ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4586/2018

Ședința publică din data de 1 noiembrie 2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Tg-Jiu la data de 16.01.2017 sub nr. x/2017 reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A., au solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea absolută a clauzelor înscrise la art. 4.1,4.2, 4.3.,4.4., 4.5.,4.6, 4.10., lit. c) și lit. b) a pct. 5.4. referitor la modificarea graficului de rambursare urmare a schimbării nivelului ratei dobânzii, a termenului de scadență a ratelor lunare de credit a suplimentării creditului sau a plăților anticipate și a punctului 7.1. în contractul de credit ipotecar nr. x din 16.08.2007 precum și a art. 2, pct. 2.1, 2.2, 2.3., 2.6.2, art. III, 1,2,3,7,8,9 din actul adițional nr. x din 23.07.2009 la contractul de credit și pct. 1.1 și 1.2., art. 2. Ut. (I), (II), pct. 2.2., 2.3., 2.5.2. din Actul adițional nr. x din data de 04.11.2009, a pct. 1.1., 1.2. 2.1(1), (II), 2.2., 2.3., 2.4., 2.5.4. din Actul adițional nr. x din data de 31.01.2011, a art. 14, pct. 1,2,3,6,7,8,11 din Actul adițional nr. x și art. III, pct. 1,2,3,8,9 din Actul Adițional nr. 2 și a art. III, 1,2,3,6,7,8,10,11, din Actul adițional din 19.10.2012 și a art. 2 pct. 2.1 (I), (II), 2.2, 3.3.,2.4., 2.5.4, din același act adițional ca fiind abuzive și excluderea acestora din contract, - obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de acordare și de comision de administrare a creditului, comisioane percepute abuziv pentru contractul menționat mai sus respectiv de la data încheierii,16.08.2007 până la data soluționării definitive a prezentului litigiu precum și la plata dobânzii legale aferentă acestora stabilită de la data plății până la data plății efective, - să se constate nulitatea absolută a clauzei înscrisă la art. 5.1. din contractul de credit în cauză și denominarea acestuia din contract ca fiind abuzivă, - să se dispună stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF- leu la valoarea de la momentul semnării contractului de 2 RON, curs care să fie valabil pentru toată perioada derulării contractului, denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar că prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională, - obligarea pârâtei să restituie sumele de bani reprezentând diferența de curs valutar percepută lunar în plus, ca urmare a aplicării clauzei de risc valutar, precum și dobânda legală aferentă, - să se constate că pârâta a modificat unilateral dobânda în mod abuziv și în consecință să fie obligată la plata sumelor reprezentând diferențe de dobândă, respectiv dobânda majorată ca urmare a modificării marjei reprezentând diferența dintre dobânda inițială și dobânda ulterioară, încasată nelegal de pârâtă, sumă la care se va aplica dobânda legală calculată până la data plății efective, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 4594 din data de 15.06.2017 pronunțată de Judecătoria Tg-Jiu în dosarul nr. x/2017 s-a respins acțiunea civilă formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A..

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții A. și B. criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate, în baza art. 480, alin. (2), C. proc. civ., a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței criticate, în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată. In baza art. 453 C. proc. civ. a solicitat obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată efectuate atât pe fond, cât și în apel.

Prin decizia nr. 137/2018 din 20 februarie 2018, Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă a admis apelul declarat de apelanții reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 4594 din data de 15.06.2017 pronunțată de Judecătoria Tg-Jiu în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata pârâtă S.C. C. S.A..

A schimbat sentința în sensul că a admis în parte cererea; a constatat nulitatea absolută a clauzelor de la art. 4.5 și art. 4.10. lit. a) din contract; a dispus restituirea sumei de bani încasate cu titlu de comision de acordare cu dobânda legală aferentă de la data încasării la data plății; a constatat nulitatea absolută a clauzei de la art. 2.2 din Actul adițional nr. x și a clauzei de la art. 2.2 din Actul adițional nr. x privind majorarea marjei fixe la 8 pp față de cea inițial stabilită de 7,36%; a dispus restituirea sumelor de bani încasate ca diferente de dobândă în baza clauzelor anterior anulate cu dobânda legală aferentă de la data încasării la data plății; a constatat nulitatea parțială a clauzei de la art. 5.11 privind riscul valutar cu consecința recalculării și plății ratelor la cursul de schimb de la data încheierii contractului; a dispus plata sumei reprezentând diferente de curs valutar încasate cu dobânda legală aferentă de la data încasării la data plății; a respins în rest cererea și a obligat intimata pârâtă la 4000 RON cheltuieli de judecată către apelanții reclamanți.

Împotriva acestei decizii, pârâta C. S.A. a declarat recurs, în temeiul art. 488 pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate, cu consecința respingerii acțiunii ca neîntemeiate si obligarea intimaților reclamanți la achitarea cheltuielilor de judecata ocazionate cu prezentul litigiu.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 25 mai 2018; a fost fixat termen de judecată la 1 noiembrie 2018 în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea cererii de recurs.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, excepția necompetenței sale materiale, urmează a o admite și a declina soluționarea recursului în favoarea Curții de Apel Craiova, pentru următoarele considerente:

După cum rezultă din dispozitivul Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, a fost declarată ca neconstituțională sintagma "precum și alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Cuprinsul alin. (2) al art. XVIII este următorul: (2) "În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2016 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului".

Prin urmare, decizia Curții Constituționale are în vedere doar această sintagmă, iar nu întregul cuprins al art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, ca atare, nu intră sub incidența acestor dispoziții și referirile la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, cele în materie de expropriere, cele în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și procesele în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.

Rezultă că sintagma declarată neconstituțională se referă la recursurile care, potrivit legii, au aptitudinea de a ajunge la Înalta Curte de Casație și Justiție, adică cele care pornesc în primă instanță de la tribunale.

De altfel, acest lucru rezultă cu claritate din paragraful 31 al Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale. Conținutul acestui paragraf este următorul:

"Întrucât recursul se soluționează de Înalta Curte de Casație și Justiție și, în cazurile anume prevăzute de lege, de instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, Curtea reține că, în cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dispozițiile legale criticate introduc o dublă măsură în privința evaluării legalității hotărârilor judecătorești, stabilind, pe de-o parte, că instanța supremă își exercită acest rol numai în anumite situații și, pe de altă parte, că își exercită acest rol numai atunci când cererile evaluabile în bani au o anumită valoare. Prin urmare, în cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, contravine și dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție".

Ca atare, este clar că, pe de o parte, Curtea Constituțională confirmă faptul că, în anumite cazuri prevăzute de lege, recursurile se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, iar pe de altă parte, că decizia sa se referă (cel puțin în dispozitiv) la recursurile ce intră în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, dar și că doar anumite recursuri ajung să fie soluționate la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Potrivit dispozițiilor art. 95 pct. 1 C. proc. civ., tribunalele judecă toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe, aceasta însemnând că, în concepția actualului C. proc. civ., tribunalul este instanța care are plenitudine de competență, în primă instanță, legea prevăzând, anume, cazurile în care alte instanțe au competența în primă instanță.

În ce privește criteriul valoric, potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) din C. proc. civ., litigiile în valoare de până la 200.000 RON sunt soluționate de către judecătorii, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști, aceasta însemnând că, în ce privește criteriul valoric, litigiile în valoare de peste 200.000 RON, sunt de competența, în primă instanță, a tribunalelor.

Coroborând aceste dispoziții legale cu Decizia Curții Constituționale nr. 369/2017, rezultă că acestea din urmă au în vedere, atât în dispozitiv cât și în considerente, doar litigiile care pornesc de la tribunale, cu referire la aptitudinea de a fi atacate cu recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție, indiferent de criteriul valoric, fiind clar că au această aptitudine doar cele care depășesc, după acest criteriu, suma de 200.000 RON, fără a mai fi relevantă suma de 1.000.000 RON.

În altă ordine de idei, se poate reține că din considerentele Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, respectiv paragrafele 26, 27, 28, 30 și 32, ar rezulta că trebuie supuse căii de atac a recursului și hotărârile pronunțate în primă instanță de judecătorii, care pot fi atacate, cu apel, la tribunale, însă, în acest caz, competența de soluționare a recursurilor revine instanțelor imediat superioare, respectiv curților de apel.

Faptul că intră în competența curților de apel soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate, în calea de atac a apelului, de tribunale, în litigiile al căror obiect valoric este mai mic de 200.000 RON, care sunt soluționate în primă instanță de judecătorii, rezultă și din prevederile art. 96 pct. 3 C. proc. civ., coroborat cu dispozițiile art. 95 pct. 1 și art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., acesta fiind un caz anume prevăzut de lege, în sensul că în această situație tribunalul nu are plenitudine de competență, soluționarea litigiilor având obiect valoric mai mic de 200.000 RON, fiind dată, anume, în competența judecătoriilor.

Nu se poate reține că dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., trebuie interpretate în sensul că toate recursurile trebuie să ajungă la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru ca aceasta să poată examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aceasta rezultă, pe de o parte, chiar din conținutul dispozițiilor alin. (3) al art. 483 C. proc. civ., care se referă la examinarea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție "în condițiile legii", aceasta însemnând că Înalta Curte de Casație și Justiție examinează recursurile care sunt în competența sa "în condițiile legii", adică examinează recursurile în cauzele care pornesc în primă instanță de la tribunale, iar pe de altă parte, rezultă din prevederile alin. (4) ale aceluiași articol, care nu a fost declarat neconstituțional, care arată, în mod expres, că recursul se poate soluționa de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile anume prevăzute de lege, or, așa după cum s-a arătat mai sus, în speța de față aveam de-a face cu un caz anume prevăzut de lege.

De altfel, potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Așadar, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența generală de a judeca recursurile împotriva hotărârilor curților de apel, iar pentru a judeca recursurile împotriva altor hotărâri trebuie să avem un caz expres prevăzut de lege, situație ce nu se regăsește în speța de față.

Totodată, este de remarcat faptul că în sistemul dreptului procesual civil românesc nu se poate "trece" peste un grad de jurisdicție, în sensul că în nicio o normă legală, inclusiv în C. proc. civ., nu regăsim vreo dispoziție care să permită "sărirea" vreunei instanțe imediat superioare celei care a pronunțat hotărârea atacată, regula fiind aceea că în cazul căilor de atac de reformare, instanța competentă este cea imediat superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.

Mai mult, o interpretare care să atribuie competența de drept comun a Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna crearea, pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, situație ce ar fi în contradicție cu dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție și cu cele ale art. 122 C. proc. civ.

În lumina acestor considerente trebuie menționat și faptul că, prin Decizia nr. 18 din 1 octombrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, a pronunțat următoarea soluție:

"Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Cluj și, în consecință, stabilește că: În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 96 pct. 3, art. 97 pct. 1 și art. 483 din C. proc. civ., competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, ca urmare a pronunțării Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, revine curților de apel. Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ.. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 1 octombrie 2018."

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, va admite excepția de necompetență și va declina competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Craiova.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de pârâta C. S.A. împotriva deciziei nr. 137/2018 din 20 februarie 2018, pronunțate de Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă în favoarea Curții de Apel Craiova.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 noiembrie 2018.