ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1756/2019

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale inițial sub nr. x/2017, la 21 noiembrie 2017, mai mulți reclamanți, printre care și A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W. au chemat în judecată pe pârâții Curtea de Conturi a României și Ministerul Finanțelor Publice solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună: - obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata către reclamanți a sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la salariul de bază brut lunar, începând cu 23 mai 2014 și până la zi; - obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata drepturilor bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale cuvenite și cele efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate la capătul unu din cerere, actualizate, indexate și majorate cu indicele de inflație; - obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la menținerea acestei modalități de calcul și în continuare; - obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la efectuarea cuvenitelor mențiuni, conform cerințelor de mai sus; - obligarea Ministerului Finanțelor Publice să includă în buget sumele necesare plății drepturilor salariale și să vireze pârâtei Curtea de Conturi a României fondurile necesare achitării drepturilor bănești solicitate. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 11, art. 72, art. 453 și art. 1018 C. proc. civ., Legea nr. 292/2015, Legea nr. 284/2010, Legea nr. 285/2010, O.U.G. nr. 83/2014, art. 1 și art. 2 lit. e) din Ordonanța nr. 137/2000, art. 16 alin. (1), art. 20, art. 41 alin. (2) și art. 53 din Constituția României, art. 7 și art. 23 alin. (2) din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 2 și art. 7 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, art. 14 din C.E.D.O. și Protocolul nr. 12, art. 5, art. 6, art. 8, art. 16, art. 39 alin. (1) lit. a), art. 40 alin. (2) lit. c) și f), art. 159, art. 169 și art. 242 din Codul muncii, art. 1430 C. civ., art. 4 din Carta specială Europeană revizuită, Directiva nr. 2000/43/CEE și Directiva nr. 2000/78/CEE, Legea nr. 94/1992, Legea nr. 200/2005, Legea nr. 490/2004, H.G. nr. 170/2005, Legea nr. 71/2015 și Legea nr. 188/1999.

Prin încheierea din 20 iunie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a dispus disjungerea cererii în ceea ce-i privește pe reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W. și formarea unui nou dosar, respectiv nr. x/2018

Prin sentința civilă nr. 6424 din 12 septembrie 2018, s-a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București, fiind declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Maramureș. În argumentarea acestei soluții, instanța a reținut că reclamanții din cauza de față au domiciliul pe raza județului Maramureș și sunt salariați ai Camerei de Conturi Maramureș, astfel după cum rezultă din cererea de chemare în judecată, fiind incidente prevederile art. 269 alin. (2) Codul muncii și art. 210 din Legea 62/2011. S-a mai reținut că, împrejurarea că pârâta din prezenta cauză este ordonator principal de credite iar Camerele de Conturi Teritoriale nu au personalitate juridică nu prezintă relevanță în cauză, câtă vreme norma imperativă edictată de art. 269 alin. (2) Codul muncii nu prevede nici o excepție raportat la calitatea pârâtului de ordonator de credite, singurul lucru care interesează din acest punct de vedere fiind locul unde reclamantul își desfășoară efectiv activitatea. Totodată, s-a apreciat că nu pot fi reținute nici susținerile referitoare la coparticiparea procesuală, în cauză nefiind vorba despre aceleași drepturi solicitate de reclamanți, fiecare dintre aceștia solicitând drepturi izvorâte din propriul raport de muncă cu unitatea angajatoare. Pentru aceste motive, s-a admis excepția invocată din oficiu și s-a dispus declinarea cauzei în favoarea Tribunalului Maramureș, instanță competentă față de domiciliul și locul de muncă al reclamanților.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 12 noiembrie 2018 sub nr. x/2018.

Prin încheierea din 6 martie 2019, Tribunalul Maramureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a constatat că în mod eronat litigiul a fost înregistrat pe rolul secției a II-a, în condițiile în care nici reclamanții și nici instanța de trimitere nu au învestit cu soluționarea cauzei un complet specializat în materia contenciosului administrativ, sens în care s-a dispus scoaterea de pe rolul și trimiterea cauzei spre soluționare în favoarea secției I Civile a Tribunalului Maramureș.

Astfel, cauza a fost înregistrată pe rolul secției I Civile a Tribunalului Maramureș la 11 aprilie 2019 sub dosarul nr. x/2018.

Prin sentința civilă nr. 502 din 14 mai 2019, pronunțată de Tribunalul Maramureș, secția I civilă, s-a admis excepția privind necompetența teritorială invocată de pârâta Curtea de Conturi a României și s-a dispus declinarea cauzei în favoarea Tribunalului București. Totodată, s-a constatat ivit conflictul negativ de competență și s-a dispus suspendarea judecării cauzei, iar dosarul a fost trimis Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență. Pentru a pronunța astfel, instanța a reținut în esență incidența normelor relative la coparticiparea procesuală activă, precum și faptul că mai mulți dintre reclamanți își aveau domiciliul în București, fiind aplicabile prevederile art. 269 alin. (3) Codul muncii, astfel încât Tribunalul București era competent teritorial pentru soluționarea cauzei, iar cum măsura disjungerii nu poate să atragă și consecința pierderii instanței inițial învestite pentru a se justifica declinarea competenței, Tribunalul Maramureș a admis excepția invocată și a dispus declinarea cauzei în favoarea instanței inițial sesizate.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 11 iunie 2019 sub nr. x/2018*. Înalta Curte constatând că în cauză există un conflict negativ de competență, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență stabilind competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, pentru următoarele considerente: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 21 noiembrie 2017 sub dosarul nr. x/2017, mai mulți reclamanții, printre care și cei din prezenta cauză, au învestit instanța de judecată cu soluționarea unui litigiu de muncă. Tribunalul București a disjuns cererea formulată de reclamanții din prezenta cauză și a rămas învestit cu cea formulată de alți reclamanți, în considerarea domiciliului și locului de muncă al fiecărui reclamant în parte, reținând că reclamanții din prezenta cauză au domiciliul pe raza județului Maramureș și că sunt salariați ai Camerei de Conturi Maramureș, astfel că dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Maramureș. Potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul, iar conform alin. (3) al aceluiași articol, dacă sunt îndeplinite condițiile coparticipării procesuale active, cererea poate fi introdusă la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți. Totodată, conform art. 210 din Legea nr. 62/2011 "cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul", iar potrivit art. 216 din același act normativ "dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ..". Pornind de la aceste texte de lege, Înalta Curte constată că o parte din reclamanții care au învestit instanța cu soluționarea conflictului de muncă aveau domiciliul sau locul de muncă în circumscripția Tribunalului București. În privința acestor reclamanți, Tribunalul București a reținut că este competent teritorial să soluționeze cauza. Potrivit art. 59 C. proc. civ., "mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură". În aplicarea acestui text de lege, Înalta Curte reține că între drepturile pretinse de reclamanți prin aceeași cerere de chemare în judecată există o strânsă legătură, astfel încât sunt îndeplinite condițiile coparticipării procesuale active. Or, coparticiparea procesuală activă atrage prorogarea legală de competență în privința reclamanților care nu au domiciliul sau locul de muncă în raza tribunalului sesizat inițial, în temeiul art. 269 alin. (3) din Codul muncii. În aceste condiții, în privința cererii formulate de reclamanții din prezenta cauză a operat prorogarea legală de competentă în favoarea Tribunalului București, ca efect al formulării acțiunii introductive împreună cu reclamanții al căror domiciliu sau loc de muncă se află în circumscripția acestei instanțe. Împrejurarea că Tribunalul București a disjuns ulterior cererea reclamanților din prezenta cauză nu conduce la pierderea competenței sale teritoriale în privința acestei cereri, de vreme ce prorogarea legală de competență a operat chiar la momentul sesizării instanței cu acțiunea introductivă comună. Pentru aceste motive, în aplicarea dispozițiilor art. 269 alin. (2) și (3) din Codul muncii raportat la art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.