ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1321/2012

Asupra recursurilor de față, în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 23 din 22 februarie 2011, Tribunalul Teleorman - Secția Penală i-a condamnat pe inculpații O.F. și O.I.C. la câte o pedeapsă de 4 ani închisoare pentru infracțiunea prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 - art. 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. și art. 76 C. pen., cu executare în regim de detenție și la interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a Il-a și b) C. pen., deducând prevenția de la 29 iulie 2009 la 09 octombrie 2009. În baza art. 14 C. proc. pen. raportat la art. 998, art. 999, art. 1003 C. civ. inculpații au fost obligați, în solidar, la plata sumelor de 4.732,58 lei plus dobânda legală către partea civilă Spitalul Județean de Urgență Alexandria și 10.000 lei cu titlu de daune morale către partea civilă P.M.

În baza art. 118 lit. b) C. pen. s-a confiscat de la inculpați autoturismele. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut, în esență, că inculpatul O.F. locuia împreună cu familia, soția (martora O.G.L.) și fiii săi (inculpatul O.I.C. și martorul O.M.V.) la cantonul de apărare împotriva inundațiilor din comuna Seaca, unde era angajat ca agent hidro, fiind cunoscut ca o fire agresivă pe fondul consumului de alcool și având conflicte cu diferiți consăteni, cărora le interzicea să circule pe digul de protecție. La data de 7 iunie 2009, în jurul orelor 23,00 - 23,30, inculpatul O.F., care se deplasa cu autoturismul proprietate, a observat-o pe partea vătămată P.M. cu oile la pășunat, în apropierea digului de protecție, iar la intrarea în comună s-a întâlnit cu fiul său, inculpatul O.I.C., aflat la volanul autoturismului, cei doi hotărând să se meargă la locul unde se afla partea vătămată.

Ajuns pe miriștea unde era partea vătămată, inculpatul O.F., conducând autoturismul, a amenințat-o cu moartea, motiv pentru care P.M. a luat-o la fugă fiind prins din urmă de inculpat a fost lovit cu mașina, suferind o fractură la gamba piciorului stâng și căzând la pământ, moment în care la îndemnul tatălui său, inculpatul O.I.C. a trecut cu autoturismul peste acesta, care de teamă, și-a acoperit capul cu mâna și s-a lipit de sol într-un loc unde era o denivelare, fiindu-i cauzat un traumatism cranio cerebral și un hematom periorbitar stâng. Acțiunile celor doi inculpații au fost văzute de martora P.M., concubina victimei și de martorul O.N., iar faptul că la volanul autoturismelor, în noapte incidentului, s-au aflat inculpații a fost confirmat de martorii M.D.C., M.A.

și M.R.L. și inculpatul O.I. Ulterior lovirii părții vătămate, martora P.M. l-a contacta telefonic pe martorul C.N., proprietarul animalelor, relatându-i cele întâmplate, iar la insistențele acestuia s-au deplasat la fața locului martorii M.I.S., U.M. și V.S.D., cărora P.M. le-a spus că a fost lovit de mașinile conduse de inculpații O.I.C. și O.F. Lovirea părții vătămate de autoturismele conduse de cei doi inculpați a rezultat și din depoziția martorului G.I., care, aflat în apropierea locului faptei, a auzit un țipăt și o persoană spunând „m-a omorât", iar ulterior deplasându- se la locul incidentului s-a întâlnit cu martora P.M., care i-a povestit ce s-a întâmplat.

Concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară au stabilit că hainele purtate de victimă la momentul incidentului prezentau urme de contact cu obiecte metalice ruginite și urme de lubrifiant, apariția acestora putând fi determinată de contactul cu partea inferioară a autoturismelor implicate (planșee ruginite, eșapament ruginit, pierderi de lubrifiant la motor și cutia de viteze). Potrivit adresei nr. 1730 din 3 august 2009 a Primăriei comunei Seaca rezultată că suprafața de teren unde a avut loc incidentul se află în inventarul Agenției Domeniilor Statului, fiind administrată de SC „I." SA., motiv pentru care s-a constatat că nu se poate înlătura agravanta săvârșirii faptei în public, în condițiile în care de față au fost prezenți martorii P.M.

și O.N. Având în vedere modul în care au acționat inculpații, obiectele folosite (autoturisme), apte să producă urmări letale, lovirea repetată a victimei, zonele anatomice vizate și leziunile constatate (traumatism cranio cerebral, hematom periorbitar stâng, fractură cominutivă 1/3 media ambele oase gamba stângă) s-a constatat că activitatea infracțională nu se circumscrie elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 182 C. pen., ci celei de tentativă la omor calificat, nerealizarea rezultatului letal datorându-se unor elemente independente de voința inculpaților. S-a apreciat că infracțiunea a fost comisă în coautorat, întrucât inculpații au acționat împreună, lovind victima fiecare cu autoturismele, activitatea acestora fiind indivizibilă și având ca scop realizarea rezultatului letal.

Din probele administrate în cauză a rezultat în mod neechivoc că O.I.C. s-a aflat împreună cu tatăl său în seara incidentului la locul faptei, lovind pe partea vătămată cu autoturismul condus. În drept, tribunalul a apreciat că faptele comise de inculpați întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor prevăzute de art. 20 C. pen. raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen. La individualizarea pedepselor s-au avut în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., respectiv gradul de pericol social ridicat al faptelor, împrejurările în care s-au comis (preexistenta unor conflicte mai vechi între inculpatul O.F. și partea vătămată), circumstanțele personale ale inculpaților, care deși nu au recunoscut faptele, nu sunt cunoscuți cu antecedente penale, împrejurare care a impus condamnarea la pedepse orientate sub minimul special prevăzut de lege, cu executare însă în regim de detenție dată fiind gravitatea faptelor și poziția oscilantă, din timpul procesului penal.

În raport de faptele comise s-a apreciat că inculpații sunt nedemni a exercita drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a Ii-a și b) C. pen. Pe latura civilă s-a constatat că părții vătămate i-a fost cauzat un prejudiciu nepatrimonial, constând în suferința produsă de faptele inculpaților, și imposibilitatea acesteia de a se deplasa o perioadă îndelungată de timp și de a munci ca îngrijitor de animale, motiv pentru care inculpații au fost obligați în solidar la plata de daune morale în cuantum de 10.000, dar și la achitarea cheltuielilor de spitalizare aferente însănătoșirii victimei. Având în vedere că la săvârșirea activității infracționale inculpații s-au folosit de autoturismele proprietate s-a dispus confiscarea acestora.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman și inculpații O.I.C. și O.F. Parchetul a invocat omisiunea stabilirii duratei pedepsei complementare aplicate inculpaților, obligarea în solidar a acestora la plata cheltuielilor judiciare, greșita individualizare a pedepselor aplicate care sunt prea blânde în raport de pericolul social ridicat al faptelor, natura și circumstanțele de comitere, urmările produse și datele ce caracterizează persoana inculpaților. Inculpatului O.F. a criticat încadrarea juridică a faptei, întrucât activitatea sa se circumscrie elementelor constitutive ale infracțiunii de vătămare corporală gravă. Inculpatul O.I.C. a solicitat achitarea în temeiul art. 10 lit. c) C. proc.

pen., întrucât din economia probelor nu rezultă că a participat la incident. Prin decizia penală nr. 289/A din 20 septembrie 2011, Curtea de Apel București, Secția a Ii-a Penală, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman, a desființat, în parte, hotărârea atacată și rejudecând, i-a condamnat pe inculpați la câte o pedeapsă de 8 ani închisoare pentru infracțiunea prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 - art. 175 lit. i) C. pen., cu executare în regim de detenție și 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a Ii-a și b) C. pen.,după executarea pedepsei principale, obligându-i la plata a câte 500 lei către partea vătămată P.M., reprezentând cheltuieli judiciare făcute de aceasta, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale și a respins ca nefondate apelurile inculpaților O.F.

și O.I.C. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de apel a reținut că în mod corect a stabilit prima instanță situația de fapt pe baza materialului probator administrat care a fost judicios analizat, rezultând indubitabil că, la data de 07 iunie 2009, în jurul orei 23,30, inculpații au lovit-o pe partea vătămată, fiecare cu autoturismele pe care Ie conduceau, cu intenția de a o ucide, cauzându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare 90 - 100 zile de îngrijiri medicale. Împrejurarea că partea vătămată P.M. a fost lovită și de autoturismul condus de inculpatul O.I.C., acțiunea acestuia fiind conjugată cu cea a inculpatului O.F., în vederea rezultatului urmărit, s-a constatat că este probată cu declarațiile martorilor P.M.

și O.N., prezenți la locul producerii faptei, ce se coroborează cu cele ale părții vătămate, cu rapoartele de expertiză medico - legală și tehnică judiciară, precum și cu depozițiile martorilor G.I., M.I.S., U.M. și V.S.D. S-a apreciat că tribunalul justificat a înlăturat declarațiile inculpaților și cele ale martorului M.D.C., acestuia din urmă fiindu-i testată sinceritatea, iar conform raportului de constatare tehnico-științifică din 12 noiembrie 2009, la întrebările relevante ale cauzei au fost evidențiate reacții specifice comportamentului simulat. Sub aspectul laturii subiective, inculpații au acționat cu intenție directă, prevăzând rezultatul faptelor, urmărind producerea lor, având în vedere modul în care au realizat activitatea infracțională (lovirea repetată a victimei cu autoturismele), intensitatea loviturilor, leziunile suferite de partea vătămată, astfel că în mod corect s-a respins cererea inculpatului O.F.

de schimbare a încadrării juridice în infracțiunea de vătămare corporală gravă. Instanța de prim control judiciar a constatat că faptele au fost săvârșite în public, în raport de dispozițiile art. 152 lit. c) C. pen., modalitatea și împrejurările în care au acționat inculpații denotă că au intenționat ca acțiunile lor să fie auzite și văzute, de față fiind martorii P.M. și O.N. Hotărârea instanței de fond s-a considerat că este nelegală întrucât nu s-a stabilit durata pedepselor complementare aplicate inculpaților și nu s-a individualizat cuantumul cheltuielilor judiciare ce reveneau să fie plătite de fiecare inculpat în parte.

S-a apreciat ca fiind greșită reținerea beneficiul circumstanței atenuante prevăzută de art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., în raport de pericolul social ridicat al infracțiunilor, natura și împrejurările în care au fost comise, urmările produse și datele ce caracterizează persoana inculpaților, care deși nu au antecedente penale au manifestat un comportament violent și în alte dați față de persoanele care pășunau animalele în apropierea digului, iar pe parcursul procesului au avut poziții nesincere, oscilante. Împotriva acestei hotărâri au declarat, în termen, recurs inculpații O.I.C. și O.F. Inculpatul O.I.C., invocând cazul de casare prevăzut de art. 385 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., a solicitat achitarea întrucât probele administrate în cauză îi dovedesc nevinovăția sub aspectul infracțiunii reținute în sarcina sa.

Inculpatul O.F. a criticat greșita încadrare juridică dată faptei, arătând că din probele administrate rezultă că activitatea sa infracțională se circumscrie conținutului constitutiv al infracțiunii de vătămare corporală gravă, precum și caracterul sever al pedepsei care nu reflectă circumstanțele atenuante favorabile care caracterizează propria sa persoană. Examinând hotărârea atacată prin prisma cazurilor de casare invocate și prevăzute de art. 385 9 alin. (1) pct. 17, 18 și 14 C. proc. pen., precum și din oficiu, potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., înalta Curte apreciază că recursurile inculpaților O.I.C. și O.F. ca nefondate, pentru următoarele considerent: Atât infracțiunea de omor cât și cea de vătămare corporală gravă se comit numai cu intenție directă sau indirectă, circumscrierea acțiuni de lovire conținutului constitutiv al uneia dintre cele două infracțiuni făcându-se în raport de poziția psihică a făptuitorului.

La stabilirea intenției cu care se acționează trebuie avute în vedere, între altele, obiectul vulnerant folosit, zona spre care au fost îndreptate actele de violență, numărul și intensitatea acestora, raporturile dintre infractor și victimă, precum și atitudinea infractorului după comiterea faptei. În speță, în raport de împrejurările comiterii infracțiunii, înalta Curte constată că inculpatul O.F. a acționat cu intenția de a o ucide pe partea vătămată P.M., acesta având reprezentarea rezultatului faptei sale și care a fost evitat numai datorită unui element independent de voința sa, respectiv denivelările suprafeței de teren. Astfel, inculpatul O.F. nemulțumit de faptul că partea vătămate ieșise cu turma de oi la pășunat pe un teren ce se afla în apropierea digului de protecție, a urmărit-o și a lovit-o cu autoturismul, provocându-i o fractură la gamba piciorului stâng, după care l-a îndemnat pe fiul său, inculpatul O.I.C.

care se afla la volanul altei mașini să treacă peste victimă care căzuse la pământ, cauzându-i astfel un traumatism cranio cerebral și un hematom periorbitar stâng. Împrejurarea că leziunile produse prin activitatea infracțională, deși au necesitat pentru vindecare un număr de 90 - 100 zile de îngrijiri medicale, nu au pus în pericol viața părții vătămate P.M. nu prezintă relevanță pentru încadrarea juridică a faptei, intenția de a ucide fiind determinată de folosirea unui obiect apt să producă rezultatul letal și anume un autoturism, iar pe de altă parte de zona lovită, respectiv a feței, a capului și a corpului și intensitatea loviturilor aplicate. În plus, modul în care au acționat inculpații, tată și fiu, prin desfășurarea unor activități materiale concordante, aflate într-o unitate indivizibilă, fiecare contribuind nemijlocit la săvârșirea infracțiunii face dovada existenței participației în forma coautoratului.

Chiar dacă doar inculpatul O.I.C. a trecut cu autoturismul peste partea vătămată, înalta Curte constată ca fiind indispensabilă comiterii infracțiunii de tentativă la omor activitatea inculpatului O.F. de punere a părții vătămate în imposibilitate de a se apăra, împrejurare care dovedește dincolo de orice dubiu că sub aspect subiectiv acest inculpat a urmărit să ucidă victima și a acționat nemijlocit pentru realizarea rezultatului letal. Pe de altă parte, reținerea agravantei săvârșirii faptei în loc public este corectă, deși locul unde s-a derulat incidentul făcea parte din domeniu privată, întrucât în momentul în care partea vătămată a fost lovită au fost față de mai mult de două persoane, pe lângă subiecții activi și pasivi ai infracțiunii, respectiv martorii P.M., concubina victimei, O.N.

și M.D.C. În aceste condiții, inculpatul O.F. a avut reprezentarea rezultatului acțiunii sale, ceea ce pe plan subiectiv caracterizează activitatea sa infracțională ca o tentativă la omor calificat, dat fiind și locul accesibil publicului și nu ca infracțiune de vătămare corporală gravă. Așadar, înalta Curte apreciază că nu este fondată critica inculpatului O.F. privind greșita încadrare juridică a faptei reținute în sarcina acestuia, împrejurare care face inaplicabil cazul de casare prevăzut de art. 385 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen., la speța de față. Potrivit dispozițiilor art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-a comis o gravă eroare de fapt, având drept consecință pronunțarea unei soluții greșite de achitare sau de condamnare.

Eroarea de fapt constituie caz de casare ori de câte ori într-o cauză este evidentă stabilirea eronată a faptelor în existența sau inexistența lor, în natura acestora sau în împrejurările în care au fost comise, fie prin neluarea în considerare a probelor care le confirmau, fie prin denaturarea conținutului acestora, cu condiția să fi influențat asupra soluției. Așadar, greșita examinare a probelor administrate la instanța de fond, sens în care se constată că la dosar este o probă când în realitate aceasta nu există, ori se consideră că anumite probe demonstrează existența unei împrejurări, când de fapt, din mijloacele de probă reiese contrariul, conduce la comiterea unei erori grave în reținerea situației de fapt.

Ca atare, existența erorii de fapt, ca motiv de casare, nu poate rezulta dintr-o reapreciere a probelor administrate, atribut ce îi este recunoscut doar instanței de prim control judiciar, prin prisma dispozițiilor art. 378 alin. (2) C. proc. pen. În speță, inculpatul O.I.C., în cadrul motivelor de recurs dezvoltate în scris și în ședință publică, nu a fost în măsură să evidențieze vreo contradicție evidentă și controversată între conținutul probelor și împrejurările de fapt stabilite de către instanțele inferioare, fiind neîntemeiate susținerile acestuia că nu a săvârșit infracțiunea de tentativă la omor calificat. Din împrejurările de fapt, corect stabilite de tribunal și însușite de instanța de prim control judiciar, rezultă, fără echivoc, că probele administrate în cauză atât în faza de urmărire penală, cât și în cursul cercetării judecătorești - declarațiile părții vătămate P.M.

care a susținut că inculpatul O.I.C. a trecut cu autoturismul peste el, confirmate de susținerile martorilor M.I.S., U.M. și V.S.D. cărora victima le-a povestit imediat după incident că a fost lovit de mașinile conduse de cei doi inculpați, ce se coroborează cu depozițiile martorilor oculari P.M. și O.N. care au văzut când inculpatul O.I.C. a călcat partea vătămată cu autoturismul P.M., precum și cu concluziile raportului de constatare medico-legal potrivit cărora leziunile suferite de victimă s-au putut produce prin lovire cu corp dur, dovedesc, dincolo de orice îndoială rezonabilă, vinovăția inculpatului O.I.C., chiar dacă acesta a încercat să acrediteze ideea că autorul infracțiunii este o altă persoană în scopul sustragerii de la răspunderea penală.

De fapt, prin criticile formulate se tinde la o reapreciere a materialului probator din perspectiva unor raționamente care în opinia inculpatului ar putea demonstra că infracțiunea de omor pentru care a fost condamnat a fost comisă de un vecin, operațiune ce nu este permis a fi realizată prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen. În ceea ce privește cazul de casare prevăzut de art. 385 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., înalta Curte constată că instanța de prim control judiciar a proporționalizat în mod corect pedeapsa aplicată inculpatului O.F. pentru infracțiunea de tentativă la omor calificat, luând în considerarea toate criteriile prevăzute de art. 72 C. pen.

La stabilirea cuantumului pedepsei s-a ținut seama, cu precădere, de natura și importanța valorilor sociale ocrotite de lege (integritatea corporală și viața persoanei) și puse în pericol prin acțiunea ilicită, caracterul și gravitatea faptei și a urmărilor care s-ar fi putut produce (lovirea și călcarea părții vătămate cu autoturismul, obiect vulnerant apt să producă moartea acesteia, în zone vitale ale corpului), limitele de pedeapsă stabilite de lege, precum și caracterul agresiv al acestuia cu membrii comunității, fără să se acorde o eficiență sporită celorlalte circumstanțelor personale favorabile inculpatului O.F., respectiv lipsa antecedentelor penale și vârsta, care au fost însă valorificate în operațiunea de individualizare judiciară a tratamentului sancționator, fiind reflectate într-o pedeapsă aproape egală cu minimul special prevăzut de lege.

De altfel, înlăturarea în apel a dispozițiilor art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. se justifică, în opinia, înaltei Curții în raport de gravitatea faptei, lipsa antecedentelor penale nereprezentând un element suficient pentru coborârea pedepsei sub limita specială prevăzută de lege. Ca atare, toate aceste considerați exclud aplicare unei pedepse mai blânde, întrucât tratamentul sancționator pe lângă rolul de constrângere, are și o finalitate de exemplaritate, iar felul și modalitatea de executare trebuie individualizate în așa fel încât să convingă inculpatul O.F. de necesitate respectării legii și a evitării în viitor a comiteri altor fapte penale. În consecință, față de toate aceste considerente, înalta Curte apreciază că se impune menținerea cuantumului pedepsei de 8 ani închisoare, întrucât numai o asemenea sancțiune penală este în măsură să asigure reeducarea inculpatului O.F.

și realizarea scopului preventiv - educativ prevăzut de art. 52 C. pen. Constatând, așadar, că, în cauză, nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 alin. (1) pct. 17, 18 și 14 C. proc. pen. și nici nu se regăsește vreun alt motiv de recurs care, potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., să poată fi luat în considerare din oficiu, înalta Curte, în temeiul art. 385 pct. (1) lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpați O.I.C. și O.F. Având în vedere că recurenții inculpați sunt cei care se află în culpă procesuală, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., înalta Curte îi va obliga la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenții inculpați O.I.C. și O.F. împotriva deciziei penale nr. 289/A din 20 septembrie 2011 a Curții de Apel București - Secția a II-a Penală. Obligă recurenții inculpați la plata sumei de câte 575 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 75 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 26 aprilie 2012.