ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1246/2020

Ședința publică din data de 2 iulie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la 6 ianuarie 2014, sub dosar nr. x/2014, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat instanței să constate că, creanța în cuantum total de 3.029.549,74 RON, pe care o are de încasat de la pârâta S.C. PROIECT ARAD S.A., în baza sentinței civile nr. 3379 din 5 decembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Arad, constituie un element de pasiv nerepartizat în proiectul de divizare al acestei societăți și să dispună obligarea pârâtei S.C. B. S.A. (rezultată din divizare) la plata creanței, în solidar cu pârâta S.C. PROIECT ARAD S.A..

Prin sentința civilă nr. 36 din 10 aprilie 2014, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2014 a fost respinsă acțiunea reclamantei S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele S.C. PROIECT ARAD S.A. și S.C. B. S.A..

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta S.C. A. S.R.L..

Prin decizia civilă nr. 464 din 1 iunie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. x/2014, în primul ciclu procesual, a fost admis apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 36 din 10 aprilie 2014 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu pârâții S.C. B. S.A. și S.C. PROIECT ARAD S.A..

A fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că s-a admis în parte acțiunea reclamantei S.C. A. S.R.L. și s-a dispus obligarea pârâtei S.C. B. S.A. la plata în solidar cu pârâta S.C. PROIECT ARAD S.A., a debitului în sumă de 2.821.136,64 RON.

A fost obligată pârâta S.C. B. S.A. la plata către reclamanta S.C. A. S.R.L. a sumei de 70.124,55 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată la fond și în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta B. S.A., care a solicitat admiterea recursului și, pe cale de consecință, casarea în parte a hotărârii recurate, în ceea ce privește admiterea acțiunii în temeiul dispozițiilor art. 241

1

alin. (2) din Legea nr. 31/1990 și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Prin decizia civilă nr. 1534 din 24 octombrie 2017 pronunțată în dosar nr. x/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de recurenta-pârâta S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 464 din 01 iunie 2016 pronunțată Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Prin decizia nr. 196 din 4 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, în al doilea ciclu procesual, a fost respins apelul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 36 din 10 aprilie 2014 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu intimații-pârâți S.C. B. S.R.L. și S.C. PROIECT ARAD S.A..

Împotriva acestei decizii a declarat recurs de reclamanta S.C. A. S.R.L..

Prin memoriul de recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din Codul de procedură, recurenta S.C. A. S.R.L. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, întrucât pe de o parte, această hotărâre nu este suficient motivată, iar pe de altă parte, a fost dată cu greșita interpretare a normelor de drept material și rejudecând să se dispună obligarea în solidar a intimatelor la plata sumei de 2.821.136,64 RON, având în vedere că această creanță nu a fost inclusă în proiectul de divizare, astfel cum prevăd dispozițiile art. 241

1

din Legea nr. 31/1990.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., respectiv nemotivarea hotărârii, recurenta susține că prin decizia recurată instanța de apel pronunță o soluție diametral opusă fată de cea din primul ciclu procesual, deși motivul pentru care s-a casat decizia nr. 464/2016 a constat în absența unei motivări suficiente a soluției, iar nu în aplicarea eronată a dispozițiilor legale.

Astfel, în soluția pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 1534/2017, instanța de recurs critică decizia pronunțată de instanța de apel numai sub aspectul insuficientei motivări a hotărârii, iar nu sub aspectul soluției pronunțate cu privire la cererea de apel formulată de reclamantă.

De asemenea, instanța de apel nu a analizat în totalitate solicitările Înaltei Curți, limitându-se în considerentele acesteia la a oferi o motivare sumară fără a tranșa aspectele considerate relevante de către instanța supremă.

Astfel, instanța de apel nu a analizat diferența dintre existența creanței și caracterul cert, lichid și exigibil al acesteia și nu a motivat de ce apreciază că în noțiunea de pasiv nerepartizat se includ numai creanțele certe și lichide. O astfel de interpretare este necesară a fi dată de instanța de judecată în motivarea hotărârii, având în vedere că legiuitorul nu face vreo distincție, ci folosește noțiunea vastă de "pasiv".

În plus, recurenta consideră că nici în ceea ce privește calificarea tipului de hotărâre instanța de apel nu a oferit o motivare corespunzătoare, aceasta neprezentând niciun fel de argument în susținerea tezei, potrivit căreia, o hotărâre pronunțată într-un dosar având ca obiect pretenții are caracter constitutiv de drepturi producând efecte ex nunc.

Prin urmare, s-a apreciat că instanța de apel a oferit o analiză extrem de sumară, aproape inexistentă aspectelor sesizate de Înalta Curte spre a fi lămurite de către Curtea de Apel, astfel încât se impune casarea acestei hotărâri și rejudecarea prezentei cauze.

În al doilea rând, trebuie observat că instanța supremă a casat în totalitate decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în primul ciclu procesual, astfel încât, instanța din al doilea ciclu procesual a fost învestită cu soluționarea întregii cauze, iar nu doar a problemelor identificate de Înalta Curte. Ori, aceasta nu doar că s-a mărginit numai la rezolvarea acestor aspecte, dar nici aceste probleme nu le-a analizat în totalitate.

În ceea ce privește incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., respectiv greșita interpretare și aplicare a dreptului material reprezentat de art. 241

1

din Legea nr. 31/1990, recurenta susține interpretarea greșită a noțiunii de "pasiv nerepartizat" prevăzută de art. 241

1

alin. (2) din Legea nr. 31/1990.

Instanța de apel a reținut faptul că în această noțiune se include numai pasivul existent și decelabil la momentul divizării, cu excluderea pasivului preexistent, dar stabilit ulterior momentului divizării pe cale judecătorească.

În opinia recurentei, această interpretare este eronată, prin prisma următoarelor motive:

Diferența dintre existența creanței și caracterul cert, lichid și exigibil al acesteia.

În primul rând, instanța de apel nu a analizat existența creanței sau a caracterului cert și lichid al acesteia, ci s-a limitat în a aprecia că reclamanta deținea la momentul divizării o creanță potențială ce nu putea fi inclusă în proiectul de divizare, fără a oferi o motivare în acest sens.

În al doilea rând, deși instanța de apel nu a realizat această diferență, apreciază că aceasta se impune, întrucât există o diferență între o creanță existentă, dar necertă și una inexistentă, deoarece existența creanței se naște în momentul manifestării de voință a părților, în timp ce pentru certitudinea creanței sunt necesare condiții suplimentare.

De asemenea, nașterea obligațiilor civile nu este dată de momentul pronunțării hotărârilor judecătorești, ci izvorul acestora este contractul, prin încheierea contractului născându-se dreptul creditorului de a încasa creanța datorată de către debitor, iar nu prin hotărârea judecătorească pronunțată care nu face altceva decât să confere creditorului dreptul de a-și executa creanța.

Prin urmare, existența creanței nu depinde de recunoașterea acesteia de către societatea debitoare, așa cum în mod greșit a reținut instanța de apel.

Noțiunea de "pasiv nerepartizat" prevăzută de art. 241

1

din Legea nr. 31/1990 include creanțele existente, dar cărora le lipsește caracterul cert și lichid.

În acest sens, apreciază că în mod greșit Curtea de Apel Timișoara a reținut că numai o creanță certă s-ar putea include în noțiunea de "pasiv nerepartizat". Acest raționament este greșit prin raportare la definiția noțiunii de "pasiv", respectiv:

"parte din patrimoniul unei persoane fizice sau juridice alcătuită din datorii sau din alte obligații ce se pot evalua în bani".

De asemenea, în cadrul dispozițiilor art. 241

1

din Legea nr. 31/1990, legiuitorul a folosit noțiunea generală de "pasiv", iar nu aceea de creanță certă. Astfel, prin folosirea acestei noțiuni care are o sferă largă, în sensul că include ansamblul datoriilor existente la un moment dat în patrimoniul unei persoane, legiuitorul a avut în vedere și pasivul care exista la data divizării, dar care nu are caracteristicile unei creanțe certe și lichide.

În acest sens, consideră că utilizarea acestei sintagme nu este una întâmplătoare, întrucât în situațiile în care legiuitorul a considerat necesară condiția existenței unei creanțe certe, acesta a reglementat expres o asemenea cerință, spre exemplu în cazul opoziției la divizare prevăzută de art. 243 din Legea nr. 31/1990.

Ca atare, în noțiunea de "pasiv nerepartizat" se includ nu numai creanțele certe și lichide, ci și creanțele care există la momentul întocmirii proiectului de divizare, dar care nu îndeplinesc condițiile certitudinii și lichidității.

Cu referire la îndeplinirea caracterului cert și lichid prin raportare la tipul hotărârii judecătorești pronunțată în dosarul nr. x/2011, recurenta consideră că instanța de apel califică această hotărâre ca fiind una cu caracter constitutiv numai prin prisma faptului că aceasta nu poate constitui temei pentru obligarea solidară a celor două societăți, având în vedere că aceasta a căzut în puterea lucrului judecat la 4 ani de la momentul proiectului de divizare.

Acest raționament nu poate fi aplicabil, întrucât, pe de o parte, nu hotărârea judecătorească este temeiul răspunderii în solidar al celor două societăți, iar pe de altă parte chiar dacă s-ar considera hotărârea judecătorească drept temei al răspunderii solidare, acest argument nu conferă hotărârii caracter constitutiv.

De asemenea, contrar celor reținute de instanța de apel, se arată că și în sistemul vechiul C. proc. civ. se făcea distincție între hotărârile declarative ce produceau efecte retroactiv și hotărârile constitutive ce produceau efecte pentru viitor din momentul pronunțării acestora în mod definitiv.

Spre deosebire de hotărârile declarative, cele constitutive au ca efect stingerea, modificarea sau nașterea unui anumit raport juridic. Acestea nu se limitează la o simplă declarare a unui drept sau la obligarea unei persoane să efectueze o anumită prestație. Din această categorie fac parte acele hotărâri care creează un raport juridic nou, modificându-1 pe cel existent sau substituindu-1 cu un altul diferit de cel anterior. Este cazul, în special, al acelor acțiuni care se referă la statutul civil al persoanei, ceea ce nu este cazul în speța de față.

Astfel, nu se poate reține că hotărârea prin care s-a stabilit faptul că intimata Proiect Arad S.A. datorează reclamantei suma de 2.821.136.64 RON are efect constitutiv de drepturi, întrucât prin aceasta nu se creează un raport juridic nou, ci doar se recunoaște un drept preexistent.

Având în vedere că hotărârea pronunțată în dosarul nr. x/2011 are caracter declarativ, se arată că efectele acesteia se produc cu titlu retroactiv, acest efect fiind de esența hotărârilor declarative.

Astfel, în cazul în care judecătorul constată existența dreptului, acesta o constată cu titlu retroactiv, fiind născut de la data la care pârâtul și-a asumat obligația, iar nu din momentul pronunțării hotărârii.

Efectele acestor hotărâri se vor produce în strânsă legătură cu declarativitatea lor, nu de la momentul pronunțării, nici de la data cererii de chemare în judecată, ci se vor întoarce în timp până la data nașterii dreptului.

Așadar, chiar dacă s-ar reține că în noțiunea de "pasiv nerepartizat" se includ numai creanțele certe, se apreciază că reclamanta îndeplinește și această condiție prin prisma caracterului declarativ al hotărârii judecătorești.

Ca atare, hotărârea judecătorească prin care s-a stabilit faptul că intimata Proiect Arad S.A. datorează suma de 2.821.136.64 RON, nu face altceva decât să marcheze, cu titlu retroactiv, caracterul cert, lichid și exigibil al unei creanțe existente, dar insuficient determinată, astfel încât aceasta să capete conținut.

De asemenea, se susține că unul din motivele pentru care instanța de apel a înlăturat susținerile sale cu privire la caracterul declarativ al hotărârii și la efectele acesteia, sunt determinate de casarea hotărârii din primul ciclu procesual, deși motivul casării a fost determinat strict de nemotivarea suficientă a respectivei decizii, iar nu de o aplicare sau interpretare greșită a legii.

Interpretarea greșită a ultimei condiții prevăzute de art. 241

1

alin. (2), respectiv imposibilitatea interpretării proiectului de divizare.

Astfel, instanța de apel a considerat, în mod eronat, că proiectul de divizare permite pe calea interpretării stabilirea titularului elementului de pasiv nerepartizat. În acest sens trebuie observat că singurul argument oferit de instanța de apel pe acest aspect a constat în faptul că reclamanta deținea o creanță aferentă unor contracte de execuție, însă instanța nu a explicat, de ce anume a înțeles să înlăture susținerile sale referitoare la imposibilitatea interpretării proiectului, aceasta neoferind argumente în vederea susținerii propriului raționament.

În acest context, recurenta apreciază că utilizarea unei astfel de sintagme nu se poate interpreta în sensul că toate celelalte datorii rămân în patrimoniul societății-mamă.

Proiectul de divizare trebuie să cuprindă în mod explicit activele și pasivele ce se transmit, precum și cele care rămân în patrimoniul societății-mamă. Astfel, nu se solicită neapărat să fie individualizat fiecare element de activ sau de pasiv care se transmite sau care este păstrat de societatea-mamă, însă se poate folosi o formulă generală.

În acest sens, trebuie observate și dispozițiile Legii nr. 31/1990, și anume art. 241 lit. k), ce prevede faptul că: proiectul de divizare trebuie să cuprindă, printre altele, "descrierea și repartizarea exactă a activelor și pasivelor ce urmează a fi transferate fiecăreia dintre societățile beneficiare".

De asemenea, formularea ce se regăsește în proiectul de divizare, respectiv "datorii corelative cu activele fixe transmise", nu este inclusă în proiect pentru a permite interpretarea, în sensul că celelalte datorii rămân în patrimoniul societății Proiect Arad S.A., ci este o formulare generică, întrucât regula constă în aceea că în momentul în care se transmit anumite drepturi unei persoane juridice sau fizice, aceasta din urmă preia și datoriile corelative drepturilor dobândite, cu excepția cazului în care, se prevede altfel.

În plus, contrar celor reținute de instanța de apel, recurenta arată că deși creanța a fost recunoscută ulterior pe cale judecătorească, aceasta putea fi identificată și inclusă în proiect, având în vedere că ambele societăți cunoșteau obligațiile asumate prin intermediul contractelor de execuție semnate cu mult anterior datei la care s-a întocmit proiectul de divizare.

Relevanța faptului că societatea B. S.A. avea cunoștință de creanță, constă în aceea că prin aceasta se dovedește reaua-credință a celor două societăți, aceasta fiind o încercare de a se sustrage de la îndeplinirea obligațiilor față de reclamantă.

Prin întâmpinarea depusă, la 13 august 2019, intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L. a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică.

Prin răspunsul la întâmpinare, depus la 4 septembrie 2019, recurenta S.C. A. S.R.L. Arad a solicitat înlăturarea susținerilor intimatei și admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris și depus la dosar.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 21 noiembrie 2019, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 28 noiembrie 2019, părțile nedepunând punct de vedere.

Prin încheierea din 12 martie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 196 din 4 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă și a acordat termen la data de 21 mai 2020, apoi la 2 iulie 2020, cu citarea părților.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

În ceea ce privește motivul evocat, cu referire la inexistența motivării hotărârii, este de reținut că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

În raport de cele reținute, Înalta Curte apreciază această critică a fi nefondată, întrucât contrar susținerilor recurentei, hotărârea este pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, reținând, în esență că, critica recurentei referitoare la faptul că instanța de apel, în rejudecare, nu a răspuns tuturor indicațiilor instanței de recurs din primul ciclu procesual se constată că este nefondată raportat la considerentele instanței de apel în rejudecare, întrucât soluția instanței de apel a cuprins analiza tuturor indicațiilor instanței de casare.

În acest context, se rețin indicațiile instanței de recurs ce vizează neîndeplinirea tezei finale a art. 241

1

alin. (2) din Legea nr. 31/1990, adică, contrar celor statuate de prima instanță de apel, interpretarea proiectului de divizare permite luarea unei decizii cu privire la repartizarea elementului de pasiv în cauză, pe baza categorisirii elementelor de pasiv preluate ca fiind doar în legătură cu activele transmise.

În acest sens, se constată că definirea noțiunii de pasiv nerepartizat a fost realizată de instanța de apel în rejudecare, iar indicația referitoare la calificarea hotărârii din dosarul nr. x/2011 a fost analizată de către instanța de apel, reținându-se, din perspectiva dispozițiilor 241

1

alin. (2) din Legea nr. 31/1990, că hotărârea judecătorească din care a rezultat creanța împotriva societății divizate, Proiect Arad S.A., respectiv sentința civilă nr. 3379/2013, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 801/2016 a Înaltei Curți, pronunțate în dosarul nr. x/2011 are efect constitutiv de drepturi.

De asemenea, indicația instanței de recurs de analiză comparativă a chestiunii certitudinii/existenței creanței, cu cea a caracterului cert, lichid și exigibil a fost analizată de instanța de apel ca și cea referitoare la analiza îndeplinirii condiției art. 241

1

alin. (2) teza finală din Legea societăților comerciale, i s-a răspuns prin considerentele instanței de apel, în rejudecare, iar faptul că anumite îndrumări ale instanței supreme au fost grupate și soluționate de instanța de apel, în rejudecare, printr-un singur considerent, nu constituie o nerespectare a indicațiilor instanței de casare.

În ceea ce privește critica referitoare la neanalizarea probelor administrate în cadrul rejudecării se apreciază că este nefondată, având în vedere că decizia atacată, din actualul ciclu procesual a fost motivată cu referire la toate probele existente la dosar, inclusiv cele depuse în rejudecare, făcându-se referire exactă la conținutul dosarului nr. x/2009 cu privire la care s-au depus de către ambele părți înscrisuri, conform indicațiilor instanței de apel din rejudecare.

De asemenea, critica recurentei este nefondată și din perspectiva faptului că aceasta invocă faptul că instanța, din oficiu, nu a ordonat anumite probe, în condițiile în care, în cadrul apelului, în rejudecare, părțile nu au solicitat încuviințarea și administrarea altor probe, astfel că, o asemenea critică nu poate fi primită.

Totodată, susținerile recurentei referitoare la faptul că hotărârea din apel din ciclul procesual anterior era mai amplu motivată nu reprezintă veritabile critici de recurs prin prisma motivului evocat.

În acest context, Înalta Curte constată că motivarea hotărârii dată de către instanța de apel răspunde în fapt și în drept la toate pretențiile și apărările formulate de recurentă, întrucât conduce în mod logic la soluția cuprinsă în dispozitiv.

Motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenta supune analizei instanței de recurs trei elemente litigioase tranșate de instanța de apel, în rejudecare, respectiv, existența creanței la momentul realizării divizării, caracterul nerepartizat al acesteia, pentru a intra sub incidența dispozițiilor art. 241

1

alin. (2) din Legea societăților comerciale și, în situația realizării acestor două condiții, precum și posibilitatea interpretării proiectului de divizare pentru a determina cui îi revine creanța existentă și nerepartizată, în lumina normei legal citate.

În ceea ce privește chestiunea dacă pretinsa creanță de la pârâtă poate fi considerată pasiv nerepartizat la momentul divizării, se reține că instanța de apel a oferit o calificare corectă a creanței și a noțiunii de pasiv la momentul divizării, față de împrejurarea că noțiunea de pasiv nerepartizat se referă la acele elemente existente netăgăduit, în patrimoniul societății mamă, la momentul divizării, adică de pasivul existent și decelabil la momentul divizării.

În legătură cu existența pretinsei creanțe prin raportare la caracterul de pasiv repartizabil, se reține că instanța de recurs din primul ciclu procesual, atunci când impune analiza caracterului cert al creanței, prin comparație cu existența sa, nu s-a referit la efectele pe care hotărârea de recunoaștere a creanței le produce asupra patrimoniului A., la care recurenta face referire că ar fi retroactive;

Așadar, această instanță are în vedere efectele procesuale ale hotărârii referitoare la recunoașterea naturii certe a creanței, deoarece numai o creanță certă ar putea face obiectul unei repartizări, or, din perspectiva efectelor legate de executorialitatea și certitudinea creanței, efectele hotărârii se produc la data la care aceasta rămâne definitivă.

Astfel, hotărârea definitivă privind pretențiile A. a intervenit cu mult după înregistrarea proiectului de divizare, dat fiind că însăși cererea de chemare în judecată a fost formulată în anul 2011, în condițiile în care proiectul de divizare a fost depus în anul 2009.

Potrivit textului legal, răspunderea solidară reprezintă o situație absolut excepțională, în care răspunderea societății divizate poate fi antrenată suplimentar față de pasivul transmis, însă doar în condițiile în care există acest "pasiv nerepartizat", întrucât nu orice element de pasiv al societății mamă poate duce la angajarea răspunderii solidare a societății divizate, ci doar acela care era nerepartizat la momentul divizării.

Așadar, pasivul nerepartizat nu se referă la potențialele elemente de pasiv din patrimoniul societății mamă, supuse dezbaterii judiciare, ci doar la acele elemente care, în ciuda unei existențe necontestate în patrimoniul societății supuse divizării, acestea sunt ignorate, iar o interpretare contrară ar conduce la situația în care societatea rezultată în urma divizării, la un interval de timp considerabil, să poată fi acționată în instanță pentru un element de pasiv cu privire la care nu are nicio legătură juridică.

Cu alte cuvinte, textul legal nu și-ar mai găsi aplicarea dacă el s-ar referi la creanțe a căror existență ar fi constatată ulterior divizării, dat fiind că societatea a cărei răspundere ar putea fi atrasă solidar, până la acest moment ulterior de constatare a creanței, ar putea suferi o serie de modificări care să facă imposibilă urmărirea ei.

Referitor la chestiunea tipului de hotărâre prin care s-a stabilit creanța împotriva societății mamă, se constată că această critică este nefondată.

Astfel, în ceea ce privește caracterizarea creanței reclamate ca fiind un element de pasiv nerepartizat, prin raportare la tipul hotărârii judecătorești din care rezultă - hotărârea pronunțată în dosarul nr. x/2011, se constată că, în măsura în care hotărârea ar fi calificată ca fiind una cu caracter constitutiv de drepturi, față de momentul la care aceasta a fost pronunțată - 19 aprilie 2016 - nu putea constitui temei pentru antrenarea răspunderii solidare a pârâtei cu cea a societății mamă, având în vedere că doar elementele de pasiv de la momentul divizării - anul 2009 - puteau intra sub incidența dispozițiilor art. 241

1

din Legea societăților comerciale.

De asemenea, în măsura în care hotărârea judecătorească ar fi calificată ca fiind una cu caracter declarativ de drepturi, se reține că nici momentul finalizării lucrărilor, nici momentul emiterii facturilor nu pot constitui moment al nașterii unei creanțe apte a fi inserate ca element de pasiv repartizabil, întrucât momentul emiterii facturilor a reprezentant momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție în a solicita instanței să recunoască dreptul de creanță, conform considerentelor deciziei nr. 801 din 19 aprilie 2016 pronunțată de Înalta Curte.

Prin urmare, o creanță susceptibilă de a fi repartizată nu putea fi plasată în timp mai înainte de pronunțarea unei hotărâri, în cadrul procesului, care să conducă la recunoașterea acestuia, dat fiind caracterul contestat al creanței, or prima hotărâre pronunțată în dosarul nr. x/2011 a fost dată de Tribunalul Arad la data de 27 iunie 2013, adică ulterior divizării pârâtei, totodată reținându-se că procesul de obligare a societății mamă la plata sumei de bani a fost pornit ulterior divizării pârâtei, respectiv în anul 2011, față de anul 2009 când aceasta a fost divizată.

Astfel, în măsura în care s-ar reține că nașterea creanței s-a produs înainte de divizarea pârâtei, atunci, se pune problema că aceasta era o creanță certă, lichidă și exigibilă chiar de la momentul divizării, or, o asemenea interpretare, pentru a se dispune antrenarea răspunderii pârâtei în prezentul proces, ar însemna să fie înfrânte cele stabilite deja printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, pronunțată în dosarul nr. x/2009, în cadrul opoziției la divizare.

În acest context, se constată că acest argument dezleagă indicația stabilită de instanța de recurs prin hotărârea de recurs, în sensul în care, dacă s-ar reține că hotărârea este declarativă/recognitivă de drepturi, cu titlu retroactiv, nu se poate totuși reține că elementul de pasiv ar fi nerepartizat, în sensul art. 241

1

alin. (2) LSC, având în vedere că o asemenea caracteristică a creanței ar fi trebuit să fie temei al admiterii opoziției și împiedicării a însăși divizării.

Așadar, aplicând prin analogie cele statuate de instanța supremă, rezultă că aspectul legalității Proiectului de divizare, a elementelor obligatorii ce trebuiau cuprinse în acesta, respectiv includerea sau neincluderea unui element de pasiv, existența sau inexistența acestuia, trebuiau, și au fost, valorificate de A. pe calea opoziției, însă instanțele au respins cererea acesteia.

Prin urmare, aceste aspecte conduc la concluzia că, elementul de pasiv al societății mamă, constatat prin decizia nr. 801 din 19 aprilie 2016 pronunțată de Înalta Curte, reclamat în cauză, nu se încadrează în sfera noțiunii de pasiv nerepartizat, ce ar putea face obiectul art. 241

1

alin. (2) LSC.

În ceea ce privește efectul autorității de lucru judecat al sentinței civile nr. 632 din 19 iunie 2012 pronunțată în dosarul nr. x/2009 - opoziție la divizare, formulată de recurenta - reclamantă din prezentul dosar, aceasta poate fi opus cu succes în prezenta cauză, întrucât noțiunea de pasiv nerepartizat, în lumina dispozițiilor art. 241

1

alin. (2) LSC, are un înțeles propriu, în sensul unui pasiv existent, decelabil și opozabil societății divizate, încă de la momentul divizării, context în care se pune problema analizării existenței unei creanțe la momentul divizării, iar hotărârea pronunțată în dosarul x/2009 a constatat inexistența creanței pretinse în prezenta cauză, respectiv a calității de creditor al societății.

Așadar, atât în prezenta cauză, cât și în dosarul anterior menționat, s-a analizat chestiunea existenței unei creanțe la momentul divizării, or în condițiile în care s-a constat deja, într-un proces în care recurenta a fost parte, că pretinsa creanță solicitată în prezentul dosarul nu exista la momentul divizării, nu se poate reține în mod contrar în prezenta cauză.

Astfel, reținerea unei soluții contrare ar încălca efectul autorității de lucru judecat al hotărârii anterioare, aspect reținut în mod legal și de instanța de apel, în hotărârea recurată în prezentul ciclu procesual.

De asemenea, față de indicația instanței de casare din primul ciclu procesual, în sensul identificării caracterului constitutiv/declarativ al hotărârii din dosarul nr. x/2011, coroborat cu statuarea intrată în autoritatea de lucru judecat din dosarul nr. x/2009, în sensul inexistenței creanței la momentul divizării, rezultă că efectul primei hotărâri poate fi asimilat, în sfera art. 241

1

alin. (2) LSC ca fiind unui constitutiv, iar nu declarativ.

Cu referire la critica ce vizează, în esență, faptul că proiectul de divizare nu ar permite luarea unei decizii cu privire la repartizarea potențialului element de pasiv nerepartizat, acestea ar consta, mai degrabă, într-o analiză de probatoriu și de interpretare a acestuia, operațiune ce nu poate fi primită în calea de atac a recursului.

Astfel, sub aspectul interpretării dispozițiilor tezei finale a art. 241

1

alin. (2) LSC, referitor la posibilitatea/imposibilitatea determinării titularului elementului de pasiv nerepartizat, se reține că proiectul de divizare prin care pârâta a luat naștere permite luarea unei hotărâri cu privire la titularul elementului de pasiv reclamant în cauză, deoarece prin acest proiect, pârâta a dobândit un pasiv determinat, de 2.959.525 RON, în legătură cu activele fixe transmise și, doar în măsura în care un element de pasiv, ulterior descoperit, ar fi în legătură cu activele fixe transmise, se putea accepta că acesta ar putea să aparțină și pârâtei, deci, ar fi imposibil de determinat titularul obligației, pentru a putea fi atrasă răspunderea solidară. Or, creanța din prezenta cauză nu este legată nici de elementul de activ transmis și nici nu are vreo legătură cu elementele de pasiv ce au fost enumerate în mod expres și limitativ în Proiectul de divizare.

Prin urmare, instanța de apel a clarificat și ultima indicație a instanței de recurs din ciclul procesual anterior, în sensul că, pretențiile din prezenta cauză, respectiv creanța deținută de PAB împotriva societății mamă, nu este dintre cele transmise pârâtei și nici nu este în legătură cu acestea, pentru a concluziona, în mod judicios, că nu putea aparține, nici măcar eventual, acesteia.

Așadar, critica recurentei în sensul că interpretarea proiectul de divizare ar fi trebuit să conducă la imposibilitatea determinării destinatarului său și exemplele de formulări care ar fi putut reprezenta o modalitate de determinare sunt nefondate și contrare indicațiilor trasate de instanța de recurs din primul ciclu procesual.

În acest sens a reținut și instanța de recurs, potrivit cu care, creanța dedusă judecății în prezenta cauză este aferentă unor contracte de execuție lucrări, pentru un proiect diferit de orice element, atât de activ, cât și de pasiv, transmis pârâtei, motiv pentru care, nu se poate reține că acesta a rămas nerepartizat.

Astfel susținerea, potrivit căreia, interpretarea proiectului ar fi fost permisă doar dacă se menționa că toate datoriile ce nu au fost incluse în proiectul de divizare vine în contradicție cu statuarea primei instanțe de recurs, care a reținut că divizarea atipică a pârâtei - desprinderea - nici implicit și nici în mod expres nu ar fi putut conduce la concluzia că orice alt element de pasiv necuprins în acesta ar rămâne la societatea mamă.

Așadar, chestiunea mențiunilor din proiectul de divizare referitoare la pasivul repartizat și elementele de pasiv repartizate pârâtei au fost publice și opozabile recurentei încă de la momentul divizării.

De asemenea, criticile recurentei referitoare la faptul că proiectul de divizare al pârâtei nu ar fi conținut toate elementele esențiale, nu pot fi valorificate în prezenta procedură, ele ar fi putut fi invocate, eventual, în cadrul procedurilor tipice de contestare a divizării, ori al actelor ce au stat la baza acesteia - opoziția la divizare sau însuși procesul de divizare, în care recurenta a intervenit.

În acest context, recurenta nu se poate prevala, în prezenta cauză, de vreun dubiu cu privire la elementele de pasiv transmise, pentru a invoca faptul că interpretarea proiectului de divizare nu permite luarea unei decizii cu privire la persoana căreia îi revine elementul de pasiv dezbătut.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 196 din 4 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

În temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 28.252,38 RON reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei-pârâte S.C. B. S.A., conform facturii fiscale aflate la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 196 din 4 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte S.C. B. S.A. și S.C. PROIECT ARAD S.A. prin administrator judiciar C..

Obligă recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 28.252,38 RON reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei-pârâte S.C. B. S.A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 iulie 2020.