ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5756/2019

Ședința publică din data de 21 noiembrie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B. și C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, revocarea/anularea în totalitate a Deciziei nr. 1778/12.09.2016, prin care s-a respins cererea de plată, și obligarea pârâtului la emiterea unei noi decizii prin care să dispună admiterea cererii de plată formulata de către reclamanți.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 3295 din 26 septembrie 2017, a respins ca inadmisibilă acțiunea față de reclamanții B. și C., pentru lipsa calității lor procesuale active.

Totodată, a respins acțiunea formulată de reclamanți ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe, în privința soluției privind fondul cauzei, au declarat recurs reclamanții A., B. și C., invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenții au reluat situația de fapt expusă și în fața primei instanțe, susținând că argumentele menționate de către autoritatea pârâtă sunt eronate.

Astfel, temeiul juridic invocat care stă la baza despăgubirii prejudiciilor la momentul 12.06.2003 este Ordinul CSA nr. 9/2002 pentru aprobarea Normelor privind aplicarea legii in domeniul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă pentru pagube produse terților prin accidente de autovehicule si autorizarea asigurătorilor care vor practica aceasta asigurare, în anul 2003, iar nu Ordinul nr. 3113/2003 al Comisiei de Supraveghere a Asiguraților pentru punerea în aplicare a Normelor privind aplicarea legii in domeniul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă pentru pagube produse terților prin accidente de autovehicule și autorizarea asigurătorilor care vor practica această asigurare în anul 2004.

Totodată, au susținut că nu au avut cunoștință despre procesul-verbal de cercetare la fața locului, act care nu se comunică părților, și nici de actele efectuate în dosarul de cercetare penală nr. 2503/P/2003 și de finalitatea acestui dosar, făcând referire la cele patru condiții care trebuie îndeplinite pentru atragerea răspunderii civile delictuale: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția autorului faptei ilicite și prejudiciabile.

Astfel, a arătat că, în cauză, considerațiile privind momentul evenimentului rutier sunt reale, în sensul că respectivul accident s-a produs în data de 12.06.2003.

În ceea ce privește argumentele invocate în susținerea excepției prescripției dreptului la acțiune a apreciat că acestea sunt eronate în raport cu sentința nr. 118/06.03.2013, pronunțată în dosarul nr. x/2013 de Judecătoria Onești, prin care s-a admis plângerea formulată de către reclamanta A., s-au desființat rezoluțiile atacate și s-a trimis cauza la organele de cercetare penală în vederea continuării cercetărilor.

Contrar celor reținute, au susținut că momentul de la care începe sa curgă termenul de prescripție este momentul pronunțării sentinței nr. 118/06.03.2013, reiterând faptul că reclamanții nu au avut cunoștință de stadiul dosarului și de cine se face vinovat de producerea accidentului, iar de faptul că nu s-a comunicat cine este persoana vinovată de producerea accidentului nu este răspunzătoare persoana vătămată, din contră, întârzierile excesive în cursul procesului penal sunt datorate de organele de cercetare penală.

Referitor la susținerea autorității pârâte, potrivit căreia data de 27.01.2004 ar fi data de la care începe sa curgă termenul de prescripție, deoarece ar rezulta din cuprinsul certificatului de încadrare în grad de handicap grav eliberat reclamantei faptul că se cunoștea atât persoana vinovată de producerea faptei ilicite, cât și prejudiciul cauzat, a arătat că nu poate fi primită, din actul medical rezultând situația reală a reclamantei privind starea acesteia de sănătate și nu persoana vinovată de producerea accidentului.

În continuare, recurenții au făcut trimitere la cele inserate la punctul b) din decizia atacată, cu referire la situația reținută din analiza documentelor puse la dispoziție, în raport cu care au arătat, cu privire la momentul când reclamanții au cunoscut și puteau cunoaște atât rezultatul evenimentului, cât și persoana răspunzătoare (inclusiv societatea de asigurare la care era asigurat autovehiculul) că există o autoritate de lucru judecat, având în vedere pronunțarea sentinței nr. 118/06.03.2013 de către Judecătoria Onești, moment de la care începe să curgă termenul de prescripție.

În plus, repararea prejudiciului într-un termen rezonabil nu a fost posibilă având în vedere fapta ilicită săvârșită de către prepușii instituțiilor judiciare, care au dat curs unei așa - zise declarații olografe din data de 17.07,2003, faptă evidențiată în Ordonanța nr. 111/11/03.07.2015 pronunțată în Dosarul nr. x/2003, respectiv falsul intelectual.

În concluzie, au solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat.

Prin întâmpinare, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței atacate, pe care o apreciază legală și temeinică, răspunzând punctual criticilor formulate, subliniind că soluția asupra excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților B. și C. nu a fost atacată așa încât a intrat puterea lucrului judecat.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor formulate de intimat și în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Recurenții-reclamanții au învestit instanța de contencios administrativ cu anularea Deciziei nr. 1778/12.09.2016, prin care pârâtul a respins cererea de plată și obligarea acestei autorități la emiterea unei noi decizii prin care să dispună admiterea cererii de plată formulata de către reclamanți.

Curtea de Apel București a respins ca inadmisibilă acțiunea față de reclamanții B. și C., pentru lipsa calității lor procesuale active, și, totodată, a respins acțiunea formulată de reclamanți ca nefondată.

Soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt.

Prin Decizia nr. 1778 din 12 septembrie 2016, contestată în prezenta cauză, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a respins cererea de plată nr. x/18.12.2015 formulată de A., prin reprezentant B., reținând următoarele: "De la data producerii evenimentului 12.06.2003 și până în prezent se constată că a intervenit prescripția de 3 ani, conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958, având în vedere faptul că petenta a cunoscut și putea cunoaște atât rezultatele evenimentului cât și persoana răspunzătoare, inclusiv societatea de asigurare la care era asigurat autovehiculul.

Astfel, potrivit Procesului-verbal de cercetare la fața locului înregistrat sub nr. x/16.06.2003 întocmit de către Poliția Municipiului Onești, cauza producerii evenimentului o constituie manevrarea greșită a autoturismului și nerespectarea regulilor privind circulația pe drumurile publice referitoare la depășire de către numitul D..

Acest fapt este cunoscut de către petentă la acea dată și care, în prezența martorilor B. și E., semnează în anul 2003 declarația de renunțare la plângerea penală prin care îl exonerează pe D. de faptă. Mai mult, așa cum rezultă din documentele atașate, autoturismul era în dotarea societății la care petenta deține la momentul producerii evenimentului funcția de, șef de unitate restaurant ", fapt care îi conferea posibilitatea ca, ulterior producerii accidentului, să solicite și să afle de la societatea unde era angajată, asiguratorul la care era polița de asigurare a autovehiculului proprietatea angajatorului care a contribuit la vătămarea sa corporală.

Față de aceste aspecte, petenta putea și avea posibilitatea de a-și soluționa cererea de despăgubire în termeni utili și fără alte impedimente, aceasta putând să-și valorifice eventualele pretenții civile față de autorul accidentului și societatea de asigurare, pe cale separată, într-un proces civil.

De altfel, raportul de cauzalitate dintre accident și vătămarea corporală a petentei este confirmat prin certificatul medico-legat nr. 46/A1/26.01.2004 emis de Cabinetul de medicină legală Onești care menționează expres faptul că starea petentei este urmarea socialmente periculoasă a evenimentului rutier din 2003.

De reținut este și faptul ca, în cadrul Ordonanței din data de 03.07.2015 dispusă în dosarul nr. x/2015 de Parchetul de pe langa Judecătoria Onești, nu se constata existenta unor cauze de suspendare a cursului prescripției, în sensul ca nu a intervenit o situație legala sau o imprejurare neprevăzuta de genul cazului fortuit sau de neinlaturat, cauze ca ar intrerupe prescripția extinctiva prevăzuta de Decretul nr. 167/1958.

Prin urmare, stabilirea soluționarea laturii penale în prezenta speța nu privește decât încadrarea faptei numitului D. (exonerat de fapta de către petenta în anul 2003) precum și întărirea raportului de cauzalitate dintre starea de sănătate a petentei și evenimentul rutier produs (astfel cum a fost confirmat în anul 2004 de către Cabinetul de medicina legala Onești)."

Autoritatea pârâtă a apreciat astfel că termenul de prescripție de 3 ani curge, în cel mai optimist caz, de la data de 26.01.2004, data stabilirii raportului de cauzalitate dintre evenimentul produs și starea de sănătate în care se regăsește petenta, reținând aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 10 lit. b) din Ordinul nr. 3113/2003 al Comisiei de Supraveghere a Asiguraților și a dispozițiilor Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă.

1.1. În ceea ce privește motivul de casare încadrat în drept în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, instanța de control judiciar constată că este nefondat.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurenții au apreciat că momentul când au cunoscut și puteau cunoaște atât rezultatul evenimentului, cât și persoana răspunzătoare, este deja statuat de instanță, existând autoritate de lucru judecat, având în vedere sentința nr. 118/06.03.2013, pronunțată de către Judecătoria Onești, prin care s-a admis plângerea reclamantei, iar de acel moment începe să curgă termenul de prescripție.

Se reține că, prin sentința penală nr. 118/06.03.2013, pronunțată în dosarul nr. x/2013, Judecătoria Onești a admis plângerea formulată de petenta A. împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale nr. 2503/P/2003 din data de 11.09.2003 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Onești, privind pe intimatul D., a desființat rezoluția atacată și a trimis cauza la procuror în vederea continuării cercetărilor în dosarul nr. x/2003.

Înalta Curte observă că autoritatea de lucru judecat este reglementată în art. 430 și următoarele din C. proc. civ., ca efect al hotărârii judecătorești, indicându-se hotărârile cărora li se atașează autoritatea de lucru judecat, precum și efectele lucrului judecat.

Or, în cauză nu există o hotărâre definitivă care să fi tranșat chestiunea litigioasă astfel încât să producă efectul prevăzut de dispozițiile legale amintite, argumentul invocat în cadrul acestui motiv de recurs nu poate fi încadrat în textul de lege indicat, susținerile părții vizând chestiuni legate de momentul de la care curge termenul de prescripție având ca reper sentința penală menționată și care vor fi analizate din această perspectivă.

1.2. Instanța de control judiciar constată că sunt nefondate și criticile care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cu care casarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În ceea ce privește critica recurenților referitoare la ordinul aplicabil pentru despăgubirile solicitate, se reține că, într-adevăr, în raport cu data săvârșirii accidentului rutier, este incident Ordinul nr. 9/2002 care, prin titlul III, stabilește Normele tehnice cu privire la aplicarea asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru pagube produse terților prin accidente de autovehicule pentru anul 2003, faptul că în conținutul deciziei atacate s-a făcut trimitere la Ordinul nr. 3113/2003 reprezintă însă o simplă eroare materială fără efect în privința soluționării cererii părții, având în vedere că reglementările din cele două ordine sunt similare.

În cauză, sunt relevante prevederile art. 19-21, 23, 24 și 26 din Ordinul nr. 9/2002, din care reiese că, pentru recuperarea pagubelor produse ca urmare a accidentelor rutiere, persoanele păgubite sunt cele care se vor adresa societății de asigurare cu care deținătorul autovehiculului răspunzător de producerea accidentului a încheiat asigurarea obligatorie de răspundere civilă, în condițiile răspunderii civile delictuale, existând obligația acordării despăgubirilor de către asiguratori, precum și situațiile în care asiguratorii nu acordă despăgubiri.

Se reține că motivul respingerii cererii de plată nr. x/18.12.2015, formulată de reclamantă conform prevederilor Legii nr. 213/2015, l-a constituit faptul că, la instrumentarea dosarului de daună, s-a constatat că nu se justifică plata sumei de 2.200.000 RON din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților, cu titlu de despăgubiri, întrucât s-a împlinit termenul de prescripție extinctivă în care reclamanta ar fi putut să solicite repararea prejudiciului material și moral, rezultat ca urmare a accidentului rutier din data de 12.06.2003, aceasta înțelegând să nu se constituie parte civilă în dosarul penal nr. x/2003 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Onești.

Instanța de control judiciar constată, din actele dosarului, că accidentul rutier, în urma căruia reclamanta a solicitat despăgubiri, s-a produs în data de 12.06.2003, vinovat de producerea acestuia fiind numitul D., astfel cum rezultă din Procesul-verbal de cercetare la fața locului, înregistrat sub nr. x/16.06.2003, întocmit de Poliția Municipiului Onești.

Astfel, reclamanta a cunoscut persoana vinovată de săvârșirea accidentului, chiar la momentul producerii lui, dar și prejudiciul suferit în urma evenimentului rutier, având în vedere actele medicale privind constatarea stării sănătății acesteia, existând astfel posibilitatea reală de a se adresa societății de asigurări pentru acordarea despăgubirilor.

Cu toate acestea, recurenta - reclamantă a introdus acțiune civilă împotriva societății de asigurări F. S.A. la data 17.12.2014 (dosar nr. x/2014 al Tribunalul București), deci la peste 10 ani de la producerea accidentului.

Or. termenul general de prescripție este de 3 ani, conform art. 3 din Decretul-Lege nr. 167/1958, iar, potrivit art. 8 din Decret, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

În raport cu prevederile legale menționate, se constată că, în cauză, acest termen curge de la data procedurii accidentului, respectiv de la data de 12.06.2003.

Așa fiind, în mod corect autoritatea intimată a respins cererea de despăgubiri formulată de recurenta-reclamantă, constatând intervenită prescripția, cum bine a sesizat și prima instanță.

Prin urmare, nu poate fi primită susținerea recurenților, în sensul că termenul de prescripție trebuie raportat la data pronunțării sentinței penale nr. 118/06.03.2013 a Judecătoriei Onești, sentință care privește cercetarea penală a săvârșirii unei infracțiuni și nu influențează asupra nașterii dreptului reclamantei la despăgubire, reglementat prin Ordinul 9/2002, în calitatea sa de victimă a unui accident rutier.

Așadar, termenul de prescripție curge de la data producerii evenimentului, respectiv de la data de 12.06.2003, nu prezintă relevanță acțiunea penală, aceasta neavând efect întreruptiv al acestui termen.

În consecință, toate criticile formulate sunt nefondate, soluția pronunțată de prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul, formulat de reclamanții A., B. și C. împotriva sentinței nr. 3295 din 26 septembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 noiembrie 2019.