocate de pârât nu justifică instituirea acestor condiții și nici nerespectarea criteriilor jurisprudențiale, care implică o doză de aproximare, prin raportare la un complex de împrejurări, despăgubirile ce se plătesc trebuind, așadar, să țină seama de prejudiciul concret produs fiecărei persoane vătămate și de principiul acoperirii integrale a acestuia.

Mai mult decât atât, instanța de control judiciar consideră că durata îngrijirilor medicale, stabilite ca fiind necesare pentru vindecarea traumatismelor suferite de reclamant, descrise printr-un raport de expertiză medico-legal ori certificat medical sau medico-legal, poate fi într-adevăr pertinentă în stabilirea unor daune materiale și, eventual, a daunelor morale acordate pentru compensarea suferințelor fizice îndurate în această etapă a recuperării.

Cu toate acestea, la stabilirea cuantumului prejudiciului moral încercat de reclamant din cauza urmărilor accidentului, urmări care au afectat atât starea de sănătate normală cât și viață familială liniștită de care acesta se bucura anterior, nu poate fi avută în vedere nici valoarea medie a despăgubirilor morale acordate de B. S.A., și cu atât mai mult numărul de zile de îngrijiri nu poate constitui singurul criteriu obiectiv de pornire în evaluarea prejudiciului moral, criteriu care să fie dovedit prin certificatul medicol-legal, ca act necesar a fi depus la dosarul de daune, în lipsa căruia să nu fie posibilă cuantificarea despăgubirii cuvenite în caz de vătămare corporală, astfel cum a motivat recurentul-pârât în cuprinsul deciziei și a invocat prin cererea de recurs.

În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, în legătură cu repararea prejudiciilor morale s-au statuat următoarele:

"Prejudiciul moral a fost definit ca orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane și care se manifestă prin suferința fizică sau/și morală, pe care le resimte victima. Prejudiciile care alterează sănătatea și imaginea fizică aduc atingere unora dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane - dreptul la sănătate, integritate fizică și psihică (art. 58 noul C. civ.) ca și componente ale dreptului la viață apărat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și trebuie să fie reparate. Caracterul suferințelor trebuie privit în legătură cu particularitățile individuale ale persoanei prejudiciate, suferințele morale (psihice) fiind frica, durerea, rușinea, tristețea, neliniștea, umilirea și alte emoții negative.

Fiind vorba de lezarea unor valori fără conținut economic și de protejarea unor drepturi care intră, ca element al vieții private, în sfera art. 1 (dreptul la viață) din Convenția europeană, dar și de valori apărate de art. 22 din Constituție și art. 58 C. civ., existența prejudiciului este circumscrisă condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare a prejudiciului real și efectiv produs victimei.

În ce privește cuantumul posibilelor despăgubiri acordate, nici sistemul legislativ românesc și nici normele comunitare nu prevăd un mod concret de evaluare a daunelor morale, iar acest principiu, al reparării integrale a unui astfel de prejudiciu, nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc. Ceea ce trebuie în concret evaluat nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea ce vine să compenseze acest prejudiciu și să aducă acea satisfacție de ordin moral celui prejudiciat" (Secția I civilă, decizia nr. 824 din 06 aprilie 2016).

În fine, Înalta Curte mai constată că, astfel cum a reținut în mod corect judecătorul fondului, analiza cererii de plată este de competența F.G.A., iar nu instanței de judecată, aceasta din urmă putând doar anula decizia nelegală și obliga pârâtul la reanalizarea cererii de plată, cu luarea în considerare a celor dezlegate astfel că solicitarea reclamantului de obligare directă a pârâtului la plata despăgubirii în cuantum de 50.000 RON nu poate fi primită.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente în cauză.

Față de dispozițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. potrivit cu care:

"Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată", Înalta Curte reține caracterul întemeiat al cererii formulată de intimatul-reclamant, urmând a o încuviința, conform dovezii depusă de acesta la dosar, respectiv factura privind onorariul de avocat în cuantum de 300 RON.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) și art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat și va obliga recurentul-pârât la plata către intimatul-reclamant a sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 4229 din 9 noiembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-pârât la plata către intimatul-reclamant a sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 februarie 2020.