ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1794/2019

Ședința publică din data de 17 octombrie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

A. Obiectul cererii introductive.

Prin cererea înregistrată la data de 29 septembrie 2014, sub nr. x/2014, pe rolul Tribunalului Constanța, secția I civilă, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții B., C., S.C. D. S.R.L. și E. S.A., solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să constate existența dreptului de coproprietate comună în devălmășie al reclamantei împreună cu soțul acesteia, pârâtul B., asupra construcțiilor edificate pe terenul în suprafață de 320 m.p., situat în Constanța, str. x, respectiv: extinderile efectuate la construcția C1, construcția C2 reprezentând spațiu comercial și construcția C3 reprezentând toalete, astfel cum vor fi identificate prin raportul de expertiză ce se va întocmi în cauză;

- să constate nulitatea absolută (în subsidiar relativă) totală a contractului de ipotecă autentificat sub nr. x din 5 iulie 2007, pentru cauza ilicită și pentru lipsa consimțământului soțului coproprietar;

- să constate nulitatea absolută (în subsidiar nulitatea relativă) totală a Actului de adjudecare din data de 10 ianuarie 2013 pentru nerespectarea dispozițiilor art. 371

3

C. proc. civ., pentru cauza ilicită și în temeiul principiului resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis;

- să se dispună repunerea părților în situația anterioară Contractului de ipotecă nr. x din 5 iulie 2007 și Actului de adjudecare din data de 10 ianuarie 2013 prin obligarea pârâtei S.C. D. S.R.L. la predarea posesiei imobilului din Constanța, str. x, compus din teren și construcții, către soții B. și A..

În subsidiar, în ipoteza respingerii capetelor 2 și 3 din cerere, reclamanta a solicitat:

- să constate existența dreptului de coproprietate comună în devălmășie al reclamantei împreună cu soțul acesteia, pârâtul B., asupra construcțiilor edificate pe terenul în suprafață de 320 m.p., situat în Constanța, str. x, astfel cum sunt mai sus menționate;

- să se constate nulitatea absolută (în subsidiar nulitatea relativă) parțială a contractului de ipotecă autentificat cu nr. x din 5 iulie 2007 pentru cauză ilicită și pentru lipsa consimțământului soțului coproprietar, cu privire la construcțiile amplasate pe terenul în suprafață de 320 m.p., reprezentând bunuri comune;

- să se constate nulitatea absolută (în subsidiar nulitatea relativă) parțială a Actului de adjudecare din data de 10 ianuarie 2013 pentru nerespectarea dispozițiilor art. 371

3

C. proc. civ., pentru cauza ilicită și în temeiul principiului resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis, cu privire la construcțiile amplasate pe terenul în suprafață de 320 m.p., reprezentând bunuri comune;

- să se dispună repunerea părților în situația anterioară contractului de ipotecă nr. 2496 din 5 iulie 2007 și Actului de adjudecare din data de 10 ianuarie 2013 prin obligarea pârâtei S.C. D. S.R.L. la predarea posesiei construcțiilor amplasate pe terenul din Constanța, str. x către soții B. și A., cu cheltuieli de judecată.

Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 30 din Codul Familiei, art. 339 C. civ., art. 966 C. civ., art. 35 alin. (2) din Codul Familie, art. 1255, art. 1254 C. civ., art. 371

3

C. proc. civ. și art. 1238 C. civ.

B. Hotărârea primei instanțe.

Prin sentința civilă nr. 1319 din 15 iunie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2014, Tribunalul Constanța, secția I civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei E. S.A..

A respins acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții B., C., S.C. D. S.R.L. și E. S.A., ca nefondată.

A obligat pe reclamanta A. la plata către pârâta S.C. D. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în sumă de 1000 RON, reprezentând onorariul apărătorului ales, redus în conformitate cu dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut calitatea procesuală pasivă a pârâtei E. S.A., în raport de calitatea acesteia de creditor ipotecar.

A reținut prima instanță și calitatea procesuală activă a reclamantei A. prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv desființarea contractului de ipotecă și a Actului de adjudecare pentru cauza de nulitate absolută, motive care pot fi invocate de orice persoană interesată.

Pe fondul cauzei tribunalul a constatat că imobilul situat în Constanța, județul Constanța, reprezentând lotul nr. x din careul 342, compus din teren în suprafață de 320 m.p. este proprietatea pârâtului B., dreptul de proprietate fiind dobândit prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 22 noiembrie 1966, la fostul Notariat de Stat al Regiunii Dobrogea.

Anterior căsătoriei cu reclamanta, pârâtul B. a edificat pe terenul menționat construcție de locuit, în temeiul autorizației de construire nr. x din 3 aprilie 1967, emisă de Primăria Orașului Constanța.

Imobilul teren pe care se află construcția de locuit are natura juridică a unui bun propriu, fiind dobândit de pârâtul B. anterior căsătoriei acestuia cu reclamanta, astfel cum dispun prevederile art. 31 din Codul Familiei.

Ulterior căsătoriei pârâtului B. cu reclamanta A., în anul 1970, pe numele pârâtului B. au mai fost emise două autorizații de construire, nr. x din 21 martie 1971 și nr. 1429 din 6 iunie 2003 pentru edificarea unor lucrări (garaj cu caracter provizoriu, spațiu de protecție) menite să deservească imobilul bun propriu al pârâtului B..

A mai reținut prima instanță că la data de 4 iulie 2007 a fost încheiat contractul de credit bancar nr. 4005, între E. S.A. și fiul reclamantei, pârâtul C., în calitate de împrumutat, alături de pârâtul B., în calitate de garant ipotecar al împrumutului de 147.000 Euro, pe o durată de 300 de luni.

Contractul de ipotecă autentificat sub nr. x din 5 iulie 2007, la BNP F., a cărui nulitate absolută s-a solicitat a fi constatată prin promovarea cererii de chemare în judecată, a fost încheiat între pârâtul B. și creditoarea E. S.A. București, garanția imobiliară fiind reprezentată de imobilul situat în Constanța, județul Constanța.

Creanța datorată creditoarei E. S.A. a fost cesionată societății pârâte D. S.R.L. București, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 99/1999, iar contractul de cesiune de creanță a fost înregistrat în Arhiva Electronică de Garanții Reale Imobiliare, sub nr. x.

Debitorului cedat, C., i-a fost modificată cesiunea de creanță, prin notificarea nr. x din 26 august 2009, iar după declanșarea procedurii execuționale, ca urmare a neachitării de bună voie a debitului de către pârât, a fost emis actul de adjudecare la data de 10 ianuarie 2013, în dosarul de executare nr. 502/2012.

Tribunalul a apreciat că în cauză nu poate fi reținută cauza de nulitate absolută a contractului de ipotecă invocată de reclamantă, întrucât la momentul încheierii acesteia au fost respectate toate condițiile de validitate impuse de lege, iar grevarea bunului în litigiu de ipotecă imobiliară s-a făcut în mod legal numai cu consimțământul proprietarului imobilului, pârâtul B., tatăl împrumutatului C..

A mai reținut prima instanță că, deși, în principiu, lipsa de consimțământ la încheierea convenției atrage nulitatea absolută a acesteia, și numai cauzele de viciere ale consimțământului sunt lovite de sancțiunea nulității relative, în speță nu era necesar consimțământul reclamantei A. la încheierea contractului de ipotecă, situație în care nu poate fi admis nici cel de-al doilea capăt de cerere formulat de reclamantă.

La încheierea contractului de ipotecă nu exista edificată lucrarea provizorie folosită ca și spațiu comercial, iar cauza de nulitate se apreciază exclusiv pentru încălcarea dispozițiilor prin care este vătămat interesul, la momentul întocmirii acestuia.

În mod subsecvent, nici cauza de nulitate absolută a actului de adjudecare din 10 ianuarie 2013, către terțul cesionar al creanței bancare nu poate fi reținută în speță, întrucât formele de executare silită au fost pornite în dosarul nr. x/2012, de BEJ G., în temeiul dispozițiilor art. 371 C. proc. civ., potrivit încheierii nr. 6716/2012, drept încuviințare a executării, pronunțate de Judecătoria Constanța, în dosarul nr. x/2012, la solicitarea creditoarei urmăritoare D. S.R.L., în temeiul titlului executoriu reprezentat de contractul de credit nr. x/2007 și a contractului de garanție reală imobiliară nr. 2496 din 5 iulie 2007.

Atât actele de executare silită, cât și adjudecarea efectivă a imobilului în litigiu, s-au făcut numai față de proprietarul imobilului, pârâtul B., nu și față de soția acestuia, reclamanta A., aceasta nefiind coproprietară a imobilului.

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate și solicitând instanței schimbarea în tot a sentinței apelate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 466 și următoarele C. proc. civ.

D. Hotărârea instanței de apel.

Prin decizia civilă nr. 21/C din 5 februarie 2018, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a respins apelul formulat de reclamanta A., ca nefondat.

Pentru a pronunțat astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Suportarea din venituri comune a cheltuielilor generate de amenajările/extinderile/reabilitările imobiliare conexe, adiacente corpului de construcție principal nu poate schimba regimul juridic al bunului principal, nici în cazul coproprietarilor pe cote-părți și nici în cazul proprietarilor codevălmași.

Regimul matrimonial vorbește despre prezumția de dobândire a bunurilor comune după momentul încheierii căsătoriei, dar nu orice bun mobil sau imobil la care există o contribuție patrimonială comună a ambilor soți devine bun comun.

Sporul de valoare adus bunului propriu al unuia dintre soți intră firesc în regimul matrimonial, dar pretinde desocotirea între soți la momentul partajului, soțul neproprietar putând obține recunoașterea și valorificarea unui drept de creanță, corespunzător participării sale la realizarea respectivului spor.

A constatat instanța de apel că invocarea cauzei ilicite a contractului de ipotecă a vizat exclusiv conduita pârâtei E. S.A. care a apreciat că pe contractul de ipotecă este suficientă semnătura soțului apelantei, B., deși știa că acesta este căsătorit.

Simplul fapt al existenței raporturilor de căsătorie la data constituirii unei garanții imobiliare nu poate conduce însă la concluzia obligativității luării consimțământului ambilor soți, în vederea constituirii sarcinii, nicio dispoziție legală necondiționând valabilitatea ipotecii instituite asupra unui bun propriu, prin raportare la consimțământul soțului neproprietar.

A mai reținut instanța de apel că, în raport de dispozițiile art. 33 din Legea nr. 7/1996, constituirea unei ipoteci asupra bunului imobil regăsit în componente care au fost sau nu întabulate nu are nicio relevanță sub aspectul legalității garanției imobiliare, cu atât mai mult cu cât ipoteca se poate constitui și asupra bunurilor imobile viitoare, faptul că un creditor ipotecar are interesul înscrierii în cartea funciară a serviciilor astfel constituite țin, în speță, de opozabilitatea notării, iar în cauză, intimatul B. s-a obligat să constituie garanția reală imobiliară inclusiv asupra oricăror construcții sau lucrări ce se vor realiza pe imobilul ipotecat până la rambursarea integrală a sumelor datorate conform contractului de credit nr. x/2007 (ceea ce în cauză s-a și realizat față de extinderea cu destinație de bar, finalizată conform raportului de expertiză, în cursul anului 2010).

În concluzie, instanța de apel a constatat că toate criticile apelantei reclamante sunt neîntemeiate și raportat la art. 480 alin. (1) C. proc. civ., a respins apelul ca nefondat, obligând apelanta-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată către intimata-pârâtă S.C. D. S.R.L., în sumă de 1500 RON.

E. Calea de atac împotriva hotărârii instanței de apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-reclamantă A., solicitând casarea în tot a deciziei civile nr. 21/C din 5 februarie 2018 a Curții de Apel Constanța, admiterea apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 1319 din 15 iunie 2017 a Tribunalului Constanța, modificarea sentinței Tribunalului Constanța și admiterea în tot a cererii de chemare în judecată, cu obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-reclamantă a criticat hotărârea instanței de apel pentru nelegalitate, prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând, în esență, că - instanța de apel a încălcat prevederile art. 30 din Codul Familie privind regimul comunității de bunuri, prin faptul că nu a aplicat prezumția legală a comunității de bunuri în cazul bunurilor în litigiu, deși aceasta era pe deplin aplicabilă;

- instanța de apel a reținut în mod eronat aplicarea în cauză a prevederilor art. 488 și următoarele C. civ. (1864) privind accesiunea imobiliară artificială, deși acestea nu sunt aplicabile;

- instanța de apel a încălcat prevederile art. 35 din Codul Familiei privind interdicția grevării bunurilor comune ale soților în lipsa consimțământului soțului coproprietar.

F. Apărările intimaților-pârâți.

Intimata-pârâtă S.C. D. S.R.L. a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului și menținerea ca temeinică și legală a deciziei civile nr. 21/C din 5 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Constanța.

Intimata-pârâtă a susținut că în mod corect instanța de apel a reținut că bunurile construite nu au dobândit caracter de bunuri comune, acestea reprezintă construcții edificate pe terenul proprietatea exclusivă a soțului și, ca efect al accesiunii sunt tot bunuri proprii ale acestuia.

În cauză, instanța de apel nu a încălcat prezumția comunității de bunuri întrucât imobilul a fost obținut de pârâtul B. anterior căsătoriei cu reclamanta-recurentă, iar recurenta-reclamantă nu a făcut dovada că sporul de valoare adus imobilului l-a transformat atât de mult încât i-a schimbat acestuia destinația în bun comun.

De asemenea, a mai susținut intimata-pârâtă, conform dispozițiilor art. 1777 C. civ. (1864), "ipoteca se întinde asupra tuturor ameliorațiunilor survenite în urma constituirii imobilului ipotecat", ceea ce presupune că în cazul în care printre bunurile care se unesc prin accesiune imobiliară, unul este ipotecat, dreptul de ipotecă se extinde și asupra celorlalte bunuri.

Iar ca efect al accesiunii imobiliare, proprietarul terenului devine și proprietarul oricărei lucrări efectuate asupra bunului (construcții, plantații ș.a.).

În acest context, instanța de apel nu a încălcat nici dispozițiile art. 53 Codul Familiei, nefiind necesar consimțământul recurentei-reclamante la ipotecarea bunurilor proprietatea exclusivă a soțului său, garantul ipotecar B..

G. Considerentele instanței de recurs.

Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile și apărările formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:

Recurenta-reclamantă a criticat decizia instanței de apel prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care precizează fără echivoc faptul că reprezintă motiv de casare numai încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În argumentarea motivului de casare invocat, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a încălcat prevederile art. 30 din Codul Familiei privind regimul comunității de bunuri, prin faptul că nu a aplicat prezumția legală a comunității de bunuri în cazul bunurilor ipotecate de către pârâtul-intimat B., după cum a încălcat și prevederile art. 35 din Codul Familiei privind interdicția grevării bunurilor comune ale soților în lipsa consimțământului soțului coproprietar.

Contrar celor susținute de către recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că instanța de apel, soluționând raportul juridic dedus judecății a reținut și apreciat corect situația de fapt, a identificat și interpretat corect normele de drept incidente raportului juridic litigios și le-a aplicat corect situației de fapt reținute.

Astfel, instanța de apel a arătat, prin raportare la situația de fapt rezultată în urma cercetării judecătorești desfășurate, că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 31 din Codul Familiei (în vigoare la data încheierii contractului de ipotecă), și nu dispozițiile art. 30 din același act normativ, întrucât, în conformitate cu dispozițiile art. 31 alin. (1) lit. a), nu) sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecărui soț, bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei.

În speță, bunul imobil ipotecat de către soțul recurentei-reclamante, intimatul-pârât B., este bunul propriu al acestuia, fiind dobândit prin act autentic de vânzare-cumpărare încheiat în data de 22 noiembrie 1966, anterior căsătoriei cu recurenta-reclamantă, căsătorie intervenită la data de 2 iunie 1970.

De asemenea, și imobilul construit pe terenul achiziționat în anul 1966, cu destinația de locuință, este proprietatea (bunul propriu) soțului recurentei-reclamante, intimatul-pârât B., fiind construit de către acesta tot anterior căsătoriei încheiate cu reclamanta, respectiv în anul 1967, potrivit Autorizației pentru executare de lucrări nr. x din 3 aprilie 1967, emisă de Sfatul Popular al Orașului Constanța și procesul-verbal de impunere din 26 noiembrie 1969.

În raport de situația de fapt atestată de probele administrate și care nu mai poate fi supusă reanalizării de către instanța de recurs, constituind aspect de temeinicie a hotărârii pronunțate de către instanța de apel și nu substituindu-se unei critici de nelegalitate în sensul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de apel a constatat că în cauză nu sunt incidente nici prevederile art. 35 din Codul Familiei, textul de lege condiționând doar înstrăinarea sau grevarea bunurilor imobile (teren sau construcție) ce fac parte din bunurile comune, de consimțământul expres al celuilalt soț, nu și înstrăinarea sau grevarea bunurilor proprii ale unuia dintre soți, cum este cazul în speță.

Cât privește celelalte constatări ale situației de fapt efectuate de către instanța de apel, pe baza analizei probatoriilor efectuate, cu privire la caracterul construcțiilor edificate pe terenul bun propriu al intimatului B., ulterior căsătoriei acestuia cu recurenta-reclamantă, respectiv de extindere provizorie sau definitivă care, în absența clădirii în vederea căreia a fost efectuată, nu poate avea un regim juridic cu caracter autonom, fiind deci construcții adăugate, accesorii clădirii bun propriu al intimatului-pârât, Înalta Curte reține că toate criticile aduse de către recurenta-reclamantă modalității în care instanța de apel a stabilit situația de fapt sunt critici de netemeinicie și nu constituie un motiv de nelegalitate de natură a atrage casarea hotărârii recurate.

În acest sens, raportat la situația de fapt, astfel cum a fost constatată de către instanțele de fond, în mod corect s-a reținut incidența dispozițiilor art. 1777 C. civ., potrivit cărora "Ipoteca se întinde asupra tuturor ameliorațiunilor survenite în urma constituirii imobilului ipotecat".

În consecință, criticile aduse de către recurenta-reclamantă hotărârii pronunțate de către instanța de apel sunt nefondate, dispozițiile legale pretins încălcate de către instanța de apel nefiind incidente în speță, în raport de situația de fapt stabilită de către instanțele de fond, (urmare a cercetării judecătorești desfășurate), situație de fapt care este contrară celei afirmate de către recurenta-reclamantă.

Prin urmare, în mod legal s-a reținut de către instanța de apel că hotărârea pronunțată de tribunal este temeinică și legală, în cauză nefiind incidente dispozițiile art. 30 și art. 35 din Codul Familiei, care vizează comunitatea de bunuri a soților, întrucât bunurile imobile ce fac obiectul contractului de ipotecă autentificat sub nr. x din 5 iulie 2007, încheiat de către intimatul-pârât B. cu E. S.A., sunt bunuri proprii ale acestuia și nu bunuri comune ale soților B. și A..

Pentru aceste considerente, în baza dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

Văzând și dispozițiile art. 453 C. proc. civ., obligă recurenta-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată către intimata-pârâtă S.C. D. S.R.L., în suma de 1500 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 21/C din 5 februarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.

Obligă recurenta A. să plătească S.C. D. S.R.L. suma de 1500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 17 octombrie 2019.