ÎCCJ, decizie (scj.ro #82813)

. Acțiune pauliană. Momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție al dreptului material la acțiune Cuprins pe materii: Drept comercial. Prescripția extinctivă Index alfabetic: acțiune pauliană excepția prescripției dreptului material la acțiune C. civ., art. 975 Decretul nr. 167/1958, art. 1, art. 3, art. 9 alin. (2), art. 16 alin. (2) Acțiunea pauliană este o acțiune patrimonială prin care creditorul poate cere revocarea, pe cale judecătorească, a actelor juridice încheiate de debitor în vederea prejudicierii intereselor sale, termenul de prescriptie începând să curgă, potrivit dispozițiilor art. 9 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, de la momentul în care creditorul a cunoscut cauza anulării.

Astfel, în cazul în care în cursul executării silite, debitorul înstrăinează bunurile din averea sa în vederea sustragerii de la executare, termenul de prescripție va curge de la momentul în care s-a realizat publicitatea privind ieșirea din patrimoniul său a bunurilor respective, acesta fiind momentul subiectiv la care creditorul a putut lua cunoștință de actul încheiat de debitor în vederea prejudicierii intereselor sale. Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1698 din 18 aprilie 2013 Notă : * În decizie au fost avute în vedere dispozițiile din vechiul Cod civil ** Decretul nr. 167/1958 a fost abrogat de Legea nr. 71/2011 la data de 1 octombrie 2011 Prin cererea înregistrată la 23 iunie 2011 pe rolul Tribunalului Comercial Argeș sub nr. xx01/1259/2011, reclamanta A.Ț.

Asigurări SA București prin Sucursala Pitești a chemat în judecată pe pârâții N.I., N.G., N.O.G. și SC C.F.T. SRL Domnești pentru a se dispune desființarea (revocarea) contractului de vânzare-cumpărare nr. 739/13.02.2007 privind vânzarea unui imobil compus din teren de 189,48 mp. și un bar C1 (110 mp) situat în pct.”La Pod”, desființarea (revocarea) contractului de vânzare-cumpărare nr. 743/13.02.2007 privind înstrăinarea unui imobil compus din teren de 2.792 mp., hală de producție la parter cu locuință la etaj și un atelier de fabricație teracotă (C2), imobil situat în pct.”Zăvoi” și repunerea părților în situația anterioară prin reintrarea bunurilor în averea proprietarilor inițiali N.I. și N.G.

În motivare s-a arătat că, la 12 iunie 2005, reclamanta a achitat pârâtului N.I. suma de 110.896,24 lei, sumă nedatorată, așa cum s-a reținut cu ocazia soluționării irevocabile a unui litigiu între părți. La 4 decembrie 2006 reclamanta a început executarea silită a debitorului, debitor care, împreună cu soția sa, au înstrăinat prin cele două acte de vânzare-cumpărare imobilele, unul către fiul N.O.G. și un altul către pârâta, persoană juridică. În cauză sunt îndeplinite condițiile acțiunii pauliene, respectiv existența unei creanțe certe, lichide, exigibile și anterioară actelor, producerea prejudiciului prin alterarea gajului general, punerea creditoarei în situația de a nu-și îndestula dreptul și frauda cocontractanților din cele două acte.

Prin sentința nr. 1961/2011, Tribunalul Comercial Argeș a admis excepția prescriptiei dreptului material la acțiune și a respins acțiunea ca tardiv formulată. Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că Decretul nr. 167/1958 distinge între prescripția dreptului la acțiune și prescripția dreptului de a cere executarea silită, prescripție care, în cauză, este de 3 ani și a început să curgă de la 12 februarie 2008, dată la care cele două acte translative de proprietate au fost înscrise la OCPI Argeș – Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Curtea de Argeș. Cum acțiunea s-a formulat la 17 iunie 2011, aceasta este tardivă, reținându-se și că nu sunt incidente dispozițiile art. 16 alin. (2) din același act normativ, întrucât judecata anterioară dintre părți s-a încheiat prin respingerea acțiunii reclamantei.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta , susținând netemeinicia și nelegalitatea, întrucât, în mod greșit, a reținut prima instanță că întreruperea termenului de prescripție, în ce privește executarea silită, s-a produs prin începerea acesteia în dosarul nr. 423/E/2006 al BEJ I.V. Cauza a fost, inițial, înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, Secția I civilă, sub nr. Axx01/1259/20011, iar, prin încheierea din 21 martie 2012, cauza a fost scoasă de pe rol și înaintată Secției a II–a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Cauza a fost reînregistrată la această secție sub nr. xx01/1259/2011*. Prin decizia nr. 36/A/30 mai 2012 a Curții de Apel Pitești, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost respins apelul, ca nefondat.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Prin sentința comercială nr. 733/C/22.11.2006, pârâtul N.I. a fost obligat să plătească reclamantei suma de 132.225,64 lei, cu dobânda legală. Hotărârea a fost reformată prin decizia nr. 15/A-C/06.02.2007 în sensul că s-a stabilit creanța reclamantei ca fiind în sumă de 110.279,78 lei, modificându-se proporțional și cheltuielile de judecată și menținând, în rest, celelalte dispoziții. Hotărârea din apel a rămas irevocabilă prin decizia nr. 2906/03.10.2007 a Î.C.C.J. În aceste condiții s-a format dosarul de executare în care, însă, nu s-a ajuns la îndestularea reclamantei, dată fiind și înstrăinarea bunurilor din averea debitorului.

La 11 martie 2008 reclamanta a formulat o primă acțiune pauliană, finalizată prin sentința nr. 1260/C/02.12.2009, prin respingerea ei, în considerarea modului greșit în care s-a legat raportul procesual subiectiv, soluție menținută prin decizia nr. 19/A-C/04.03.2010. Ceea ce era important de discutat în prezenta pricină era termenul în care reclamanta putea formula acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 975 C. civ. anterior, respectiv întinderea lui și momentul la care a început să curgă, cu eventualele incidente. Nu s-a pus problema întreruperii termenului de executare, ci a termenului de exercitare a dreptului material la acțiune, instituții diferite, așa cum corect a reținut și prima instanță.

Acțiunea pauliană este o acțiune patrimonială prin care creditorul poate cere revocarea, pe cale judecătorească, a actelor juridice încheiate de debitor în vederea prejudicierii intereselor sale, așa încât, „ Dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție (…)”, iar termenul de prescripție este cel general de 3 ani, așa cum se statuează în dispozițiile art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958. Potrivit art. 7 din același act normativ „Prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune (…)”, iar potrivit art. 9 alin. (2) „În caz de viclenie ori eroare sau în celelalte cazuri de anulare, prescripția începe să curgă de la data când cel îndreptățit, reprezentantul său legal sau persoana chemată de lege să-i încuviințeze actele, a cunoscut cauza anulării, însă cel mai târziu de la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului.”.

Este de esența acțiunii pauliene existența fraudei, deci a dolului, a vicleniei. Față de aceste dispoziții legale, termenul de 3 ani a început să curgă la momentul când creditoarea a cunoscut de act și de cauza care determină desființarea lui. Câtă vreme acest moment subiectiv nu poate fi determinat într-un alt mod, este corectă aprecierea primei instanțe, potrivit căreia, el trebuie să fie fixat atunci când, în mod obiectiv, s-a realizat publicitatea. Acest moment este reprezentat de înscrierea actelor în registrele de cadastru și publicitate imobiliară, respectiv data de 12.02.2008 (aspect necontestat). De la această dată și până la cea a introducerii acțiunii a trecut mai mult de 3 ani, așa încât, concluzia tardivității este corectă.

Susținerea din apel, potrivit căreia existența titlului executoriu și începerea procedurii de executare au caracter întreruptiv de prescripție, nu a putut fi primită. Pe de o parte, pentru că în discuție nu se ia o cerere de executare, iar, pe de altă parte, pentru că nu este posibil să se accepte că o ieșire din pasivitate în anul 2006 poate să întrerupă un termen ce a început să curgă în anul 2008, punând în discuție acte din anul 2007. Singurul element care ar fi putut produce o astfel de consecință este reprezentat de acțiunea reclamantei din 11.03.2008, dată la care este evident că aceasta cunoștea de existența actelor pretins frauduloase, însă, efectul întreruptiv nu a putut fi reținut, întrucât această acțiune a fost respinsă.

Or, potrivit art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 (act normativ în vigoare la data derulării raporturilor procesuale), „Prescripția nu este întreruptă, dacă s-a pronunțat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunțat la ea.” Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC A.Ț. Asigurări SA București - prin Sucursala Pitești, aducându-i următoarele critici: Hotărârea instanței de apel a fost dată cu greșita aplicare a dispozițiilor legale privind întreruperea cursului prescripției, deoarece, în prezent, cursul prescripției este întrerupt, în temeiul titlului executoriu reprezentat de sentința Tribunalului Comercial Argeș nr. 733/C/22 noiembrie 2006, prin care N.I.

a fost obligat, către reclamantă, la plata unei sume de bani reprezentând plată nedatorată. Deoarece în cursul executării silite, bunurile mobile și imobile au fost înstrăinate de către N.I. și N.G., executarea silită a devenit imposibilă. Recurenta a solicitat judecarea cauzei în lipsă. Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Așa după cum a reținut și instanța de apel, nu există nicio legătură între începerea executării silite în temeiul unui titlu executoriu, reprezentat de sentința comercială nr.733/C/2006 a Tribunalului Comercial Argeș, modificată prin decizia nr. 15/A-C/2006 a Curții de Apel Pitești, irevocabilă prin decizia nr. 2906/2007 a ICCJ, Secția comercială ,și termenul în care trebuia formulată acțiunea pauliană ce face obiectul pricinii de față.

Instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale privind termenul de prescripție, reținând că momentul de la care curge termenul de prescripție este data de 12 februarie 2008, acesta fiind momentul în care s-a realizat publicitatea privind ieșirea din patrimoniul pârâților a imobilelor respective, or, cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 23 iunie 2011, cu depășirea termenului de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958. Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul a fost respins ca nefondat.