ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1074/2019

Ședința publică din data de 16 mai 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

Potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivelor de casare".

Curtea de Apel Iași, secția Civilă, prin decizia nr. 128/2018, pronunțată la data de 01 martie 2018, în dosarul nr. x/2016, a admis apelul promovat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 348/17.03.2017 pronunțată de Tribunalul Iași, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care a modificat-o în parte, în sensul că: a admis în parte cererea reclamanților A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. București; a constatat nulitatea absolută parțială a clauzei de la pct. 3.3 din contractul de credit nr. x/07.12.2005, respectiv, a părții având următorul conținut:

"banca poate modifica rata dobânzii curente în funcție de evoluția pieței financiare (…)"; a obligat pârâta să restituie reclamanților suma reprezentând diferența eventuală dintre dobânda efectiv achitată și cea datorată conform ratei de 8,5 % pe an, inițial convenită la data încheierii contractului; a obligat pârâta să achite reclamanților dobânda legală aferentă sumelor datorate, calculată începând cu data introducerii acțiunii, 03.02.2016 și până la achitarea efectivă a sumelor datorate; a obligat pârâta să achite reclamanților suma de 2000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată aferente judecății la instanța de fond, și a păstrat restul dispozițiilor sentinței apelate ce nu contravin prezentei decizii.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, pârâta C. S.A. BUCUREȘTI, la data de 13 iunie 2018, solicitând admiterea recursului și, pe cale de consecință, casarea în parte a hotărârii recurate, iar, pe fond, respingerea în totalitate a acțiunii reclamanților, în sensul respingerii capetelor de cerere privind constatarea nulității absolute parțiale a clauzei referitoare la dobândă (art. 3.3. teza a II-a contract de credit), și restituirea sumelor percepute în temeiul clauzei anulate. Drept efect al casării, în temeiul dispozițiilor art. 500 alin. (2) C. proc. civ., a solicitat să se constate desființate de drept eventualele acte de executare ce vor fi efectuate împotriva băncii, în baza deciziei recurate și, în consecință, să se dispună restituirea sumelor de bani încasate de reclamanți în urma unei asemenea executări; cu obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxa de timbru în recurs.

În recursul său, întemeiat în drept în prevederile pct. 8 al art. 488 alin. (1) Noul C. proc. civ., recurenta- pârâtă C. S.A. București a relevat istoricul cauzei și, în dezvoltarea motivelor de nelegalitate aduse deciziei recurate, a invocat, în esență, următoarele motive:

În prezenta cauză, instanța de apel a pronunțat o soluție nelegală în privința cererii de constatare nulitate absoluta a clauzei de dobânda de la art. 3.3 teza a II-a contract de credit, și a cererii de restituire a sumei percepute in temeiul acestei clauze, prin încălcarea si aplicarea greșita a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 si ale art. 969, 970, 1169,1079 vechiul C. civ.

În ce privește critica prin care a susținut că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor Legii nr. 193/2000, recurenta- pârâtă a arătat că, un prim aspect este cel legat de faptul ca dobânda este o componenta esențiala a prețului creditului, or, cat timp clauzele care o stipulează sunt redactate in mod clar si inteligibil, instanța de apel nu putea sa treacă la analiza îndeplinirii celorlalte condiții și, astfel, în speță, sunt incidente dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 act normativ care a transpus in dreptul național Directiva nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive in contractele încheiate cu consumatorii.

În speță, a susținut recurenta, este mai mult decât evident ca reclamanții si-au asumat expres prin semnătura caracterul revizuibil/variabil al dobânzii, având la momentul încheierii contractului de credit reprezentarea ca dobânda este variabilă, la data încheierii acestui contract - 07.12.2005, neexistând obligația legala de a prezenta în contractul de credit formula de calcul a dobânzii variabile și nici de raportare a dobânzii la indicele variabil EURIBOR.

Existența în contractul de credit a clauzei care prevede o variație a dobânzii, fără a se detalia și o formulă de calcul a acesteia, a arătat recurenta că este în acord cu legislația în vigoare la momentul încheierii contractului, reglementări în raport de care se apreciază și valabilitatea clauzelor acestuia, în continuare, fiind evocate de către recurentă prevederile art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 și ale art. 4 alin. 1I din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993.

Față de faptul că, în chiar contractul de credit s-au prevăzut natura dobânzii (revizuibila), cât și criteriul obiectiv în baza căruia rata dobânzii curente putea fi revizuită, susține recurenta, rezultă cu evidență că C. si-a îndeplinit, in mod adecvat obligația de informare, iar clauzele in discuție, cat si Contractele de credit in ansamblul sau, corespund exigentelor de transparenta prevăzute de lege.

Recurenta- pârâtă a arătat că ulterior, clauza privind criteriul evoluției pieței financiare a fost modificata prin actul adițional din septembrie 2010, in sensul calculării dobânzii variabile după formula EURIBOR 6 luni + marja băncii (formula legala), iar în actul adițional de implementare a O.U.G. nr. 50/2010, acceptat tacit de reclamant, sunt clar explicate formula de calcul a dobânzii, datele de actualizare a dobânzii in funcție de indicele EURIBOR la 6 luni(30 iunie si 31 decembrie ale fiecărui an).

A mai precizat recurenta că prin acest act adițional nu au avut loc modificări de dobândă, menținându-se dobânda variabilă percepută la acea dată (8,5%), dar exprimată printr-o formula de calcul, raportându-se la un singur indicator financiar (in cauză, LIBOR), spre deosebire de perioada anterioara acestei Ordonanțe când se raporta la mai mulți indici financiari (ex. CDS).

Sub un al doilea aspect, referitor la negociere, recurenta- pârâtă a menționat că nu există nicio dispoziție legala care ar obliga profesionistul, inclusiv din perspectiva poziției de "superioritate" care ii este acordata, sa forțeze sau sa insiste in negocierile cu potențialii clienți si sa parcurgă aceasta etapa intr-un alt mod decât cel in genere prevăzut in materia contractelor de cadrul normativ legal, iar prețul creditului nu se poate forma niciodată prin negocierea individuala a băncii cu fiecare client al sau, lucru care nu este posibil, în condițiile în care banca are mii de clienți. Astfel, reclamanții nu au făcut dovada existenței unui dezechilibru semnificativ, cauzat ca urmare a inserării sau aplicării clauzei criticate.

Referitor la condiția bunei-credințe, recurenta- pârâtă a susținut că instanța de apel a interpretat greșit normele de drept material prevăzute la art. 14 Noul C. civ., respectiv art. 1169 si art. 1899 vechiul C. civ., în cauza pendinte, nefiind făcută nicio dovadă în sprijinul relei-credințe invocate in privința sa.

Totodată, a mai susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 969 vechiul C. civ.

Prin constatarea nulității absolute a clauzei de la art. 3.3 teza a II-a contract de credit, instanța de apel a modificat dobânda creditului din variabila in fixa pana la actul adițional din 2010, în disprețul dispozițiilor contractuale de la art. 3.1 contract de credit care prevede dobânda variabilă, iar prin acțiunea lor, reclamanții încearcă să-și retracteze parțial cuvântul dat la încheierea contractului, invocând cauze ulterioare semnării contractului si distorsionând cu rea-credință ceea ce au înțeles și au acceptat ca fiind clar și inteligibil exprimat și, mai ales, ca fiind echilibrat, față de principiile autonomiei de voința si forței obligatorii a contractului, cererea reclamanților, prin care aceștia urmăresc modificarea prețului contractului de credit, fiind inadmisibilă.

În consecință, printr-o ultimă critică în recurs, recurenta- pârâtă a susținut că hotărârea în cauză este nelegală în privința restituirii sumelor percepute în temeiul clauzei declarate abuzive, și, în principal, cererea reclamanților de restituire a sumei plătite in temeiul clauzei criticate este nejustificata pentru lipsa caracterului abuziv al acestei clauze, iar, în subsidiar, a solicitat să se constate că nu sunt sume de restituit drept consecință a anulării clauzei de la art. 3.3 teza a II a contract de credit.

Astfel cum a arătat în toate susținerile sale, menționează recurenta, clauza de la art. 3.3 teza a II a contract de credit, anulată de instanța de apel, a fost în vigoare până la actul adițional de implementare a O.U.G. nr. 50/2010, act adițional prin care aceasta clauza a fost modificata in sensul ca dobânda revizuibila este calculata după formula de calcul EURIBOR la 6 luni + marja băncii. Or, de la data încheierii contractului de credit și până la implementarea formulei legale de calcul a dobânzii, procentul de dobândă a fost același - de 8/5%, dobânda nefiind modificată și deci, nefiind aplicat criteriul de modificare a ratei dobânzii in funcție de evoluția pieței financiare.

Prin Rezoluția din 27 iulie 2018, s-a dispus comunicarea recursului către intimații- reclamanți A. și B. și către intimata- pârâtă C. S.A.- AGENȚIA ȘTEFAN CEL MARE IAȘI, intimații- reclamanți A. și B. formulând întâmpinare, la data de 11 septembrie 2018, prin care au solicitat respingerea recursului, și menținerea deciziei pronunțate de Curtea de Apel, ca fiind legală și temeinică.

Învestită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, prin raport constatându-se că recursul este admisibil, în raport de dispozițiile 493 Noul C. proc. civ.

Completul de filtru C3, la data de 17 ianuarie 2019, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus comunicarea raportului către părți, pentru ca acestea să depună puncte de vedere în scris, astfel cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs raportul asupra admisibilității în principiu a recursului fiind comunicat părților, care nu au depus puncte de vedere în scris asupra raportului în termenul de 10 zile de la comunicare, prevăzut de art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Completul de filtru C3, la data de 16 mai 2019, constatând că recursul este admisibil în principiu și că sunt întrunite dispozițiile art. 493 alin. (6) din Noul C. proc. civ., față de faptul că părțile și-au exprimat acordul ca judecata cauzei să se facă în completul de filtru, a admis în principiu recursul și a reținut cauza spre soluționare.

Intimații- reclamanți A. și B., cărora, în conformitate cu dispozițiile art. 490 alin. (2) teza I, cu referire la art. 471 alin. (5) din Legea nr. 134/2010- noul C. proc. civ., și art. XVII alin. (3), raportat la art. XV alin. (3) din Legea nr. 2/2013, li s-a comunicat recursul, au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, și menținerea deciziei pronunțate de Curtea de Apel, ca fiind legală și temeinică.

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept invocat, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Una dintre condițiile pentru ca o clauză contractuală să fie considerată abuzivă, în sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și art. 3 din Directiva 93/13/CEE, este aceea de a nu fi negociată direct cu consumatorul.

Potrivit jurisprudenței constante a C.J.U.E., sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva 93/13/CEE are la bază ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de vânzător sau de furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl determină să adere la condițiile redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor, fără a putea influența conținutul acestora (de exemplu, Hotărârea din 27.06.2000 în cauza C-244/98 Oceano Grupo Editorial, pct. 25; Hotărârea din 04.06.2009 în cauza C-243/08 Pannon GSM Zrt.).

Potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

De asemenea, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor acestei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist. Dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

Din prevederile legale citate se desprind câteva concluzii:

- sarcina probei negocierii aparține profesionistului;

- negocierea trebuie să fie directă și efectivă, ceea ce înseamnă existența unor probe certe că profesionistul a dat posibilitatea consumatorului să influențeze respectiva clauză;

- negocierea unor clauze nu înseamnă automat că întreg contractul a fost negociat direct cu consumatorul, ceea ce înseamnă că profesionistul trebuie să probeze în concret negocierea fiecărei clauze, în cazul contractelor preformulate.

În speță, suntem în prezența unui contract de credit ale cărui clauze sunt preformulate. Faptul că intimații- reclamanți au avut posibilitatea de a lua cunoștință de clauzele contractului de credit anterior semnării nu echivalează cu negocierea efectivă a clauzei, în lipsa unei dovezi clare din partea băncii.

Atunci când legiuitorul a reglementat condiția ca o clauză contractuală să nu fi fost negociată direct cu consumatorul a avut în vedere dezideratul protecției consumatorului în fața unor contracte preformulate, cu privire la care nu a avut posibilitatea de a le determina conținutul. Simpla semnare și acceptare a clauzelor contractuale nu echivalează cu negocierea contractului. Prin ipoteză, problema clauzelor abuzive se pune doar cu privire la contracte încheiate, respectiv semnate și acceptate de către consumator. Negocierea presupune existența unor discuții între părți și posibilitatea efectivă a acestora, inclusiv a consumatorului, de a determina conținutul contractului.

În afara ipotezei clare în care părțile au avut propuneri și discuții asupra clauzelor, profesionistul care prestabilește condițiile contractuale trebuie să facă dovada certă că a invitat consumatorul la o negociere directă, iar acesta a refuzat sau a acceptat în mod conștient clauzele contractului.

Chiar dacă ar fi avut posibilitatea să cunoască existența modului de formare a dobânzii la momentul semnării contractului, împrumutatul nu a avut posibilitatea de a negocia aceste clauze, fiind nevoit să semneze contractul în forma redactată și prezentată de bancă, în caz contrar neputând obține creditul. Recurenta-pârâtă nu a dovedit că era dispusă la vreo negociere pe acest aspect, astfel că nu i se poate imputa consumatorului că nu a încercat să negocieze clauza în discuție.

Cum banca pârâtă nu a probat că a negociat efectiv și direct cu consumatorul clauza de la art. 3.3 din contractul de credit, deși această probă îi revine în baza art. 4 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 193/2000, prezumția relativă legală nu a fost răsturnată.

Așadar, instanța de apel a apreciat în mod corect că este îndeplinită condiția privind caracterul nenegociat al clauzei contractuale în discuție.

Înalta Curte reține, deopotrivă, că și clauza inserată la art. 3.3 fraza a II-a din contract are caracter abuziv deoarece nu au fost inserate, în mod clar și coerent, condițiile în care are loc modificarea dobânzii, făcându-se trimitere, în mod generic, la "evoluția pieței financiare" și "politica de credite a băncii". Astfel, deși este creată impresia unui mecanism transparent de modificare a dobânzii la momentul aniversării creditului, nu se dă posibilitatea consumatorului să verifice dobânda aplicabilă creditului.

Din modalitatea de formulare a clauzei contestate, se poate constata că, la momentul încheierii contractului, reclamanții nu au avut posibilitatea să prefigureze condițiile în care cuantumul dobânzii - element esențial al contractului - va fi modificat, în lipsa unor criterii obiective, transparente și verificabile care să fi fost menționate ca atare în contract.

Așadar, sintagmele utilizate în cuprinsul clauzei menționate, respectiv "evoluția pieței financiare" și "politica de credite a băncii" au caracter echivoc, consumatorul nefiind pe deplin informat cu privire la criteriile și condițiile care vor determina modificarea ratei dobânzii în viitor. Dezechilibrul astfel creat este semnificativ, pentru că se referă la dobânda creditului, element principal al contractului încheiat între părți. Posibilitatea verificării condițiilor în care vor fi modificate costurile creditului reprezintă un aspect relevant în aprecierea existenței/inexistenței echilibrului contractual, transparența în ceea ce privește derularea raporturilor dintre părți pe întreaga perioadă contractuală fiind un element deosebit de important în cadrului raportului comerciant-consumator. Poziția de inegalitate de pe care acționează părțile în cadrul acestor raporturi juridice reclamă inserarea în contracte a unor clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, astfel cum dispune în mod expres art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Împrejurarea că dobânda a avut mici oscilații este lipsită de relevanță, deoarece dezechilibrul semnificativ menționat de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 nu se referă la dimensiunea economică a prestațiilor, ci la ruperea echilibrului contractual prin raportare la drepturile și obligațiile asumate de părți la încheierea contractului. Prin urmare, orice modificare a unui element contractual în lipsa unor criterii obiective inserate ca atare în convenția părților produce un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, indiferent de cuantumului prejudiciului efectiv creat cocontractantului.

Este de necontestat că, potrivit convenției de credit, împrumutul a fost acordat în schimbul perceperii unei dobânzi variabile/modificabile începând cu cel de-al doilea an de creditare, însă omisiunea instituției de credit de a prevedea în contract criterii clare și obiective în raport de care se stabilește dobânda aniversară revizuibilă este imputabilă acesteia, iar clauzele astfel incluse în contract se sancționează în baza art. 4 din Legea nr. 193/2000, cu consecințele prevăzute de art. 6 din același act normativ. Prezintă relevanță, din perspectiva legislației privind protecția drepturilor consumatorului, ca acesta din urmă să aibă posibilitatea, la încheierea contractului, să prevadă condițiile în care costurile vor evolua, numai astfel fiind posibil a se elimina poziția de inegalitate în care părțile acționează în cadrul unui asemenea raport juridic. Previzibilitatea trebuie raportată în primul rând la poziția pe care situează consumatorul la încheierea contractului, în sensul că acestuia trebuie să i se ofere informații complete și transparente despre condițiile în care se va derula raportul contractual pe toată perioada menționată în contract. Informarea ulterioară a consumatorului, inclusiv în caz de litigiu, cu privire la temeinicia motivelor care au determinat creșterea costurilor contractului devine, în contextul prezentat, lipsită de relevanță.

Nu poate fi reținut argumentul întemeiat pe dispozițiile pct. 1 lit. a) alin. (2) din Anexa Legii nr. 193/2000, deoarece în baza acestui text legal este necesar ca motivația întemeiată, legată de variația indicilor bancari ori de creșterea costurilor de creditare și în general de evoluția pieței financiar-bancare, să fie trecută în mod concret în contract, prin raportare la noțiuni ușor identificabile și determinabile în raport de elemente obiective, în scopul eliminării oricărui arbitrariu în evoluția ulterioară a raportului contractual.

Înalta Curte reține, totodată, că problematica variațiilor costurilor unui contract încheiat între un operator economic și un consumator a fost tratată în repetate rânduri de C.J.U.E., care, în jurisprudența sa, a stabilit că este necesară inserarea în asemenea contracte a unor criterii clare și inteligibile, în baza cărora consumatorul să poată prefigura eventualele modificări ale costurilor contractuale, dat fiind că sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva 93/13 - transpusă prin Legea nr. 193/2000 - se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl determină să adere la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora. Astfel, în Hotărârea din 21.03.2013 în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG, C.J.U.E. a reținut că, în ceea ce privește aprecierea care trebuie realizată în privința unei clauze care permite unui vânzător sau furnizor să modifice unilateral costurile serviciului care trebuie furnizat, prezintă o importanță esențială în acest scop aspectul dacă, pe de o parte, în contract se indică în mod transparent metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat sau motivele acestei variații, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri, și, pe de altă parte, dacă acești consumatori dispun de dreptul de a pune capăt contractului în cazul în care aceste costuri ar fi efectiv modificate (par. 49). S-a reținut de asemenea că în ceea ce privește, în primul rând, obligația de informare a consumatorului, că este esențial ca persoana fizică ce are calitatea de consumator să fie informată de către vânzător sau furnizor despre conținutul dispozițiilor în cauză (par. 50), precum și faptul că lipsa unei informări în acest sens înaintea încheierii contractului nu poate, în principiu, să fie compensată prin simplul fapt că, în cursul executării contractului, consumatorii vor fi informați despre modificarea costurilor cu un preaviz rezonabil și despre dreptul lor de a rezilia contractul în cazul în care nu doresc să accepte această modificare (par. 51).

Constatând că a dispărut temeiul care justifica reținerea de către recurenta- pârâtă a sumelor încasate în plus ca urmare a majorării dobânzii, în temeiul art. 1092 din C. civ. de la 1864, Înalta Curte apreciază că este justificată obligarea pârâtei la restituirea către reclamanți a sumei reprezentând diferența eventuală dintre dobânda efectiv achitată și cea datorată conform ratei de 8,5 % pe an, inițial convenită la data încheierii contractului, la care se vor adăuga dobânzile legale penalizatoare, conform art. 1 alin. (3) și art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Față de acestea, găsind că nu este incident motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 Noul C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a Noul C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul.

Așa fiind,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta C. S.A. BUCUREȘTI împotriva deciziei nr. 128/2018 din 01 martie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția Civilă, în dosarul nr. x/2016.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 mai 2019.