ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1534/2017

Asupra recursului de față, constată și reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la 06 ianuarie 2014 pe rolul Tribunalului Arad, secția a II-a civilă sub nr. x/2014, reclamanta S.C. A. S.R.L. le-a chemat în judecată pe pârâtele S.C. B. S.A. și S.C. C. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate că creanța în cuantum total de 3.029.549,74 RON, pe care o deține împotriva pârâtei S.C. C. S.A. în baza sentinței civile nr. 3379 din 05 decembrie 2013 a Tribunalului Arad, secția Civilă, constituie element de pasiv nerepartizat în proiectul de divizare al acesteia și să le oblige pe pârâte în solidar la plata sumei de 3.029.549,74 RON.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 241 din Legea nr. 31/1990 și pe cele ale art. 238 din C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009.

Prin sentința civilă nr. 36 din 10 aprilie 2014, Tribunalul Arad, secția a II-a civilă a respins acțiunea.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut în esență că, în temeiul sentinței civile nr. 3379 din 5 decembrie 2013 a Tribunalului Arad, pârâta S.C. C. S.A. a fost obligată către reclamantă la plata sumei de 3.029549,74 RON și că sentința sus-menționată este atacată cu apel și are termenul următor de judecată la Curtea de Apel Timișoara la 15 mai 2014.

Față de succesiunea celor prezentate mai sus, tribunalul a conchis că rezultă neechivoc împrejurarea că la data admiterii divizării din 18 martie 2013 pe baza unui proiect datând din anul 2009 nu era practic posibil să se includă în proiectul de divizare o creanță constatată în decembrie 2013 și care, la data pronunțării, este în litigiu la Curtea de Apel Timișoara.

Împotriva sentinței de primă instanță, reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 464 din 01 iunie 2016, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a admis apelul și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a admis în parte acțiunea și le-a obligat în solidar pe pârâte la plata către reclamantă a debitului în sumă de 2.821.136,64 RON. Totodată, le-a obligat pe pârâte în favoarea reclamantei la plata sumei de 70.124,55 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în fond și în apel.

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de prim control judiciar, în termen legal pârâta S.C. B. S.A. a declarat recurs motivat, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a hotărârii atacate în ceea ce privește admiterea acțiunii în temeiul dispozițiilor art. 241

1

alin. (2) din Legea nr. 31/1990 și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

În motivare, recurenta a expus parcursul litigiului în fața instanțelor anterioare și a dezvoltat următoarele critici împotriva deciziei curții de apel:

Cu titlu preliminar, recurenta a susținut că instanța de apel a reținut în mod corect că nu sunt aplicabile în cauză prevederile art. 241

1

alin. (3) din Legea nr. 31/1991 și nici cele ale art. 238 din C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009, și a precizat că nu înțelege să critice decizia instanței de apel sub acest aspect.

În continuare, circumscris cazului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea căii de atac a criticat greșita interpretare și aplicare în speță a dispozițiilor art. 241

1

alin. (2) și ale art. 250

1

din Legea nr. 31/1990 de către instanța de apel.

Astfel, autoarea a susținut că soluția instanțelor de fond este rezultatul greșitei aplicări și interpretări a dispozițiilor art. 241

1

alin. (2) din Legea nr. 31/1990, raportat la procedura de divizare în urma căreia s-a constituit, apreciind în mod greșit că ar fi îndeplinite condițiile prescrise de norma legală pentru atragerea răspunderii sale solidare cu cea a intimatei-pârâte S.C. C. S.A., deși, în opinia sa, analiza situației juridice releva neîndeplinirea acestora.

În continuare, a precizat că, în esență, aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor de drept material menționate a fost generată de aprecierea greșită asupra nerepartizării elementului de pasiv în cadrul procedurii divizării și de aprecierea greșită a faptului că interpretarea proiectului de divizare nu permite luarea unei decizii privind repartizarea elementului de pasiv.

Cu privire la primul aspect factual greșit reținut de instanța de apel, recurenta a arătat că elementul de pasiv a fost repartizat în cadrul procedurii divizării, întrucât, nefiind inclus în lista limitativ prevăzută în proiectul de divizare spre a-i fi transferat, date fiind efectele divizării parțiale, acesta urma să fie menținut în patrimoniul S.C. C. S.A.

În acest sens, a susținut că pasivul în sumă de 2.959.525 RON, chiar dacă a fost constatat cu titlu de creanță certă ulterior divizării, a fost "repartizat" prin proiectul de divizare.

Din această perspectivă, a susținut că aplicarea greșită a normei evocate de către instanța de apel este consecința ignorării următoarelor aspecte:

- constituirea recurentei prin "desprindere", ca procedură de divizare atipică, asimilată doar prin efectul legii unei operațiuni de divizare, de natură să atragă inaplicabilitatea dispozițiilor art. 241

1

alin. (1) din Legea nr. 31/1990,

- divizarea parțială, reglementată de art. 250 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, raportată la situația concretă în cauză,

- lipsa situației-premisă instituită de art. 241

1

alin. (2) din Legea nr. 31/1990, respectiv inexistența unui element de pasiv nerepartizat.

În susținerea acestei concluzii, a arătat că elementul de pasiv în litigiu revenea în patrimoniul S.C. C. S.A., întrucât nu a fost inclus în lista limitativ prevăzută în proiectul de divizare spre a-i fi transferat, date fiind efectele divizării parțiale.

De asemenea, a susținut că interpretarea proiectului de divizare permitea luarea unei decizii în sensul menținerii elementului de pasiv în patrimoniul S.C. C. S.A. în baza acelorași efecte specifice ale divizării parțiale.

Subsumat cazului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că hotărârea atacată este nemotivată.

În sensul concluziei menționate, autoarea a invocat analiza sumară a condițiilor specifice atragerii incidenței prevederilor art. 241

1

alin. (2) din Legea nr. 31/1991, precum și a efectelor divizării parțiale reglementate de art. 250

1

din aceeași Lege.

Cu privire la analiza efectelor juridice specifice procedurii de divizare parțială atipică (adică prin desprindere), a susținut că instanța de apel nu a menționat niciun motiv pentru care a apreciat că orice alt elemente de pasiv necuprins în proiectul de divizare nu ar rămâne în patrimoniul societății-mamă, intimata-pârâtă S.C. C. S.A.

Astfel, a precizat că instanța de apel i-a respins apărările în sensul evocat în considerarea unui singur argument, respectiv pentru că art. 250

1

din Legea nr. 31/1990 referitor la efectele divizării parțiale prevede expres o singură excepție de la regulile aplicabile divizării totale, deși a susținut că textul legal nu poate fi interpretat mod restrictiv, în condițiile în care există dispoziții legale în materia efectelor divizării totale ce sunt imposibil de aplicat divizărilor parțiale.

Referitor la analiza posibilității de a se determina persoana juridică căreia îi revine elementul de pasiv necuprins în proiectul de divizare, pe calea interpretării acestuia (art. 241

1

alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 31/1990), recurenta a susținut că singurul argument reținut de curte a fost inexistența oricărui "reper" în acest sens, deși a învederat că determinarea se poate face prin interpretarea efectelor procedurii de divizare raportat la enumerarea limitativă a elementelor de pasiv ce i-au fost transmise prin proiectul de divizare.

Cererea de recurs a fost comunicată la 07 septembrie 2016 atât intimatei-reclamante S.C. A. S.R.L., cât și intimatei-pârâte S.C. C. S.A.

La 06 octombrie 2016, intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a solicitat în principal anularea recursului în baza art. 489 alin. (2) C. proc. civ. și în subsidiar respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată, fără să anexeze dovada efectuării acestor cheltuieli.

La 12 octombrie 2016, întâmpinarea a fost comunicată recurentei, care, la 12 octombrie 2016, a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției nulității și admiterea recursului.

În cauză s-a întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, în care s-a reținut că, raportat la obiectul acțiunii deduse judecății și la dispozițiile art. 98 alin. (1), art. 99 alin. (2), art. 483 alin. (2) C. proc. civ., art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, modificată prin O.U.G. nr. 62/2015 și O.U.G. nr. 95/2016, decizia recurată este susceptibilă de a fi cenzurată în calea de atac a recursului, așadar recursul este admisibil.

La termenul din 23 mai 2017 Înalta Curte a respins excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare și a admis în principiu recursul declarat.

Față de actele și lucrările dosarului, de probele administrate în cauză și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte apreciază recursul ca întemeiat și urmează să îl admită pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, instanța supremă apreciază că, deși recurenta a debutat în expunerea criticilor de recurs cu motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se impune analiza cu precădere a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., având în vedere că, dacă ar fi găsită întemeiată critica referitoare la nemotivarea hotărârii, soluția de casare s-ar impune pentru imposibilitatea exercitării controlului judiciar, fiind de prisos analiza eventualei greșite aplicări a normelor de drept substanțial.

Critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este fondată, în limitele și pentru considerentele ce se vor arăta:

Textul legal invocat, în ipoteza nemotivării hotărârii, presupune ca soluția adoptată de instanța de apel să nu își aibă suport în raționamentul și în argumentele instanței, raționament și argumente care să fie eliptice sau să lipsească cu desăvârșire și care să facă imposibil controlul judiciar.

În speță această ipoteză nu se regăsește decât în parte, așa cum se va arăta în cele ce succed.

Examinând decizia atacată, în partea considerentelor decizorii, Înalta Curte constată că instanța de apel a prezentat motivele de apel și temeiurile de fapt și de drept ale acestora, a stabilit situația de fapt relevantă pentru cauză, a indicat dispozițiile legale cu incidență în cauză și, constatând aplicabilitatea dispozițiilor art. 241

1

alin. (2) din Legea nr. 31/1990, a apreciat că acțiunea trebuie admisă câtă vreme s-a dovedit că reclamanta are față de pârâta S.C. C. S.A. o creanță în sumă de 2.821.136,64 RON, creanță care exista în patrimoniul pârâtei la momentul declanșării procedurii de divizare și câtă vreme proiectul de divizare nu conține elemente care să facă posibilă repartizarea acestei creanțe.

Motivarea instanței de apel, apreciază instanța supremă, întrunește aparent cerințele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât raționamentul instanței este logic, coerent și conduce la soluția pronunțată, fără să se bazeze pe argumente contradictorii ori numai pe argumente străine de natura cauzei.

Se constată, însă, că este întemeiată susținerea recurentei, fundamentată pe același motiv de casare, referitoare la faptul că instanța de apel nu a motivat de ce a înlăturat de la aplicare dispozițiile art. 241

1

alin. (2) teza a II-a și pe cele ale art. 250

1

din Legea nr. 31/1990.

Prealabil, însă, trebuie lămurit dacă instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale sus-enunțate, critică subsumată, sub acest aspect, dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Critica este nefondată.

Cu titlu preliminar, se remarcă faptul că recurenta-reclamantă are o argumentație marcată de inconsecvență, întrucât pe de o parte impută instanței de apel că a reținut incidența dispozițiilor art. 241

1

alin. (2) C. proc. civ., iar pe de altă parte susține că instanța de apel a reținut greșit neîndeplinirea cerințelor aceluiași text legal, recunoscând implicit aplicarea acestuia.

De aceea, o primă problemă fundamentală care trebuie dezlegată în cauză privește incidența și aplicarea dispozițiilor art. 241

1

alin. (2) din Legea nr. 31/1990 în cazul divizărilor parțiale sau prin desprindere.

Se constată că dispozițiile art. 250

1

din Legea nr. 31/1990 dispun în sensul că "prevederile prezentului capitol referitoare la divizare, cu excepția art. 250 alin. (1) lit. c), se aplică și atunci când o parte din patrimoniul unei societăți se desprinde și este transferată ca întreg uneia sau mai multor societăți existente ori unor societăți care sunt astfel constituite, în schimbul alocării de acțiuni sau părți sociale ale societăților beneficiare către:

a) acționarii sau asociații societății care transferă activele (desprindere în interesul acționarilor ori asociaților); sau

b) societatea care transferă activele (desprindere în interesul societății)".

Ca urmare a aplicării acestui text legal, normele relative la divizare sunt extinse și la divizarea parțială sau prin desprindere, motiv pentru care instanța supremă apreciază că în cauză în mod judicios s-a reținut incidența dispozițiilor art. 241

1

din Legea nr. 31/1990, critica formulată în acest sens de către recurentă fiind găsită ca neîntemeiată și înlăturată, întrucât se fundamentează pe interpretări speculative, care nu pot fi primite în condițiile în care dispozițiile art. 250

1

din Legea nr. 31/1990 sunt lipsite de orice echivoc.

O dată stabilită incidența dispozițiilor legale analizate, instanța supremă revine la critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, referitoare la lipsa considerentelor legate de neaplicarea dispozițiilor art. 241

1

alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 31/1990.

Pentru a lămuri, însă, această problemă de drept dedusă judecății, Înalta Curte subliniază următoarele aspecte:

Instanța de apel s-a mărginit să afirme că proiectul de divizare nu conține niciun reper care să permită a se stabili care dintre societățile implicare în procedura divizării preia pasivul nerepartizat.

Sub acest aspect, instanța supremă ține a sublinia faptul că recurenta contestă obligarea sa solidară cu societatea din care s-a desprins, susținând că numai aceasta din urmă are a răspunde patrimonial, întrucât, dacă un element de pasiv nu este expres prevăzut în proiectul de divizare, per a contrario el rămâne la societatea-mamă.

Această din urmă susținere a recurentei-pârâte nu poate fi primită de principiu, pentru că, dacă s-ar urma această logică, textul art. 241

1

din Legea nr. 31/1990 nu și-ar produce niciodată efectele, iar răspunderea pentru elementele de pasiv nerepartizate ar reveni întotdeauna societății-mamă, nu acesteia în solidar cu societățile beneficiare, ca în ipoteza textului legal analizat.

Constată Înalta Curte și că instanța de apel s-a limitat la a afirma că suma dedusă judecății de față reprezintă o creanță care preexistă hotărârii judecătorești prin care s-a statuat asupra ei și că hotărârea pronunțată în opoziția la divizare nu operează cu putere de lucru judecat, întrucât nu statuează asupra existenței creanței, ci asupra caracterului său cert, lichid și exigibil.

Cele două aspecte subliniate de instanța supremă prezintă o importanță deosebită în analiza specificului cauzei de față, în care, întemeindu-se pe un text legal cu incidență și în cadrul procedurii divizării prin desprindere, reclamanta solicită obligarea în solidar a societăților implicate în această procedură la plata unei sume de bani, care reprezintă o creanță născută din raporturi contractuale preexistente divizării, dar stabilită irevocabil, prin hotărâri judecătorești, la 7 ani de la momentul proiectului de divizare.

Înalta Curte apreciază că aplicarea dispozițiilor art. 241

1

alin. (2) din Legea nr. 31/1990 la situația de fapt, prezentată sintetic în precedent, presupunea și impune în continuare ca instanța de apel să plece de la examinarea următoarelor aspecte, care nu au fost analizate în fapt și în drept potrivit raționamentului care urmează:

De esența problemei de drept pe care o ridică această speță atipică este, apreciază instanța supremă, clarificarea noțiunii de pasiv nerepartizat prin proiectul de divizare; pentru a răspunde acestei întrebări, instanța de apel trebuia și este în continuare obligată să precizeze dacă această instituție se limitează la pasivul existent și decelabil la momentul divizării sau se poate considera că ea face trimitere și la elemente de pasiv preexistente, dar stabilite, judecătorește sau prin acte ale organelor cu atribuții în această materie, ulterior momentului divizării, iar în această din urmă situație dacă prezintă vreo relevanță faptul că societatea înființată prin desprindere avea cunoștință de faptul că o asemenea creanță era reclamată de la societatea-mamă.

Pentru a proceda la caracterizarea sumei deduse judecății ca element de pasiv nerepartizat, instanța de apel trebuie să aibă în vedere și faptul că dezlegarea aspectului esențial legat de repartizarea sau de nerepartizarea unui element de pasiv depinde în mod fundamental și de identificarea acestui element de pasiv.

Conform cererii de chemare în judecată, elementul de pasiv îl constituie suma de 3.029.549,74 RON, datorată conform sentinței civile nr. 3379 din 5 decembrie 2013 a Tribunalului Arad; sentința a fost schimbată în parte în apel, în sensul că acțiunea a fost admisă numai pentru suma de 2.821.136,64 RON; decizia din apel a rămas irevocabilă prin decizia nr. 801 din 19 aprilie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cu referire la speța de față și la particularitățile acesteia, instanța de apel ar fi trebuit să precizeze de ce suma dedusă judecății este considerată element de pasiv nerepartizat în condițiile în care hotărârea judecătorească prin care este constată a căzut în puterea lucrului judecat la 4 ani de la momentul proiectului de divizare, cu indicarea tipului de hotărâre (cu caracter declarativ sau constitutiv de drepturi) și a efectelor pe care aceasta le produce în timp.

Sub acest aspect, instanța supremă constată că instanța de prim control judiciar nu a argumentat în drept de ce a apreciat că o creanță poate fi considerată drept certă, lichidă și exigibilă de la data nașterii ei, în condițiile în care existența și întinderea creanței formează obiectul unei proceduri judiciare, după cum nu a formulat un punct de vedere și nu a expus un raționament cu privire la caracterul declarativ ori constitutiv de drepturi al hotărârii judecătorești privitoare la stabilirea unei obligații de plată izvorând dintr-o convenție.

Acest lucru este cu atât mai necesar cu cât recurenta-pârâtă, obligată la plată pentru prima dată în instanța de apel, a invocat faptul că o interpretare mecanică a dispozițiilor art. 241

1

alin. (2) din Legea nr. 31/1990, coroborată cu aserțiunea nefundamentată juridic relativă la faptul că o creanță poate fi considerată element de pasiv nerepartizat de la data nașterii ei, cu ignorarea datei la care este consfințită prin hotărâre judecătorească, are consecințe aberante asupra patrimoniului societății desprinse, chemată a răspunde în solidar cu societatea din care s-a desprins pentru datorii pe care le-a ignorat la momentul divizării și înființării ei.

Constată instanța supremă și că instanța de prim control judiciar a trimis în derizoriu dezlegările date prin hotărârea pronunțată în opoziția la divizare, fără a preciza care este temeiul juridic care o autorizează să facă distincția artificială între existența creanței, pe de o parte, și constatarea caracterului cert, lichid și exigibil al creanței, pe de altă parte. Examinarea puterii de lucru judecat trebuie realizată cu atât mai mult cu cât existența calității de creditor și a caracterului cert, lichid și exigibil al creanței pe care acesta o exhibă este de esența procedurii opoziției, care, găsită întemeiată, poate lăsa fără finalitate divizarea însăși.

Înalta Curte apreciază că, pentru dezlegarea problemei deduse judecății, instanța de apel are a stabili, dacă apreciază că în cauză creanța ce formează obiectul acestui litigiu reprezintă element de pasiv nerepartizat, și ce relevanță prezintă, din perspectiva incidenței tezei a II-a a art. 241

1

alin. (2) din Legea nr. 31/1990, sintagma referitoare la suma de 2.959.525 RON, preluată de recurenta-pârâtă, de "datorii corelative cu activele fixe transmise societății beneficiare", sintagmă prezentă în art. 3.5 din proiectul de divizare. Aceasta în contextul în care examinarea hotărârilor sus-amintite și care au stat la baza pretențiilor deduse judecății în prezenta cauză relevă faptul că acestea își au originea într-un contract de execuție de lucrări.

Înalta Curte reține că lipsa unui examen real al aspectelor subliniate în considerentele ce preced echivalează cu lipsa unei motivări complete și efective a problemei de drept deduse judecății, ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În consecință, în temeiul art. 496 C. proc. civ. recursul va fi admis, iar în temeiul art. 497 din același Cod decizia recurată va fi casată, iar pricina va fi trimisă aceleiași instanțe de apel pentru o nouă judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâta S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 464 din 01 iunie 2016, pronunțată Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 24 octombrie 2017.