ÎCCJ, decizie (scj.ro #82813)

. Acțiune

pauliană. Momentul de la care începe să curgă termenul de

prescripție al dreptului material la acțiune

Cuprins pe materii: Drept comercial.

Prescripția extinctivă

Index alfabetic: acțiune pauliană

excepția

prescripției dreptului material la acțiune

C. civ., art. 975

Decretul nr. 167/1958,

art. 1, art. 3,

art. 9 alin. (2), art. 16 alin. (2)

Acțiunea pauliană

este o acțiune patrimonială prin care creditorul poate cere

revocarea, pe cale judecătorească, a actelor juridice încheiate de

debitor în vederea prejudicierii intereselor sale, termenul de prescriptie

începând să curgă, potrivit dispozițiilor art. 9 alin. (2) din

Decretul nr. 167/1958, de la momentul în care creditorul a cunoscut cauza

anulării.

Astfel, în

cazul în care în cursul executării silite, debitorul

înstrăinează bunurile din averea sa în vederea sustragerii de la

executare, termenul de prescripție va curge de la momentul în care s-a

realizat publicitatea privind ieșirea din patrimoniul său a bunurilor

respective, acesta fiind momentul subiectiv la care creditorul a putut lua

cunoștință de actul încheiat de debitor în vederea prejudicierii

intereselor sale.

Secția a II-a civilă, Decizia nr.

1698 din 18 aprilie 2013

Notă

: * În decizie

au fost avute în vedere dispozițiile din vechiul Cod civil

** Decretul nr. 167/1958 a fost abrogat

de Legea nr. 71/2011 la data de 1 octombrie 2011

Prin

cererea înregistrată la 23 iunie 2011 pe rolul Tribunalului Comercial

Argeș sub nr. xx01/1259/2011, reclamanta A.Ț. Asigurări SA

București prin Sucursala Pitești a chemat în judecată pe

pârâții N.I., N.G., N.O.G. și SC C.F.T. SRL Domnești pentru a se

dispune desființarea (revocarea) contractului de vânzare-cumpărare

nr. 739/13.02.2007 privind vânzarea unui imobil compus din teren de 189,48 mp.

și un bar C1 (110 mp) situat în pct.”La Pod”, desființarea (revocarea) contractului de vânzare-cumpărare nr. 743/13.02.2007 privind

înstrăinarea unui imobil compus din teren de 2.792 mp., hală de

producție la parter cu locuință la etaj și un atelier de

fabricație teracotă (C2), imobil situat în pct.”Zăvoi” și

repunerea părților în situația anterioară prin reintrarea

bunurilor în averea proprietarilor inițiali N.I. și N.G.

În motivare

s-a arătat că, la 12 iunie 2005, reclamanta a achitat pârâtului N.I.

suma de 110.896,24 lei, sumă nedatorată, așa cum s-a

reținut cu ocazia soluționării irevocabile a unui litigiu între

părți.

La 4

decembrie 2006 reclamanta a început executarea silită a debitorului,

debitor care, împreună cu soția sa, au înstrăinat prin cele

două acte de vânzare-cumpărare imobilele, unul către fiul N.O.G.

și un altul către pârâta, persoană juridică.

În

cauză sunt îndeplinite condițiile acțiunii pauliene, respectiv

existența unei creanțe certe, lichide, exigibile și

anterioară actelor, producerea prejudiciului prin alterarea gajului

general, punerea creditoarei în situația de a nu-și îndestula dreptul

și frauda cocontractanților din cele două acte.

Prin

sentința nr. 1961/2011, Tribunalul Comercial Argeș a admis

excepția prescriptiei dreptului material la acțiune și a respins

acțiunea ca tardiv formulată.

Pentru a

hotărî astfel prima instanță a reținut că Decretul nr.

167/1958 distinge între prescripția dreptului la acțiune și

prescripția dreptului de a cere executarea silită, prescripție

care, în cauză, este de 3 ani și a început să curgă de la

12 februarie 2008, dată la care cele două acte translative de

proprietate au fost înscrise la OCPI Argeș – Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Curtea de Argeș.

Cum

acțiunea s-a formulat la 17 iunie 2011, aceasta este tardivă,

reținându-se și că nu sunt incidente dispozițiile art. 16

alin. (2) din același act normativ, întrucât judecata anterioară

dintre părți s-a încheiat prin respingerea acțiunii reclamantei.

Împotriva

acestei sentințe a formulat apel reclamanta

, susținând netemeinicia

și nelegalitatea, întrucât, în mod greșit, a reținut prima

instanță că întreruperea termenului de prescripție, în ce

privește executarea silită, s-a produs prin începerea acesteia în

dosarul nr. 423/E/2006 al BEJ I.V.

Cauza a

fost, inițial, înregistrată pe rolul Curții de Apel

Pitești, Secția I civilă, sub nr. Axx01/1259/20011, iar, prin

încheierea din 21 martie 2012, cauza a fost scoasă de pe rol și

înaintată Secției a II–a civilă, de contencios administrativ

și fiscal.

Cauza a fost

reînregistrată la această secție sub nr. xx01/1259/2011*.

Prin decizia

nr. 36/A/30 mai 2012 a Curții de Apel Pitești, Secția a II-a

civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost respins apelul,

ca nefondat.

Pentru

a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Prin

sentința comercială nr. 733/C/22.11.2006, pârâtul N.I. a fost obligat

să plătească reclamantei suma de 132.225,64 lei, cu dobânda

legală. Hotărârea a fost reformată prin decizia nr.

15/A-C/06.02.2007 în sensul că s-a stabilit creanța reclamantei ca

fiind în sumă de 110.279,78 lei, modificându-se proporțional și

cheltuielile de judecată și menținând, în rest, celelalte

dispoziții.

Hotărârea

din apel a rămas irevocabilă prin decizia nr. 2906/03.10.2007 a

Î.C.C.J.

În aceste

condiții s-a format dosarul de executare în care, însă, nu s-a ajuns

la îndestularea reclamantei, dată fiind și înstrăinarea

bunurilor din averea debitorului.

La 11 martie

2008 reclamanta a formulat o primă acțiune pauliană,

finalizată prin sentința nr. 1260/C/02.12.2009, prin respingerea ei,

în considerarea modului greșit în care s-a legat raportul procesual

subiectiv, soluție menținută prin decizia nr. 19/A-C/04.03.2010.

Ceea ce era

important de discutat în prezenta pricină era termenul în care reclamanta

putea formula acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 975 C. civ. anterior, respectiv întinderea lui și momentul la care a început să curgă,

cu eventualele incidente.

Nu s-a pus

problema întreruperii termenului de executare, ci a termenului de exercitare a

dreptului material la acțiune, instituții diferite, așa cum

corect a reținut și prima instanță.

Acțiunea

pauliană este o acțiune patrimonială prin care creditorul poate

cere revocarea, pe cale judecătorească, a actelor juridice încheiate

de debitor în vederea prejudicierii intereselor sale, așa încât, „

Dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge

prin prescripție (…)”, iar termenul de prescripție este cel general

de 3 ani, așa cum se statuează în dispozițiile art. 1 și 3

din Decretul nr. 167/1958.

Potrivit

art. 7 din același act normativ „Prescripția începe să

curgă de la data când se naște dreptul la acțiune (…)”, iar

potrivit art. 9 alin. (2) „În caz de viclenie ori eroare sau în celelalte

cazuri de anulare, prescripția începe să curgă de la data când

cel îndreptățit, reprezentantul său legal sau persoana

chemată de lege să-i încuviințeze actele, a cunoscut cauza

anulării, însă cel mai târziu de la împlinirea a 18 luni de la data

încheierii actului.”.

Este

de esența acțiunii pauliene existența fraudei, deci a dolului, a

vicleniei.

Față

de aceste dispoziții legale, termenul de 3 ani a început să

curgă la momentul când creditoarea a cunoscut de act și de cauza care

determină desființarea lui. Câtă vreme acest moment subiectiv nu

poate fi determinat într-un alt mod, este corectă aprecierea primei

instanțe, potrivit căreia, el trebuie să fie fixat atunci când,

în mod obiectiv, s-a realizat publicitatea.             Acest moment este

reprezentat de înscrierea actelor în registrele de cadastru și publicitate

imobiliară, respectiv data de 12.02.2008 (aspect necontestat).

De la

această dată și până la cea a introducerii acțiunii a

trecut mai mult de 3 ani, așa încât, concluzia tardivității este

corectă.

Susținerea

din apel, potrivit căreia existența titlului executoriu și

începerea procedurii de executare au caracter întreruptiv de prescripție,

nu a putut fi primită. Pe de o parte, pentru că în discuție nu

se ia o cerere de executare, iar, pe de altă parte, pentru că nu este

posibil să se accepte că o ieșire din pasivitate în anul 2006

poate să întrerupă un termen ce a început să curgă în anul

2008, punând în discuție acte din anul 2007.

Singurul

element care ar fi putut produce o astfel de consecință este

reprezentat de acțiunea reclamantei din 11.03.2008, dată la care este

evident că aceasta cunoștea de existența actelor pretins

frauduloase, însă, efectul întreruptiv nu a putut fi reținut,

întrucât această acțiune a fost respinsă. Or, potrivit art. 16

alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 (act normativ în vigoare la

data derulării raporturilor procesuale), „Prescripția nu este

întreruptă, dacă s-a pronunțat încetarea procesului, dacă

cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă,

anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a

renunțat la ea.”

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs reclamanta

SC

A.Ț. Asigurări SA

București - prin Sucursala Pitești, aducându-i următoarele

critici:

Hotărârea instanței de apel a fost

dată cu greșita aplicare a dispozițiilor legale privind

întreruperea cursului prescripției, deoarece, în prezent, cursul

prescripției este întrerupt, în temeiul titlului executoriu reprezentat de

sentința Tribunalului Comercial Argeș nr. 733/C/22 noiembrie 2006,

prin care N.I. a fost obligat, către reclamantă, la plata unei sume de

bani reprezentând plată nedatorată.

Deoarece în cursul executării silite, bunurile

mobile și imobile au fost înstrăinate de către N.I. și

N.G., executarea silită a devenit imposibilă.

Recurenta a solicitat judecarea cauzei în

lipsă.

Analizând decizia recurată, prin raportare la

criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat,

pentru următoarele considerente:

Așa după cum a reținut și

instanța de apel, nu există nicio legătură între începerea

executării silite în temeiul unui titlu executoriu, reprezentat de

sentința comercială nr.733/C/2006 a Tribunalului Comercial

Argeș, modificată prin decizia nr. 15/A-C/2006 a Curții de Apel

Pitești, irevocabilă prin decizia nr. 2906/2007 a ICCJ, Secția

comercială ,și termenul în care trebuia formulată acțiunea

pauliană ce face obiectul pricinii de față.

Instanța de apel a făcut o corectă

aplicare a dispozițiilor legale privind termenul de prescripție,

reținând că momentul de la care curge termenul de prescripție

este data de 12 februarie 2008, acesta fiind momentul în care s-a realizat

publicitatea privind ieșirea din patrimoniul pârâților a imobilelor

respective, or, cererea de chemare în judecată a fost formulată la

data de 23 iunie 2011, cu depășirea termenului de 3 ani prevăzut

de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312

alin. (1) C. proc. civ., recursul a fost respins ca nefondat.