ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2410/2020

Ședința publică din data de 11 iunie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta societatea A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, Direcția Generala Control Antifraudă și Inspecții, anularea Deciziei de soluționare a contestației nr. 39 din 27.06.2017, îndreptată împotriva titlului de creanță, reprezentant de Procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare sub nr. x/04.05.2017, și a Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare sub nr. x/04.05.2017.

1.2. Hotărârea primei instanțe

Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 143 din 31 mai 2018, a respins acțiunea formulată de reclamantă, ca nefondată.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta societatea A. S.R.L., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea cererii așa cum a fost formulată și anularea actelor contestate.

În motivarea opțiunii sale procesuale recurenta reclamantă a susținut următoarele:

1.3.1. În privința motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurenta a susținut că instanța de fond interpretând într-o manieră greșită argumentele aduse prin acțiunea introductivă s-a raportat prin a motiva legalitatea controlului din perspectiva posibilității emiterii titlului de creanță în considerentul în care reclamanta a invocat în mod constant depășirea perioadei de monitorizare fiind într-adevăr o diferență substanțială între cele două instituții.

În argumentele ce au constituit fundamentul demarării acțiunii introductive s-a arătat că independent de orice altă interpretare în reclamantei perioada de monitorizare ar fi trebuit subsumată prevederilor din legislația comunitară, aceasta neputând depăși perioada de 5 ani, în timp ce partea adversă a susținut în aceeași manieră liniară împrejurarea că alta ar fi fost perioada de monitorizare a proiectului încercând să acrediteze ideea că prevederile art. 56 din Regulamentul CE 1198/2006 ar fi facultative.

Urmare a unei interpretări necorespunzătoare a criticilor reclamantei instanța nu a analizat din această perspectivă demersul său cantonându-și explicațiile în sfera diferențierii dintre perioada de monitorizare și cea în care se poate emite titlul de creanță, respectivele aspecte nefăcând practic obiectul demersului judiciar pe care noi l-am întreprins.

Așadar într-o primă fază sentința recurată se arată a fi alterată din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în același registru găsindu-se în opinia reclamantei și ipoteza în care a fost analizată situația de forță majoră pe care a invocat-o apreciindu-se în mod total eronat faptul că pentru a se activa o astfel de situație s-ar impune a se constata existența unui eveniment imprevizibil, insurmontabil și imposibil de înlăturat în contextul în care nedecontarea unor bilete la ordin pe care inclusiv noi le deținea din pricina intrării în insolvență a unei regii autonome (ca entitate emitentă a instrumentelor de plată) ca urmare a modificării cadrului legislativ prin activarea nepredictibilă a procedurii insolvenței și asupra regiei autonome a reprezentat în opinia reclamantei tocmai o astfel de împrejurare.

Așadar nu era nici previzibil, nici cu putință de înlăturat, nici remediabil evenimentul prin care a pierdut posibilitatea de încasare a unor plăți ce îi fuseseră emise ajungând să se înscriem la masa credală a unei societăți (B. S.A.) în ciuda faptului că primise inițial bilete la ordin emise de RAAN considerând că va încasa suma datorată.

În strânsă legătură cu această chestiune reclamanta a invocat și o excepție de neconstituționalitate, respingându-i-se solicitarea de sesizare a Curții Constituționale, printr-o încheiere pe care a atacat-o de asemenea cu recurs.

Din perspectiva caracterului contradictoriu al argumentelor de fundamentare a hotărârii atacate se impune a se analiza și ultimele 3 paragrafe ale considerentelor sentinței atacate în sensul că dacă inițial instanța afirmă că deși s-a invocat faptul că o serie de acte normative ce au stat la baza procesului-verbal de control nu au fundamentat și contractul de finanțare afirmă că respectivele critici nu ar putea fi încadrate ca reprezentând un element de nelegalitate chiar dacă în mod evident ceea ce reproșase viza practic încălcarea legii.

1.3.2. Sub incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta apreciază că intră situația nepotențării caracterului obligatoriu a prevederilor art. 56 din Regulamentul CE 1198/2006 ce prevedea instituirea unui termen de monitorizare de 5 ani, aspect ce reprezintă în opinia noastră o chestiune cheie a litigiului dintre părți.

Tot prin raportare la aplicarea greșită a legii se impune a se avea în vedere prevederile art. 26 alin. (3) din H.G. nr. 442/2009 de la data constituirii ipotecii imobiliare respectiv data de 19.09.2012, moment la care era permisă grevarea cu sarcini a unor componente al investiției ce făcea obiectul contractului de finanțare.

Așa fiind, contrar susținerilor instanței de judecată la momentul grevării cu sarcini a unei componente a investiției reclamanta avea această posibilitate legală, astfel încât nu i se poate imputa nerespectarea obligațiilor pentru activarea mecanismului prin care ni s-a imputat restituirea sumelor.

Fiind permisă grevarea cu sarcini a unei părți a investiției finanțate este evident că legiuitorul a previzional și posibilitatea executării silite a acestor garanții ipoteză în care în opinia reclamantei această împrejurare nu mai poate fi considerată ca intrând în sfera naturii proprietății întrucât încuviințandu-se instituirea unor garanții asupra unor părți din investiție se poate cu ușurință înțelege că fără voința proprietarului acestea ar putea fi preluate prin executare de către o altă persoană de esențialitatea respectării proiectului de finanțate stând menținerea în cadrul acestuia indiferent de proprietar a bunurilor pierdute prin această modalitate.

Dacă s-ar fi dat deci interpretarea corectă normelor legale invocate prin raportare la data instituirii ipotecii s-ar fi putut cu ușurință observa împrejurarea că reclamanta nu a încălcat obligațiile asumate, veghind chiar după pierderea proprietății ca bunurile în discuție să rămână în cadrul proiectului având aceeași destinație nefiind perturbată în niciun fel implementarea și derularea obligațiilor asumate.

Tot din perspectiva aplicării greșite a legii se impune a se avea în vedere și omiterea cazului de forță majoră invocat de reclamantă în fundamentarea necesității garantării și mai apoi a imposibilității respectării obligațiilor pentru care s-a garantat cu unul din bunurile angrenate în proiect, ce a condus la pierderea acestuia din urmă din proprietate, întrucât dacă au fost eliberate de către Camerele de Comerț Industrie și Agricultură certificate constatatoare a apariției unui asemenea eveniment doar prin raportare la criza financiară din perioada 2008- 2012 apariția unui act normativ nepredictibil urmare a căruia am pierdut posibilitatea de decontare a unor bilete la ordin emise de RAAN cu siguranță intra în sfera cazurilor de forță majoră.

Din același registru face parte și situația stipulată în finalul considerentelor hotărârii recurate în contextul în care deși sunt reluate o serie de acte normative ce în opinia noastră fuseseră nesocotite de organele de control, prima instanță apreciază că nu sunt în măsură să atragă nelegalitatea procesului-verbal contestat.

1.4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare intimatul - pârât Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale a solicitat în principal anularea recursului motivat de faptul că recurenta nu a indicat clar motivele de casare, iar dezvoltarea lor este generică și nu se încadrează în cele prevăzute la art. 488 din C. proc. civ. și în subsidiar respingerea recursului ca nefondat în aprecierea sintetică că hotărârea instanței este motivată corespunzător, fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material aplicabile.

II. Considerentele și soluțiile instanței de recurs

2.1. Cu privire la excepția nulității recursului

În susținerea acestei excepții procesuale intimatul pârât a susținut că recursul exercitat de reclamantă nu îndeplinește cerințele de formă prevăzute sub sancțiunea nulității, nu se încadrează în cele prevăzute la art. 488 din C. proc. civ., în sensul că nu a indicat clar motivele de casare și dezvoltarea lor este generică, motiv pentru care se apreciază că se impune ca acesta să fie respins ca fiind vădit nefondat, în conformitate cu dispozițiile prevăzute de art. 493 alin. (5) din C. proc. civ.

Dispozițiile legale invocate de intimat nu mai sunt în vigoare, fiind eliminate din fondul normativ, urmare a admiterii excepției de neconstituționalitate exercitate împotriva acestei norme juridice, prin Decizia Curții Constituționale nr. 839/2015 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 69 din 01 februarie 2016, așa încât Înalta Curte nu mai are posibilitatea legală a respingerii în procedura de filtru a recursului ca vădit nefondat în temeiul foste norme prevăzute la art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

Instanța de control judiciar consideră că în fapt intimatul a invocat nulitatea recursului în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., astfel că apărările acestuia cu acest obiect vor fi analizate din această perspectivă.

Procedând în consecință, se constată că cererea de recurs formulată de reclamantă identifică motivele de casare de care se prevalează în exercițiul acestei căi extraordinare de atac și, corespunzător, a dezvoltat în concret fiecare motiv, prin indicarea circumstanțelor de natură a le configura, astfel că excepția nulității recursului se dovedește a fi nefondată, urmând a fi respinsă în consecință.

2.2. Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a cadrului normativ aplicabil și a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte apreciază că recursul reclamantei este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

2.2.1. Referitor la motivul prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanța de control judiciar reține că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, precum și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților, fiind afectată de viciu nelegalității hotărârea care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă.

Sub acest aspect se constată că hotărârea instanței de fond răspunde cerinței argumentării soluției adoptate, considerentele acesteia conținând analiza complexă și detaliată a motivelor de nelegalitate a actului administrativ contestat, cu luarea în considerare și diseminarea apărărilor părților împrocesuate.

Împrejurarea că instanța de fond nu și-a însușit argumentele reclamantei, nu face incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pentru că acest text legal are în vedere contradictorialitatea între considerentele hotărârii, în care unele argumente diminuează sau anihilează forța explicativă a celorlalte, iar nu situația relevată de recurentă în care considerentele avute în vedere la fundamentarea soluției sunt contrarii motivelor de legalitate invocate de reclamantă, nefiind însușite de instanța de fond.

O soluție sau alta a instanței de fond presupune preluarea filtrată, totală sau parțială a argumentelor unei părți în conflictul judiciar dedus judecății, astfel că respingerea acțiunii reclamantei s-a întemeiat pe argumentele invocate de partea adversă, însușite de instanța de fond, iar susținerile reclamantei au fost apreciate, în consecință, nefondate.

Prin urmare, este nefondată această critică de nelegalitate.

2.2.2. Nu sunt fondate nici criticile de nelegalitate circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub acest aspect este de menționat că prin procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/4.05.2017 încheiat de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, Direcția Generală Control Antifraudă și Inspecții, care a făcut obiectul acțiunii în anulare cu care a fost învestită instanța de fond, s-a stabilit în sarcina reclamantei societății A. S.R.L. obligația de plată a creanței bugetare în valoare de 11.998.760,60 RON, din care contribuție din fonduri FEP 8.999.070,45 RON și contribuție publică națională de la bugetul de stat de 2.999.690,15 RON, sumă diminuată ulterior cu suma de 108.824,78 RON.

Prin acest act administrativ s-a reținut că reclamanta nu mai are în proprietate bunuri care făceau parte din proiectul finanțat prin fonduri europene în baza contractului de finanțare nr. x/15.07.2010, contrar clauzelor asumate prin acest contract. În concret s-a reținut că reclamanta a încheiat cu C. S.A. contractul de ipotecă imobiliară nr. 132/19.09.2012 pentru constituirea unei ipoteci imobiliare de rangul I asupra imobilului înscris în CF x Recaș, proprietatea reclamantei, pentru garantarea contractului de credit nr. x/2.11.2011 încheiat de bancă cu o altă societate comercială, imobil care apoi a fost preluat de banca creditoare în contul garanției conform Actului de adjudecare nr. 55/19.12.2013.

Recurenta susține ca primă circumstanță în dezvoltarea motivului de nelegalitate invocat faptul că instanța de fond nu a dat prevalență dispozițiilor art. 56 din Regulamentul CE 1198/2006 ce prevedea instituirea unui termen de monitorizare de 5 ani, înlăuntrul căruia autoritatea de management putea încheia procesul-verbal atacat.

Potrivit acestei norme unionale autoritatea de gestionare se asigură că o operațiune păstrează contribuția de la FEP numai în cazul în care operațiunea nu suferă, în termen de cinci ani de la data deciziei de finanțare a autorităților naționale competente sau a autorității de gestionare, vreo modificare substanțială care îi afectează natura sau condițiile de punere în aplicare sau care acordă unei firme sau unui organism public un avantaj necuvenit sau care rezultă dintr-o schimbare a naturii proprietății unui element de infrastructură sau din încetarea sau relocalizarea unei activități de producție.

Acest termen nu este reglementat pentru monitorizarea proiectului, așa cum susține reclamanta, ci statuează asupra perioadei în care persoana care a beneficiat de o finanțare unională nerambursabilă este obligată a menține proiectul în forma aprobată în cadrul schemei de finanțare la care a aderat și pe care și-a asumat-o.

În cauză, tocmai acest aspect i se reproșează reclamantei, respectiv că în perioada de 5 ani prevăzută de art. 56 din Regulamentul CE 1198/2006, majorată la 7 ani prin convenția de finanțare, a grevat cu ipotecă imobilul înscris în CF x Recaș în favorarea unei bănci, care apoi l-a preluat în proprietate executând garanția.

Prin schimbarea naturii proprietății operațiunea a suferit o modificare substanțială, situație care îndriduiește autoritatea de management să recupereze contribuția de la Fondul European de Pescuit de care a beneficiat reclamanta, prin emiterea unui titlu de creanță în termenul de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor datei de închidere a programului, comunicată oficial de către Comisia Europeană/donatorul public internațional prin emiterea declarației finale de închidere, cu excepția cazului în care normele Uniunii Europene sau ale donatorului public internațional prevăd un termen mai mare, prevăzut de art. 45 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011.

În justificarea conduitei sale, recurenta reiterează în fața instanței de recurs dispozițiile art. 26 alin. (3) din H.G. nr. 442/2009, în varianta în vigoare la data încheierii contractului de ipotecă și a executării acestei garanții, conform cărora "Beneficiarul cofinanțării din Fondul European pentru Pescuit prin Programul Operațional pentru Pescuit 2007 - 2013 poate constitui garanții în favoarea unei instituții de credit, sub forma gajării sau ipotecării asupra investiției care face obiectul contractului de finanțare. În situația în care se va proceda la executarea garanțiilor de către instituția de credit, în termen de 5 ani de la semnarea contractului de finanțare, investiția nu va suferi nicio modificare substanțială, în sensul prevăzut la art. 56 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 1.198/2006".

Însă, conduita părților din contractul de finanțare, sub acest aspect, a fost reglementată prin art. 10 alin. (3) din Anexa 1 la contractul de finanțare nr. x/15.07.2010, conform căruia, reclamanta ca beneficiară a finanțării nu avea dreptul să constituie garanții sau ipoteci asupra investiției pe perioada de valabilitate a contractului de finanțare, clauză contractuală care reprezenta o preluare a dispozițiilor legale în vigoare la momentul încheierii contractului.

Astfel, prin art. 26 alin. (3) din H.G. nr. 442/2009, în forma în vigoare la data acordării finanțării nerabursabile, s-a stabilit "Beneficiarul nu are dreptul să constituie garanții sau ipoteci asupra investiției ce face obiectul contractului de finanțare, care să devină executorii mai devreme de împlinirea a 5 ani de la data semnării contractului de finanțare".

Prin urmare, în lipsa unui act adițional prin care să fie preluate în contract modificările legislative intervenite pe parcursul derulării acestuia sau a unei clauze care să prevădă că obligațiile reglementate prin H.G. nr. 442/2009 fac parte integrantă din contractul de finanțare, conduita părților este reglată de drepturile recunoscute și de obligațiile asumate între părțile contractante, indiferent de dispozițiile legale intervenite pe parcursul derulării contractului, care ar fi contrarii clauzelor acestora.

În această notă, este corectă concluzia instanței de fond conform căreia, în termenul de cinci ani de la semnarea contactului de finanțare, investiția a suferit o modificare substanțială, în sensul art. 56 alin. (1) lit. b) din Regulamentul CE nr. 1198/2006 "care rezultă dintr-o schimbare a naturii proprietății unui element de infrastructură sau din încetarea unei activități de producție", de vreme ce, reclamanta nu mai este proprietara investiției efectuate cu fonduri nerambursabile, iar pe de altă parte, aceasta nu contestă faptul că a încetat activitatea de producție, pentru proiectul în discuție.

Instanța de control judiciar nu poate valida nici criticile referitoare la intervenirea cazului de forță majoră.

Potrivit art. 23 alin. (1) din Anexa nr. 1 din contractul de finanțare, forța majoră este definită ca fiind acel eveniment imprevizibil, insurmontabil și imposibil de înlăturat, independent de voința părților, intervenit după data semnării contractului de finanțare nerambursabilă, care împiedică executarea în tot sau în parte a acestuia și care exonerează de răspundere partea care o invocă, fiind astfel enumerate ca și cauze de forță majoră evenimente precum calamități naturale, război, revoluție, embargou, etc. Partea contractantă care invocă forța majoră de a notifica acest aspect celorlalte părți în termen de 5 zile calendaristice de la data apariției respectivului caz de forță majoră, împreună cu transmiterea actelor doveditoare emise de autoritățile competente în termen de cel mult 15 zile de la data producerii acestuia, precum și cu comunicarea datei încetării cazului de forță majoră și luarea oricăror măsuri în vederea limitării consecințelor.

Reclamanta nu a înștiințat autoritatea de management în termenul convențional asumat, cu privire la intervenția împrejurărilor despre care pretinde că ar contura existența unui caz de forță majoră, astfel că în lipsa acestor formalități, nu se poate prevala de efectele intervenției acestui eveniment și a exonerării sale de răspundere pentru neîndeplinirea obligațiilor sale contractuale.

Este de observat însă, că reclamanta se prevalează de cazul de forță majoră numai în legătură cu executarea ipotecii și pierderea dreptului de proprietate, în condițiile în care nu poate invoca acest eveniment în legătură cu convenția asupra acestei garanții, o altă modalitate a obligației sale, de a nu greva investiția încălcată prin propria voință și care nu este afectată de vreun eveniment exterior.

În aceste condiții, era irelevantă analiza împrejurărilor invocate ca întrunind cazul de forță majoră, întrucât chiar validarea lor ca atare, nu înlătura răspunderea contractuală a reclamantei în lipsa înștiințării autorității de management în termenul convențional menționat.

Cu toate acestea, este de subliniat că intrarea în faliment a societății Confort S.A. sau intrarea în insolvență a RAAN Drobeta Turnu Severin prin O.U.G. nr. 85/2013, cu care reclamanta avea interese financiare, nu reprezintă un caz de forță majoră, acestea constituind evenimente cu potențial de predictibilitate pentru un comerciant diligent, înscriindu-se în riscul normal și asumat pentru derularea unei activități comerciale.

Prin urmare, în mod legal s-a reținut prin actele administrative contestate existența unei nereguli în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, fiind validate concluziile acestora printr-o hotărâre motivată, dată cu interpretarea și aplicare corectă a normelor de drept material.

2.3. Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru toate considerentele expuse de fapt și de drept expuse, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va dispune respingerea recursului reclamantei societatea A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 143 din 31 mai 2018 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge recursul, formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 143 din 31 mai 2018 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 iunie 2020.