ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 990/2020

Ședința publică din data de 28 mai 2020

I. După deliberare,

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Galați la 13.06.2017, sub nr. x/2017, reclamanta Parohia "Sf. Trei Ierarhi" Galați a formulat, în contradictoriu cu pârâta A. S.A., cerere în revendicare a terenului intravilan în suprafața de 1.113 mp, situat în Galați, înscris în CF nr. x a municipiului Galați, cu următoarele vecinătăți: la N și V - teren aparținând A. S.A.; la E - teren aparținând Parohiei "Sf. Trei Ierarhi" Galați, din str. x; la S - str. x, solicitând să se dispună restituirea în natură a suprafeței de teren indicate, înscrierea dreptului de proprietate asupra terenului în favoarea reclamantei, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 628 din 22 iunie. 2018, Tribunalul Galați, secția I civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Parohia "Sf. Trei Ierarhi" Galați, în contradictoriu cu pârâta A. S.A., precum și cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia nr. 208 A/14 noiembrie 2018 a Curții de Apel Galați, secția I civilă s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta Parohia "Sf. Trei Ierarhi" Galați împotriva sentinței civile nr. 628 din 22 iunie 2018 a Tribunalului Galați, secția I civilă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta Parohia "Sf. Trei Ierarhi" Galați, în drept invocând dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta a arătat că dreptul de proprietate asupra terenului în cauză a fost cedat către fosta B. și A. Galați, actuala A. S.A., context în care cererea sa de chemare în judecată s-a întemeiat pe faptul că actul juridic prin care respectiva suprafață de teren a intrat în proprietatea intimatei, încheiat cu fosta întreprindere de pescuit oceanic B. și A. Galați, este un act abuziv, calificat în acest fel prin chiar voința legiuitorului - art. 1 alin. (1)

1

din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, introdus prin pct. 1 din O.U.G. nr. 21/2015, începând cu 27.05.2016.

A invocat în acțiune și faptul că oferta de donație imobiliară autentificată sub nr. x/19.06.1978 a fost încheiată într-un context faptic special, cu vicierea voinței juridice din partea donatorului (viciere generată de existența unor împrejurări de fapt care afectau atât cauza actului juridic respectiv, cât și consimțământul donatorului cu privire la încheierea lui), situație care face ca donația să fie nulă de drept în raport cu dispozițiile art. 948 pct. 4. 966, 967 și 968 C. civ.. Or, prin înscrisurile anexate la cererea de fond s-a demonstrat că, în fapt, donația în cauză s-a realizat exclusiv de către recurentă în scopul obținerii, după momentul încheierii respectivului act juridic, a construirii unei instalații de încălzire centrală absolut necesară pentru funcționarea fără impedimente a bisericii "Sf. Trei Ierarhi". Nu se poate reține niciun motiv rezonabil pentru ca parohia să fi dorit cu adevărat să își micșoreze într-un mod atât de substanțial patrimoniul, fără a urmări obținerea altui folos patrimonial în schimb (care, în speță, este reprezentat de construirea instalației de încălzire cu energie termică a bisericii), astfel că este evidentă și de necontestat lipsa intenției de a gratifica.

Recurenta a învederat, la data promovării litigiului pendinte, că la momentul de referință al încheierii donației nu poate fi ignorat atributul de notorietate al acestui gen de situații, deoarece acest tip de acte juridice a constituit o practică constantă de expropriere mascată de către stat și instituțiile sale din subordine a tuturor celor ce mai aveau teren în proprietate în anul 1978. Această împrejurare, corelată cu argumentele exprimate anterior, conduce, pe baza unui raționament inductiv, la concluzia lipsei lui animus donandi în actul juridic civil cu titlu gratuit autentificat sub nr. x/19.06.1978, lipsă care afectează însăși existența voinței juridice a donatorului la momentul încheierii donației. Chiar dacă oferta de donație a fost semnată în fața notarului de stat, se poate considera că, date fiind circumstanțele detaliate mai sus, nu a existat niciodată intenția de a gratifica.

În drept, cererea a fost fundamentată pe dispozițiile art. 563 din Noul C. civ. și pe art. 942 - 948, 953 - 961, 966 - 968, 813 - 832 din vechiul C. civ.

1

din O.U.G. nr. 94/2000 ("se prezumă ca fiind preluate în mod abuziv, în sensul prezentei ordonanțe de urgență, imobilele trecute în proprietatea statului român prin acte de donație") este una legală, textul fiind introdus prin O.U.G. nr. 21/2015, așadar, prin voința legiuitorului; or, această prezumție legală poate fi înlăturată prin proba contrară.

În cauză, prin calificarea acestei prezumții ca fiind una relativă, instanța de apel a greșit, substituindu-se rolului legiuitorului, a cărui intenție clară a fost să scoată în afara legii respectiva categorie de acte juridice. Ca urmare, s-a încălcat de către instanța de apel principiul disponibilității, rezultatul acestui demers fiind pronunțarea unei decizii nelegale.

În legătură cu același aspect, recurenta a invocat jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, decizia nr. 1203/2013 a secției I civile, prin care s-a stabilit că acest act normativ "a apărut înainte de Legea nr. 10/2001, iar textul art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 consfințește caracterul abuziv al preluării imobilelor care au aparținut cultelor religioase din România, indiferent dacă preluarea de către stat s-a făcut cu sau fără titlu, aceasta însemnând că, în speța de față, imobilele respective sunt prezumate a fi fost preluate în mod abuziv de către statul român, chiar dacă preluarea s-a făcut în baza unui act aparent valid, respectiv în baza unui contract de donație, cât timp imobilele respective fac parte din categoria celor care au aparținut cultelor religioase din România, altele decât lăcașele de cult".

În consecință, în condițiile în care oferta de donație este nulă prin voința legiuitorului, conform normei invocate, în speța de față imobilul revendicat este prezumat a fi fost preluat în mod abuziv de către statul român; nu există acte care să demonstreze că dreptul de proprietate a ieșit din patrimoniul recurentei, ci doar că, datorită contextului social politic al perioadei de după 1948, exercitarea atributelor dreptului de proprietate a fost împiedicată, întreruptă.

Cât privește acest considerent, recurenta a precizat că reținerea posibilității pe care ar fi avut-o parohia de a formula o cerere de retrocedare bazată pe aceste dispoziții speciale este eronată, aceasta pentru că, în conformitate cu forma anterioară datei de 27.05.2016 a O.U.G. nr. 94/2000, cererile de retrocedare au putut fi depuse la Comisia specială de retrocedare doar până la data de 02.03.2003 (termenul inițial de 6 luni a fost prelungit cu 30 de zile prin O.U.G. nr. 184/2002, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 48/2004, cu modificările ulterioare).

Prin art. II al Titlului II din Legea nr. 247/2005 a fost acordat un nou termen de 6 luni pentru depunerea de noi cereri de retrocedare, calculat de la data intrării în vigoare a legii. Astfel, cererile de retrocedare, inclusiv cele care intră sub incidența art. 2 din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, puteau fi depuse la Comisia specială de retrocedare până la data de 25.01.2006.

După modificarea survenită în anul 2016 - care ar fi permis formularea unei atare cereri dacă ar fi existat și un interval de timp în care s-ar fi putut depune - nu a mai fost prevăzut niciun termen pentru formularea de cereri de retrocedare în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 94/2000; deși exista o bază legală pentru cererile de retrocedare pentru imobilele preluate prin donații abuzive, aceasta nu putea fi valorificată în practică din lipsa normelor de aplicare a legii care ar fi trebuit să stabilească un nou termen de depunere pentru cererile de retrocedare.

Astfel, schimbarea legislativă intervenită în anul 2016 asupra O.U.G. nr. 94/2000 a generat lipsa posibilității de a valorifica aceste prevederi legale modificate, iar, pe cale de consecință, dispozițiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție au devenit depășite pentru imobilele trecute în proprietatea statului român prin acte de donație prevăzute de alin. (1)

1

al art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, deoarece nu își găsesc aplicabilitatea în practică pentru această categorie de imobile, pentru simplul fapt că legea specială nu poate fi aplicată în cazul acestora pentru motivul de mai sus.

Această situație paradoxală, creată de legiuitor prin lipsa de coerență a unor modificări legislative, cât și lipsa de aplicabilitate a unei decizii de interpretare a legii a făcut ca singura cale prin care s-ar putea recupera imobilele prevăzute O.U.G. nr. 94/2000 să fie calea comună, prevăzută de art. 563 C. civ., în condițiile în care o acțiune întemeiată pe norma specială nu a putut fi promovată vreodată.

În cauză, oferta de donație imobiliară încheiată între recurenta și intimată a fost înregistrată într-un registru public, fiind autentificată la Notariatul de Stat din acea vreme sub nr. x/19.06.1978.

Ca urmare, pe lângă celelalte argumente referitoare la uzucapiune, în favoarea recurentei a funcționat o prezumție legală, cu privire la existența dreptului de proprietate, care ar fi trebuit răsturnată de partea adversă și nu de instanța de judecată.

A precizat că, în opinia eronată a instanței de apel, pentru a putea revendica terenul în cauză ar fi trebuit să se solicite în prealabil constatarea uzucapiunii pentru perioada de timp 1871 - 1978, lucru imposibil în cadrul legal aflat în vigoare în prezent.

Uzucapiunea sau prescripția achizitivă este un mod originar de dobândire a dreptului de proprietate sau a altui drept real (dezmembrământ al dreptului de proprietate) asupra unui bun imobil, ca efect al exercitării posesiunii utile asupra acelui bun un interval de timp determinat de lege, astfel încât starea de fapt se transformă în stare de drept. Spre a dobândi proprietatea bunului prin uzucapiune prelungită, posesorul trebuie să îndeplinească două condiții cumulative: să posede bunul în tot timpul prevăzut de lege, adică 30 de ani și posesia să fie utilă, adică neatinsă de niciunul dintre viciile prevăzute de art. 1847 C. civ.

Posesia constă în stăpânirea materială sau exercitarea unei puteri de fapt de către o persoană asupra unui bun cu intenția și voința de a se comporta față de toți ceilalți ca un proprietar, astfel încât, pentru existența posesiei este necesară întrunirea a două elemente în persoana celui ce tinde să uzucapeze și a autorilor a căror posesie o invocă: unul material - corpus și altul psihologic, intențional -animus. Elementul material constă în totalitatea faptelor materiale, de stăpânire și folosință, executate direct asupra bunului, confirmate în cauză prin exercitarea actelor materiale de deținere și folosință asupra terenului cu mai mult de 30 de ani în urmă (acest lucru reiese cu claritate din oferta de donație). Elementul intențional constă în intenția celui care posedă de a exercita stăpânirea lucrului pentru sine, adică sub nume de proprietar și se dobândește numai în momentul în care cel care are detențiunea materială a bunului își manifestă intenția de a păstra lucrul pentru sine, săvârșind acte pe care numai proprietarul le-ar putea face.

Instanța supremă, în jurisprudența sa, a decis că proba posesiei se va face, în ce privește dreptul de proprietate, prin plata impozitelor și a celorlalte taxe referitoare la imobil, înscrierea imobilului la secția financiară, etc, netulburată, publică și sub nume de proprietar.

Or, din documentele anexate cererii chemare în judecată rezultă toate aceste aspecte (de exemplu, istoric de număr poștal - adresa nr. x/26.09.2014 a Arhivelor Naționale - Serviciul Județean Galați, din care reiese că adresa actuală a imobilului, respectiv "str. x nr. 10-12", a fost stabilită în 1975, procesul-verbal din 20 octombrie 1927, întocmit de Comisia parohială și epitrop privind inventarul parohiei "Sf. Trei Ierarhi", în care sunt menționate curtea bisericii, cu delimitări, casa parohială - situată în str. "Sf. Trei Ierarhi", planul de amplasament, inventarul din 24 februarie 1948 al Parohiei "Sf. Trei Ierarhi", unde, în capitolul "Terenuri" este înregistrată suprafața de 3.403 mp, inventarul pe anul 1949 al Parohiei "Sf. Trei Ierarhi", în care se menționează teren curte biserică, grădini, inventarul pe anul 1950 al Parohiei "Sf. Trei Ierarhi", în care se indică totalul terenului aflat în proprietate, de 3403 mp).

Intimata a formulat întâmpinare, prin care a invocat nulitatea recursului declarat de către recurentă, pentru neîncadrare în dispozițiile art. 488 C. proc. civ.. Pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților, iar, prin încheierea din 7 noiembrie 2019, a fost admis, în principiu, recursul declarat de reclamanta Parohia "Sf. Trei Ierarhi" Galați împotriva deciziei nr. 208/A din 14 noiembrie 2018 a Curții de Apel Galați, secția I civilă, și a fost fixat termen de judecată a recursului, în ședință publică, complet C4, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor și apărărilor formulate, prin raportare la temeiurile de drept invocate, art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că terenul obiect al litigiului îl reprezintă suprafața de 1.113 mp situată în Galați, str. x, teren cu privire la care a fost încheiată de către recurentă oferta de donație imobiliară autentificată sub nr. x/19.06.1978 de Notariatul de Stat Județul Galați, calitatea de donatar având-o B. și A. din Galați.

Potrivit ofertei de donație, terenul era cuprins în curtea bisericii parohiei și era stăpânit în fapt de către recurentă din 1871, fără ca aceasta să posede acte. S-a indicat în oferta de donație că donația este liberă de sarcini sau condiții, donatara urmând a intra în stăpânirea terenului donat de la data ofertei, scutind-o de comunicarea acceptării prevăzute de art. 814 C. civ.

Prin H.G. nr. 469/05.07.1991, a fost înființată societatea comercială A. S.A., iar activul și pasivul B. și A. Galați, ce și-a încetata activitatea, au fost preluate de societatea comercială nou înființată. Prin certificatul seria x nr. x din 23.05.2002 emis de Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor a fost atestat dreptul de proprietate al pârâtei asupra suprafeței de 184.033 mp, înregistrat sub nr. x/25.04.2011 la OCPI Galați, din care face parte și terenul în litigiu. Societatea pârâtă a fost privatizată, cumpărând acțiunile de la Autoritatea pentru Privatizare și Administrare Participanților Statului.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat restituirea în natură a suprafeței de teren în litigiu, precum și înscrierea dreptului de proprietate asupra terenului în favoarea acesteia, fundamentându-și acțiunea pe dispozițiile ce reglementează revendicarea de drept comun, respectiv dreptul de proprietate pe oferta de donație imobiliară autentificată sub nr. x/19.06.1978 de Notariatul de Stat Județul Galați. Aceasta a arătat, în cuprinsul cererii, că oferta de donație este nulă, invocând nulitatea actului juridic prin prisma mai multor cauze, și anume: existența prezumției legale de act abuziv potrivit art. 1 alin. (1)

1

din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, lipsa cauzei - sub aspectul lipsei intenției de a dona, vicierea consimțământului prin dol și violență, lipsa formei - lipsa acceptării autentice a donației.

Soluționând calea de atac formulată împotriva sentinței primei instanțe, curtea de apel a constatat că "de esența acțiunii în revendicare este faptul că ea nu poate fi exercitată decât de către titularul dreptului de proprietate asupra bunului revendicat" și că "primordial oricărei alte chestiuni, în cadrul unei astfel de acțiuni, reclamantul trebuie să facă dovada proprietății asupra bunului revendicat".

Or, în speță, din probatoriul administrat a rezultat că, la data introducerii acțiunii, reclamanta nu mai era proprietara terenului în litigiu, dreptul de proprietate ieșind din patrimoniul acesteia încă din anul 1978, prin donație, calitatea de proprietar având-o pârâta, nefăcându-se, astfel, în cauză, dovada dreptului de proprietate în virtutea căruia se putea formula acțiunea în revendicare.

Instanța de apel a constatat, totodată, că motivele de nulitate a ofertei de donație au fost, însă, invocate ca apărări, ca susțineri de fapt în raport de care reclamanta consideră că pârâta nu deține în mod legal suprafața de teren în litigiu.

Prin urmare, a apreciat că, atât timp cât instanța de fond nu a fost învestită cu un capăt de cerere având ca obiect constatarea nulității ofertei de donație, aceasta nu avea cadrul legal în care să analizeze și să se pronunțe cu privire la incidența prezumției caracterului abuziv al actului de donație în raport de dispozițiile art. 1 alin. (1)

1

din O.U.G. nr. 94/2000 sau referitor la nulitatea acestui act juridic rezultată din lipsa cauzei, sub aspectul lipsei intenției de a dona, vicierea consimțământului prin dol și violență, lipsa formei, lipsa acceptării autentice a donației, context în care nu s-a încălcat principiul disponibilității reglementat de art. 9 C. proc. civ.

A mai reținut curtea că imobilul ce face obiectul litigiului intră sub incidența actului normativ special, dar, câtă vreme acțiunea a fost promovată pe dispozițiile dreptului comun, nu poate da prioritate legii speciale, fiind obligată să respecte limitele învestirii, stabilite prin cererea de chemare în judecată.

Printr-o primă critică formulată, recurenta a susținut, cu trimitere expresă și la jurisprudența instanței supreme, că prezumția instituită de art. 1 alin. (1)

1

din O.U.G. nr. 94/2000 este una legală, textul fiind introdus prin O.U.G. nr. 21/2015, așadar, prin voința legiuitorului, și a arătat că, prin calificarea acestei prezumții ca fiind una relativă, instanța de apel a greșit, substituindu-se rolului legiuitorului. Ca urmare, în cauză s-a încălcat principiul disponibilității, rezultatul acestui demers fiind pronunțarea unei decizii nelegale.

În raport de aceste apărări, Înalta Curte reține că, în cauză, se invocă nerespectarea unor norme de procedură, respectiv art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., întrucât instanța de apel ar fi încălcat principiul disponibilității, motiv de recurs ce se încadrează în drept în dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., ce permit casarea unei hotărâri atunci când s-au încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., "Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților", iar, conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., "Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel".

Înalta Curte reține că unul dintre principiile fundamentale care guvernează procesul civil, astfel cum acesta este consacrat de dispozițiile de mai sus, este principiul disponibilității, potrivit căruia reclamantul este cel care dispune de proces, fiind cel care stabilește obiectul și limitele litigiului prin cererea formulată, judecătorul trebuind să se pronunțe doar asupra a ceea ce s-a cerut, fără a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Obligația judecătorului de a respecta aceste limite este prevăzută și de dispozițiile art. 397 C. proc. civ., care, în alin. (1), statuează că "Instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel". Textul citat face aplicarea principiului disponibilității în procesul civil, coroborat fiind cu prevederile art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Ca atare, limitele cererii sunt determinate de reclamant, el fiind cel care stabilește cadrul procesual, atât sub aspectul obiectului, cauzei, adică temeiului juridic, cât și al părților între care se derulează litigiul, iar respectarea de către judecător a obligației de a hotărî numai asupra obiectului cererii deduse judecății constituie garanția aplicării principiului disponibilității.

În speță, instanța de judecată a fost învestită cu o acțiune în revendicare și cerere de înscriere în cartea funciară, fără ca reclamanta să solicite distinct constatarea nulității oferitei de donație, act juridic în temeiul căruia și-a întemeiat acțiunea formulată împotriva actualului proprietar al dreptului de proprietate.

Deși nulitatea unui act juridic se poate obține nu numai pe cale de acțiune, ci și pe cale de excepție, ca apărare de fond, acest din urmă mijloc procedural este pus la îndemâna părții pârâte și nu a reclamantului, în contextul în care actul a cărui nulitate se invocă nu a fost opus de către pârât.

Prin urmare, nefiind învestită instanța de fond cu un capăt distinct al cererii de chemare în judecată, privind nulitatea actului de donație, în mod legal instanța de apel a considerat, în temeiul principiul disponibilității, că nu se poate pronunța cu privire la susținerile reclamantei vizând prezumția instituită de art. 1 alin. (1)

1

din O.U.G. nr. 94/2000.

De altfel, prezumția caracterului abuziv al actului contestat nu este aplicabilă în cauză în situația în care reclamanta a formulat o acțiune în revendicare potrivit dreptului comun, această prezumție fiind stabilită pentru facilitarea și soluționarea într-un termen rezonabil a cererilor inițiate în temeiul legii speciale, anume în temeiul O.U.G. nr. 94/2000.

Interpretarea dată dispozițiilor actului normativ special conduce la concluzia că orice imobil, cu excepția lăcașelor de cult, care a aparținut, înainte de 22 decembrie 1989, unui cult religios și s-ar găsi în prezent în stăpânirea statului sau a altor subiecte de drept avute în vedere de ordonanță ar fi supus restituirii sau, după caz, compensării prin măsuri reparatorii, exclusiv pe cale administrativă, indiferent de modalitatea în care cultul religios ar fi fost lipsit de proprietatea sa. În această situație, legea specială prezumă caracterul abuziv al preluării de către statul român a imobilelor ce au aparținut cultelor religioase, altele decât lăcașele de cult, însă trebuie parcursă procedura instituită de acest act normativ.

În consecință, Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs nu este fondat.

Prin cea de-a doua critică formulată, întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că reținerea posibilității pe care ar fi avut-o parohia de a formula o cerere de retrocedare bazată pe O.U.G. nr. 94/2000 este eronată, aceasta întrucât o astfel de solicitare a putut fi formulată, chiar și prin raportare la art. II al Titlului II din Legea nr. 247/2005, doar până la data de 25.01.2006. Pe de altă parte, a arătat aceasta, dispozițiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu vizează imobilele trecute în proprietatea statului român prin acte de donație prevăzute de alin. (1)

1

al art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, pentru simplul fapt că Legea nr. 10/2001 nu poate fi aplicată în cazul acestora. Or, a susținut recurenta, această situație paradoxală, creată de legiuitor prin lipsa de coerență a unor modificări legislative, cât și lipsa de aplicabilitate a unei decizii de interpretare a legii a făcut ca singura cale prin care s-ar putea recupera imobilele avute în vedere de dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000 să fie calea comună.

Înalta Curte constată că, raportat la obiectul dedus judecății și la cauza cererii de chemare în judecată, instanța de apel a făcut aplicarea corectă a prevederilor legale ce reglementează acțiunea în revendicare, reținând că pretențiile formulate de reclamantă nu pot fi analizate prin prisma dispozițiilor art. 1 alin. (1)

1

din O.U.G. nr. 94/2000, întrucât temeiul de drept al acestora a fost indicat ca fiind art. 563 C. civ.

În speță, partea reclamantă a avut posibilitatea ca, în termenele stabilite de lege, să solicite organului competent, respectiv comisiei constituite potrivit O.U.G. nr. 94/2000, retrocedarea imobilului în prezent revendicat. Lipsa de diligență a reclamantei nu poate, în situația de față, a fi suplinită în cadrul unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile de drept comun, solicitându-se instanței de judecată să facă aplicarea unor prevederi legale speciale, aplicabile unei proceduri speciale care, însă, nu a fost urmată de reclamantă.

În acest context, critica privind aplicarea greșită a legii este nefondată.

Recurenta a învederat că în mod greșit instanța de apel a considerat că în cauză nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate, or, în opinia sa, sunt incidente dispozițiile art. 21 alin. (1) C. civ., potrivit cărora "Dacă un drept, act sau fapt a fost înscris într-un registru public, se prezumă că el există, cât timp nu a fost radiat sau modificat în condițiile legii".

Înalta Curte reține, sub acest aspect, că acțiunea în revendicare este acțiunea prin care proprietarul, care a pierdut posesia bunului său, cere restituirea acestuia de la posesorul neproprietar sau, cu alte cuvinte, acțiunea prin care o persoană, invocând dreptul de proprietate asupra unui bun imobil, cere recunoașterea acestui drept și obligarea posesorului nelegitim la restituirea bunului.

Pentru a fi considerat admisibil acest mijloc juridic specific de apărare a dreptului de proprietate, reclamantul trebuie să probeze că este titularul dreptului de proprietate asupra bunului revendicat, or, în cazul de față, titlul de proprietate pe care îl invocă parohia este oferta de donație imobiliară încheiată cu pârâta, autentificată la Notariatul de Stat Județul Galați.

Pe de o parte, Înalta Curte constată că, astfel cum a statuat asupra situației de fapt instanța de apel, terenul obiect al litigiului a ieșit din patrimoniul reclamantei la data de 19.06.1978, dreptul de proprietate asupra acestuia fiind transferat în patrimoniul B. și A. Galați, ulterior în patrimoniul pârâtei. Mai mult, oferta de donație nu a fost constatată nulă până la data exercitării prezentei căi de atac.

Totodată, observă că, în sens material, publicitatea creează prezumția exactității înscrierii drepturilor, a actelor sau a faptelor juridice în registrele publice, ceea ce prezumă că înscrierea respectivă corespunde realității.

La data autentificării ofertei de donație erau în vigoare dispozițiile Decretului nr. 377/1960, operațiunea având drept scop să înlesnească persoanelor "constatarea raporturilor lor juridice, asigurându-le ocrotirea intereselor și exercițiul drepturilor civile în cadrul legalității populare", respectiv de a conferi actelor și documentelor scrise o anumită putere doveditoare.

Astfel, prin autentificare, înscrisul dobândește forță probantă după cum urmează: considerat în întregul său, actul se bucură de prezumția de autenticitate, dacă, chiar și numai aparent, a fost corect întocmit; mențiunile din act referitoare la fapte materiale săvârșite de agentul instrumentator sau la cele petrecute în fața sa și constatate de acesta prin propriile sale simțuri au putere doveditoare deplină; mențiunile făcute numai pe baza declarațiilor pot avea, după caz, fie forță doveditoare până la proba contrară, fie doar valoarea unui început de dovadă scrisă.

În situația pendinte, invocarea dispozițiilor ce vizează înscrierea într-un registru public nu vine decât să confirme că oferta de donație, potrivit încheierii de autentificare, a produs efecte juridice.

Pe de altă parte, Înalta Curte reține că, și în situația constatării nulității ofertei, efectul acesteia nu ar fi acela de revenire în patrimoniul reclamantei a dreptului de proprietate asupra bunului revendicat în cauză, în contextul în care parohia nu a făcut dovada existenței unui titlu anterior ce a dus la dobândirea dreptului de proprietate, ci doar a posesia, ca stare de fapt.

În ceea ce privește constatările instanței de apel cu privire la lipsa dovezii dreptului de proprietate asupra terenului ce face obiectul material al litigiului, recurenta a menționat că instanța de fond nu a ținut seama de probatoriul administrat, iar curtea a apreciat greșit că, pentru a putea revendica terenul în cauză, ar fi trebuit să se solicite în prealabil constatarea uzucapiunii pentru perioada de timp 1871 - 1978.

Înalta Curte apreciază că nu pot forma obiect al analizei instanței de recurs decât acele critici care vizează nelegalitatea deciziei recurate, deoarece art. 488 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie.

Astfel, instanța de recurs nu are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.

De asemenea, Înalta Curte consideră că, așa cum a reținut și instanța de apel, în cauză nu poate opera de plin drept uzucapiunea în condițiile în care incidența acestui mod original de dobândire a dreptului de proprietate trebuie solicitată și constatată ca atare de către o instanță de judecată, prin hotărâre judecătorească definitivă.

Or, reclamanta nu este în posesia unei astfel de hotărâri și nici nu a formulat o solicitare în acest sens, sens în care nu se poate prevala de instituția uzucapiunii și nu poate pretinde că, urmare a unei posesii îndelungate, a dobândit un drept de proprietate asupra terenului în litigiu care să justifice revendicarea.

Drept consecință, nu sunt aplicabile prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, conform art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Parohia "Sf. Trei Ierarhi" Galați împotriva deciziei nr. 208/A din 14 noiembrie 2018 a Curții de Apel Galați, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Parohia "Sf. Trei Ierarhi" Galați împotriva deciziei nr. 208/A din 14 noiembrie 2018 a Curții de Apel Galați, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 mai 2020.