ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 504/2018

Ședința publică din data de 22 februarie 2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău, la data de 13.03.2014, sub nr. de dosar x/2014, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 399.932,01 RON, cu titlu de lucrări de construcții executate pentru Școli 3, plus dobândă legală aferentă calculată conform articolului 3 alin. (21) din O.G. nr. 13/2011, de la data refuzului recepției lucrărilor și până la data plății, 197.100,39 RON, cu titlu de garanție de 5% reținută din suma facturată pentru Școli 3, valoarea facturată fiind de 3.942.007,74 RON, suma de 35.545,95 RON, cu titlu de garanție de 5% reținută din suma facturată pentru Scoli 4 (valoarea facturată a fost de 710.919,04 RON), 434.193,97 RON, cu titlu de garanție de 10% reținută din valoarea lucrărilor executate de reclamantă, facturate și nefacturate (în total 4.341.939,75 RON, din care 3.942.007,74 RON, suma facturată și 399.932,01 RON sumă nefacturată) pentru Școli 3, suma de 71.091,90 RON cu titlu de garanție de 10% reținută din valoarea lucrărilor executate și facturate de 710.919,04 RON pentru Școli 4.

În motivarea cererii de chemare în judecată s-a arătat, în esență, că între reclamantă și pârâtă ca asociați, pe de o parte, în calitate de "Contractor" și Ministerul Educației, Cercetării, Turismului și Sportului în calitate de "Angajator" s-au încheiat contracte: pentru Școli 3 - W/SIRP/NCB/154/2011, W/SIRP/NCB/155/2011, W/SIRP/NCB/185/2011 și Școli 4 -W/SIRP/NCB/205/2011, în contractele de asociere dintre pârâtă și reclamantă, pârâta a avut rolul de "asociat prim", asumându-și un procent de 80% din valoarea lucrărilor, și i-a revenit doar 20% din valoarea contractelor cu Ministerul, după încheierea contractelor cu Ministerul între pârâtă și reclamantă încheindu-se contracte de colaborare.

În drept, cererea a fost întemeiată pe art. 1166 și următoarele C. civ. nou și art. 969 C. civ. vechi.

Prin sentința civilă nr. 385/2016 din 10 noiembrie 2016, pronunțată de Tribunalul Bacău, secția a II-a civilă și de contencios administrativ Și Fiscal, s-a respins excepția prematurității; s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. - prin reprezentant legal lichidator judiciar C., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L.; a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 243.876,35 RON cu titlu de debit, suma de 197.100,38 RON cu titlu de garanție, suma de 35.545,94 RON cu titlu de garanție și au fost respinse restul pretențiilor ca neîntemeiate, fiind compensate, totodată, cheltuielile de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând, în esență, admiterea apelului și anularea hotărârii instanței de fond.

Prin decizia nr. 494/2017 din 24 mai 2017, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a admis apelul promovat de apelanta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 385 din 10.11.2016 pronunțată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. reprezentată legal de lichidator judiciar C.; a schimbat în parte sentința civilă apelată în sensul că, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 51.372,37 RON cu titlu de garanție, în loc de sumele de 197.100,38 RON și 35.545,94 RON cu titlu de garanție; totodată, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței care nu sunt contrare prezentei decizii.

La data de 28 iunie 2017, recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. a formulat recurs împotriva deciziei nr. 494/2017 din 24 mai 2017, pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, indicând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (5), (6) și 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a arătat că instanța prin hotărârea dată, a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității - art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sens în care a susținut, în esență, că instanța de apel a respins încuviințarea probelor solicitate fără a motiva, respingerea încuviințării probelor nefiind precizată în considerentele hotărârii pronunțate. Se susține că, la fila x din hotărâre, instanța de apel a făcut mențiune despre solicitarea probelor dar nu a precizat că au fost respinse și nici motivele pentru care instanța de apel a rejudecat fondul numai pe baza aceleiași expertize tehnice în construcții administrată la fond.

S-a mai arătat că instanța de apel avea obligația de a consemna în decizie, conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. motivele de fapt și de drept pentru care s-au înlăturat cererile apelantei, iar în considerentele hotărârii, instanța avea obligația să arate probele care au fost administrate, motivându-se pentru ce unele dintre ele au fost reținute, iar altele înlăturate.

Recurenta-pârâtă a susținut că, în apel, instanța trebuia să încuviințeze administrarea probelor solicitate, iar lipsa precizării din hotărâre a respingerii probelor solicitate și a motivelor de respingere a probelor solicitate a produs o vătămare apelantei. Nerespectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. a permis instanței de judecată a apelului să judece cauza numai în temeiul expertizei tehnice în construcții care nu a fost cenzurată nici măcar prin prisma obiecțiunilor formulate de pârâtă. Se mai arată că respingerea probelor solicitate de apelantă, fără a motiva în hotărâre, a fost de natura a prefigura pronunțarea soluției, în sensul păstrării sentinței fondului, în privința stabilirii obligației de plată în sumă de 243.876,35 RON.

În continuare, recurenta-pârâtă a susținut că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii - art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

După prezentarea unor considerente teoretice privind motivarea hotărârii judecătorești, recurenta-pârâtă a arătat că în dispozitivul deciziei recurate nu este prevăzut răspunsul la motivul nr. 3 de apel, prin care a solicitat admiterea excepției conexării dosarului nr. x/2014 la prezenta cauză, anularea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe in temeiul art. 480 alin. (3) C. proc. civ., subliniind că dispozitivul trebuie să cuprindă soluția dată tuturor cererilor deduse judecății de către părți, conform art. 425 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a mai susținut că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În argumentarea acestui motiv de recurs s-a susținut că sumele stabilite ca datorate de instanțele de judecată nu se întemeiază pe documente contabile justificative, iar intimata nu a probat cu nicio factură emisă în condiții legale existența datoriei stabilite de instanță. Prin stabilirea obligației de plată numai în temeiul expertizei tehnice în construcții instanțele de judecată au încălcat prevederile art. 6 alin. (1) din Legea contabilității nr. 82 din 1991.

S-a mai arătat că, prin stabilirea sumelor de plată fără verificarea evidenței contabile și fără a se verifica existența facturilor fiscale, instanțele de judecată încalcă și prevederile Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal.

Astfel, cu încălcarea legii de drept substanțial, fără a încuviința o expertiză tehnică contabilă care să verifice existența facturilor fiscale ce confirmă sumele datorate și fără a verifica plata către bugetul de stat a Taxei pe Valoarea Adăugata, instanțele de judecată au stabilit plata sumei de bani de 295.248,72 RON în apel și de 476.522,67 RON la prima instanță, a mai susținut recurenta-pârâtă.

În continuare, recurenta-pârâtă a arătat că înțelege să conteste afirmația instanței de fond, potrivit căreia, lucrările pe care le-a invocat nu au fost consemnate în înscrisuri. A mai arătat că instanța de apel a respins apărările cu aceeași susținere, arătând că valorile indicate de către apelantă nu sunt susținute de probe, că lucrările de remediere nu sunt consemnate în înscrisuri asumate de ambele părți, fără a încuviința administrarea probelor solicitate.

Recurenta-pârâtă a arătat că a învederat instanței de apel faptul că lucrările de remediere sau pentru finalizarea școlilor nu puteau fi consemnate în înscrisuri asumate de ambele părți, întrucât intimata părăsise șantierele de lucru încă din septembrie 2012. Cum intimata-reclamanta a abandonat în mod voit lucrările, pentru a se proteja prin solicitarea deschiderii procedurii insolvenței la data de 30.01.2013, nu mai exista pentru pârâtă, ulterior anului 2013, nicio posibilitate pentru a solicita acceptul privind efectuarea remedierilor.

S-a mai susținut că înscrisurile ce vizau remedierile nu puteau fi semnate de constructor, proiectant și dirigintele de șantier, întrucât nu exista cadrul legal care să permită acestora să confirme lucrări de reparații pentru eliminarea lucrărilor neconforme sau executate necorespunzător/nefinalizate. Întemeind motivația respingerii probelor pe care le-a depus și care vizau remedierile efectuate pe lipsa însușirii înscrisurilor sub semnătură de reclamant, proiectant și diriginte de șantier, instanțele au înlăturat probe fără a se întemeia pe o dispoziție legală sau prin aplicarea unor norme străine cauzei.

În mod nelegal, instanțele de fond și de apel au admis pretențiile intimatei-reclamante, apreciind, cu încălcarea dispoziției contractuale prevăzute la art. 4.2 și art. 4.5, că lipsa situațiilor de lucrări, pe care intimata avea obligația să i le înainteze la sfârșitul fiecărei luni în care executa lucrări, nu determina lipsa obligației de plata a prețului, a mai arătat recurenta.

Evocând dispozițiile art. 1270 C. civ., potrivit cărora contractul are putere de lege, recurenta-pârâtă a susținut că intimata-reclamantă nu a facturat lucrările pretinse la plată și nu a prezentat pârâtei situațiile de lucrări, semnate de dirigintele de șantier, la sfârșitul fiecărei luni în care s-au efectuat lucrări, contrar dispozițiilor art. 4.2 și art. 4.5 din contract. Atât instanța de fond cât și instanța de apel au nesocotit dispoziția legală care obligă părțile la aplicarea în cauză a dispoziției contractuale și nu a normelor de drept comun.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că instanța de apel, pentru obiectivul scoala Jaristea, a dispus restituirea garanției de bună execuție în sumă de 51.372,37 RON, deși intimata-reclamanta nu a îndeplinit obligația de garantare a lucrărilor între recepția la terminarea lucrărilor și recepția finală. S-a susținut că instanțele de fond și de apel au nesocotit dispozițiile art. 1350 C. civ. privind executarea obligațiilor contractate și art. 1404 alin. (2) C. civ., care prevăd că atunci când obligația este contractată sub condiția producerii unui eveniment (în speța de față realizarea recepției finale) într-un anumit termen, condiția este socotită neîndeplinită dacă termenul s-a împlinit fără ca evenimentul să se producă.

În acest context, s-a menționat că obligația intimatei era să asigure garanția lucrărilor între 29.09.2012, data recepției la terminarea lucrărilor și 22.11.2013, data recepției finale, subliniind că, din cauza intrării in insolvență în data de 30.01.2013, intimata nu și-a îndeplinit obligația de garantare a lucrărilor, obligație ce a fost îndeplinită de recurentă.

După evocarea dispozițiilor art. 1860 alin. (1) C. civ., care prevăd ca anterior recepției, dacă lucrarea piere ori se deteriorează din cauze neimputabile beneficiarului, antreprenorul care a efectuat lucrarea este dator să o refacă pe cheltuiala sa, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel, în mod greșit, a aplicat în cauză un text de lege străin dispozițiilor art. 1350, art. 1404 alin. (2) și art. 1860 alin. (1) C. civ., stabilind că deși partea adversă nu și-a îndeplinit obligația trebuie să i se restituie garanția de bună execuție în valoare de 51.372.37 RON.

Pentru aceste argumente, recurenta-pârâtă a solicitat în baza art. 496 C. proc. civ. admiterea recursului, în temeiul art. 488 pct. 5, 6 si 8 C. proc. civ., casarea în tot a hotărârii atacate și în temeiul art. 497 C. proc. civ. trimiterea cauzei spre o noua judecată instanței de apel sau primei instanțe care a judecat fondul având în vedere că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3) C. proc. civ.

Prin întâmpinarea transmisă prin poștă la 4 septembrie 2017, intimata-reclamantă a prezentat apărările sale în raport de motivele de recurs dezvoltate de recurenta-pârâtă, depunând la dosar înscrisul intitulat "Centralizatorul lucrărilor executate de S.C. A. S.R.L. în luna decembrie 2012". Totodată, a precizat că își exprimă acordul ca, în situația admiterii în principiu, recursul să fie soluționat de către completul de filtru, conform art. 493 C. proc. civ.

Prin răspunsul la întâmpinare, transmis prin poștă la 21 septembrie 2017, recurenta-pârâtă a răspuns apărărilor intimatei-reclamante, solicitând, în esență, admiterea recursului, în baza art. 488 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., casarea în tot a hotărârii atacate și, în temeiul art. 497 din același cod, trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel sau primei instanțe care a judecat fondul, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3) C. proc. civ. Totodată, a precizat că își exprimă acordul ca, în situația admiterii în principiu, recursul să fie soluționat de către completul de filtru, conform art. 493 C. proc. civ.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 23 noiembrie 2017 s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului către părți, conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare aflate la dosar raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților.

Recurenta-pârâtă a transmis la dosarul cauzei, la data de 14 decembrie 2017, prin poștă, punct de vedere la raport, evidențiind dispozițiile art. 98 alin. (1) și alin. (2) din C. proc. civ., precum și pe cele ale art. 99 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ.

În esență, a susținut că pretențiile financiare din cererea introductivă de instanță solicitate prin capete de cerere considerate principale derivă din aceleași contracte încheiate cu ministerul in temeiul asocierii, iar pretențiile financiare temei al stabilirii competenței își au izvorul în plățile efectuate de minister în temeiul contractelor precizate în cererea de chemare în judecată. In toate ipotezele, solicitarea plăților pentru lucrări executate sau restituirea garanțiilor reținute pentru lucrările executat se întemeiază pe aceleași fapte, au același temei juridic și același scop al voinței reclamantului.

S-a arătat că nu a fost motivată sub niciun aspect concluzia reținută în raport prin care a fost extinsă interpretarea corectă a stabilirii competenței în cazul existenței mai multor capete de cerere și la stabilirea legalității căilor de atac.

Recurenta-pârâtă a mai susținut că, în cazul existenței în cererea introductivă a mai multor capete principale de cerere, dispozițiile art. 99 alin. (2) din C. proc. civ. trebuiesc aplicate strict la stabilirea competentei materiale a instanței de judecata, textele de lege invocate în raport fiind limitate la stabilirea competenței de judecată a cauzei. Pentru stabilirea legalității căilor de atac trebuie avută în vedere valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, prin aplicarea principiul cumulului pretențiilor formulate prin fiecare capăt principal de cerere.

În concluzie, recurenta-pârâtă a apreciat că recursul este admisibil, întrucât valoarea cumulată a capetelor principale ale cererii de chemare în judecată depășesc valoarea prag de 1.000.000 RON, prevăzută de art. 483 alin. (2) C. proc. civ.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., inadmisibilitatea prezentei căi extraordinare de atac, soluționarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepții, urmează a respinge recursul, ca inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 98 alin. (1) C. proc. civ., competența se determină după valoarea obiectului cererii arătată în capătul principal de cerere, iar potrivit alin. (2) din același text de lege, pentru stabilirea valorii, nu se vor avea în vedere accesoriile pretenției principale, precum dobânzile, penalitățile, fructele, cheltuielile sau altele asemenea, indiferent de data scadenței, și nici prestațiile periodice ajunse la scadență în cursul judecății.

Totodată, dispozițiile art. 99 alin. (1) teza I din C. proc. civ., prevăd următoarele:

"(1) Când reclamantul a sesizat instanța cu mai multe capete principale de cerere întemeiate pe fapte ori cauze diferite, competența se stabilește în raport cu valoarea sau, după caz, cu natura ori obiectul fiecărei pretenții în parte", iar alin. (2) din același cod stipulează că "În cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeași cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecății printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanța competentă să le soluționeze se determină ținându-se seama de acea pretenție care atrage competența unei instanțe de grad mai înalt."

Astfel, în cazul formulării mai multor capete de cerere principale, determinarea competenței nu se face prin cumularea valorii cererilor deduse judecății, ci prin raportare la valoarea fiecărui capăt de cerere în parte, valoare care va fi avută în vedere și la stabilirea căilor de atac.

În raport de aceste texte legale, competența după valoare se determină în funcție de acea pretenție care are valoarea cea mai ridicată.

Întrucât au fost formulate capete de cerere distincte prin care s-a solicitat obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 399.932,01 RON, cu titlu de lucrări de construcții executate pentru Școli 3, plus dobândă legală aferentă calculată conform articolului 3 alin. (21) din O.G. nr. 13/2011, de la data refuzului recepției lucrărilor și până la data plății, precum și obligarea pârâtei la plata sumei de 197.100,39 RON, cu titlu de garanție de 5% reținută din suma facturată pentru Școli 3, valoarea facturată fiind de 3.942.007,74 RON, suma de 35.545,95 RON, cu titlu de garanție de 5% reținută din suma facturată pentru Scoli 4 (valoarea facturată a fost de 710.919,04 RON), 434.193,97 RON, cu titlu de garanție de 10% reținută din valoarea lucrărilor executate de reclamantă, facturate și nefacturate (în total 4.341.939,75 RON, din care 3.942.007,74 RON, suma facturată și 399.932,01 RON sumă nefacturată) pentru Școli 3, suma de 71.091,90 RON cu titlu de garanție de 10% reținută din valoarea lucrărilor executate și facturate de 710.919,04 RON pentru Școli 4, se reține că acestea au natura unor capete de cerere principale.

Potrivit art. 101 alin. (1) din C. proc. civ., "În cererile privitoare la executarea unui contract ori a unui alt act juridic, pentru stabilirea competenței instanței se va ține seama de valoarea obiectului acestuia sau, după caz, de aceea a părții din obiectul dedus judecății."

Conform dispozițiilor art. 483 C. proc. civ. "(1) Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului."

Totodată, art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 prevede că "În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2015 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului."

În speță, se constată că valoarea niciunuia dintre capetele de cerere principale nu se situează peste pragul valoric impus de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Este de menționat că sintagma care impunea un prag valoric, cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", a fost declarată neconstituțională prin Decizia Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 582 din 20 iulie 2017.

Se reține că, în paragraful nr. 32 al Deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017, s-a menționat că,,...sunt supuse recursului toate hotărârile pronunțate, după publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, în cererile evaluabile în bani, mai puțin cele exceptate după criteriul materiei, prevăzute expres în tezele cuprinse de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013".

În speță, cererea de chemare în judecată a fost introdusă la data de 13 martie 2014, decizia recurată a fost pronunțată, în faza procesuală a apelului, la data de 24 mai 2017, iar decizia nr. 369 din 30 mai 2017 a Curții Constituționale, a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 582 din 20 iulie 2017.

Față de cele anterior arătate, se constată că, de la data introducerii acțiunii și până la data soluționării definitive a cauzei - 24 mai 2017, textul legal incident s-a bucurat de o prezumție de constituționalitate, care nu a fost răsturnată decât ulterior pronunțării hotărârii prin care s-a tranșat în mod definitiv soarta litigiului.

Prin urmare, norma legală cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 produce efecte juridice cu privire la procesele care au fost soluționate printr-o hotărâre definitivă anterior datei publicării deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017 în Monitorul Oficial, respectiv anterior datei de 20 iulie 2017.

Totodată, față de dispozițiile art. 457 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că, deși dispozitivul deciziei atacate cuprinde mențiunea cu drept de recurs, în sensul că decizia pronunțată de instanța de apel este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, mențiunea inexactă nu îndreptățește recurenta să declare calea de atac a recursului pentru că aceasta nu este prevăzută de lege.

În egală măsură, este de menționat că, în temeiul art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., "sunt hotărâri definitive, cele date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs", iar conform alin. (2) al aceluiași articol "hotărârile prevăzute de alin. (1) devin definitive la data expirării termenului de exercitare a apelului ori recursului sau, după caz, la data pronunțării".

Cât privește susținerile recurentei-pârâte exprimate în punctul de vedere la raport, acestea nu pot fi primite față de prevederile art. 98 alin. (1) și alin. (2) din C. proc. civ., art. 99, art. 101 alin. (1) din același cod prin raportare la art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, reținându-se că nu se poate efectua un cumul al valorilor capetelor principale de cerere, din moment ce fiecare capăt principal are propria sa individualitate.

Or, este de natura evidenței că în situația în care valoarea fiecărui capăt principal de cerere în parte este luată în considerare pentru stabilirea competentei instanței, tot această valoare trebuie avută în vedere și la stabilirea cailor de atac.

Prin urmare, aserțiunile recurentei-pârâte exprimate în punctul de vedere la raport în sensul că pentru stabilirea legalității căilor de atac trebuie avută în vedere valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, prin aplicarea principiul cumulului pretențiilor formulate prin fiecare capăt principal de cerere, nu pot fi primite neavând o susținere legală.

Așa fiind, raportând datele speței la dispozițiile legale evocate și la pretențiile pecuniare formulate în cauză, recursul este inadmisibil, întrucât valoarea niciunuia dintre capetele principale ale cererii de chemare în judecată nu se află peste plafonul de 1.000.000 RON, prevăzut de lege.

Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești.

Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție arătând că mijloacele procesuale prin care a fost atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie făcută în condițiile legii.

Legalitatea căilor de atac este un principiu a cărui respectare este impusă și de exigențele art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, concretizând una dintre garanțiile unui proces echitabil.

Este știut că recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală ori extinderea limitelor competenței atribuite prin lege, constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac, precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii.

Prin urmare, decizia ce formează obiectul prezentei căi extraordinare de atac are caracter definitiv de la pronunțarea sa, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, întrucât hotărârea recurată nu se înscrie în ipoteza legală reglementată de art. 483 alin. (1) C. proc. civ., în speță fiind operant principiul legalității căii de atac consacrat de art. 129 din Constituția României și de art. 457 C. proc. civ.

În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 494/2017 din 24 mai 2017, pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 februarie 2018.