ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1413/2019

Ședința publică din data de 20 septembrie 2019

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A., au solicitat instanței constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale cuprinse în contractul de credit nr. x/31.01.2007, respectiv art. 4, art. 4.3, art. 5 pct. 5.1, 5.2, 5.4, art. 6 pct. 6.1, 6.2 referitoare la dobândă, rambursare și comisioane, obligarea pârâtei să elimine din convenția de creditare clauzele a căror nulitate se constată, obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate în plus în temeiul acestor clauze considerate abuzive, cu titlu de dobândă și comision de administrare, constatarea caracterului abuziv al acțiunii băncii de a proceda la denominarea plăților în franci elvețieni și obligarea băncii la refacerea scadențarului la cursul CHF valabil la data acordării creditului.

Prin sentința civilă nr. 2530 din 21 aprilie 2016,Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., și a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei de la art. 4.3 din contractul de credit nr. x/31.01.2007 astfel:

"Banca poate modifica rata dobânzii curente în funcție de evoluția pieței financiare, aducând la cunoștința împrumutatului noua valoare a acesteia prin afișare la sediile Băncii. Rata dobânzii astfel modificată intră în vigoare la data afișării", precum și a clauzei de la art. 5.2 din același contract de credit, astfel:

"Valoarea ratelor se poate modifica automat ca urmare a modificării ratei dobânzii curente în condițiile art. 4.3", obligând pârâta să restituie reclamanților sumele achitate cu titlu de dobândă în baza părților declarate abuzive ale clauzelor arătate până la data de 21.04.2016 și respingând ca neîntemeiate celelalte capete ale cererii de chemare în judecată. Prin aceeași sentință, a fost obligată pârâta la plata către reclamanți a sumei de 1.000 RON cu titlul de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 2530 din 21 aprilie 2016 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, pârâta S.C. C. S.A. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1576A/2017 din 6 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, s-a admis apelul pârâtei, a fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că a fost obligată pârâta să restituie reclamanților sumele achitate cu titlu de dobândă în baza părților declarate abuzive ale clauzelor arătate până în luna august 2010, inclusiv.

S-au menținut restul dispozițiilor sentinței și s-a respins ca neîntemeiată cererea intimaților de acordare a cheltuielilor de judecată în apel.

În termen legal, reclamanții A. și B. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1576A/2017 din 6 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 8 decembrie 2017.

Recurenții-reclamanți se raportează prin motivele de nelegalitate invocate la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., conform cărora hotărârea poate fi casată când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Subsumat acestui motiv de nelegalitate, recurenții au susținut, în esență, că instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile art. 35 coroborat cu art. 37 lit. c), d) și e), art. 95 alin. (4) din O.U.G. nr. 50/2010, art. 1196 C. civ.

În argumentarea cererii de recurs, enumerând principalele modificări aduse prin O.U.G. nr. 50/2010, recurenții susțin, în esență, că instanța de apel în mod greșit a reținut că prin modificarea în mod unilateral de către bancă a marjei băncii nu au fost încălcate prevederile art. 35 și 37 din O.U.G. nr. 50/2010.

Astfel, coroborând prevederile art. 7 pct. 4 cu art. 35 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 50/2010, rezultăîn mod cert că dobânda face parte din costul contractului de credit, astfel încât sintagma "oricăror altor costuri aferente contractului" înglobează în ea însăși și noțiunea de dobândă, respectiv de marja băncii. Mai mult decât atât, același art. 35 la alin. (3) prevede faptul că orice modificare a nivelului costurilor creditului, potrivit condițiilor contractuale, naște în sarcina creditorului obligația de a notifica consumatorul în scris.

Or, din actele existente la dosarul cauzei nu există niciun înscris în acest sens care să facă dovada îndeplinirii acestor obligații de către banca intimată astfel încât să se poată considera ca recurenților le-ar fi fost adusă la cunoștință această majorare a cuantumului marjei și că aceștia au acceptat-o.

Consideră ca instanța de apel a apreciat în mod greșit că dacă "marja băncii" nu este enumeratăîn mod expres printre comisioanele, taxele, tarifele, spezele bancare sau orice alte costuri aferente contractului, acest fapt permite modificarea în mod unilateral de către bancă a acesteia atunci când procedează la stabilirea formulei de calcul a dobânzii care nu exista anterior în contract, dispozițiile art. 35 din O.U.G. nr. 50/2010 nu sunt încălcate.

Cât privește modalitatea de interpretare a art. 37 lit. c), d) și e) de către Curtea de Apel București, apreciază ca aceasta s-a făcut în mod eronat și fără a ține cont și de dispozițiile lit. a) și b) ale aceluiași articol. Astfel, lit. a) a art. 37 stabilește că dobânda va fi raportată la fluctuațiile indicilor de referință EURIBOR/ROBOR/LIBOR/rata dobânzii de referință a BNR, în funcție de valută creditului, la care creditorul poate adaugă o anumită marjă, fixă pe toata durata derulării contractului; iar la lit. c) a aceluiași articol se prevede că valoarea marjei și valoarea indicilor de referință pot fi reduse.

Formula de calcul, care trebuia să fie menționată în mod detaliat de către bancă, nu presupune și o majorare a marjei băncii, neexistând niciun articol din O.U.G. nr. 50/2010 care să permită acest lucru, dimpotrivă, se vorbește despre reducerea marjei și nicidecum despre majorarea acesteia.

Pe cale de consecința, rezulta fără putință de tăgada faptul ca în mod eronat instanța de apel a interpretat norma legală aplicabilăîn prezenta spețăși a apreciat ca intimata putea să majoreze marja băncii față de cea care fusese stabilita anterior, la data semnării contractului de credit.

Mai mult decât atât, prin prisma naturii apelului ca și cale devolutivă de atac, instanța de apel avea posibilitatea de a analiza motivele de apel invocate de banca și apărările formulate de către apelanții-reclamanți și să analizeze dispozițiile art. 35 și 37 lit. c), d) și e) din O.U.G. nr. 50/2010 și prin raportare la prevederile art. 40 și 41 din același act normativ.

Astfel, Curtea, nu ar fi putut să considere că banca avea posibilitatea de a modifica în mod unilateral cuantumul marjei prin actul adițional, în condițiile în care art. 40 alin. 1interzice modificarea clauzelor contractuale în mod unilateral de către creditor, fără încheierea unui act adițional acceptat de către consumator iar alin. (3) al aceluiași articol stabilește și sancțiunea pentru nerespectarea acestor dispoziții legale, respectiv nulitatea de drept a acestor modificări.

Art. 41 la alin. (1) și (3) stabilește faptul că orice modificare cu privire la costurile contractului (inclusiv marja băncii) trebuie făcută prin notificare scrisă a consumatorului cu cel puțin 30 de zile înainte de aplicarea acestora, iar în cazul în care nu se primește un răspuns din partea consumatorului, acest lucru nu se consideră acceptare tacităși contractul rămâne neschimbat. Introducerea în actele adiționale a oricăror altor prevederi decât cele impuse de prezenta ordonanță de urgență sunt considerate nule de drept.

În același sens este și reglementarea adusă de art. 95 alin. (4) din O.U.G. nr. 50/2010 care prevede că se interzice introducerea în actele adiționale a altor prevederi decât cele din prezenta ordonanță de urgență, majorarea marjei băncii fiind o astfel de prevedere. Pe cale de consecință, câtă vreme banca nu numai că nu și-a îndeplinit obligațiile stabilite de lege prin art. 35 alin. (3), art. 37 lit. a) și c), art. 40 și art. 41 din O.U.G. nr. 50/2010, neemițând și netransmițând nicio notificare către recurenții-reclamanți prin care sa le aducă la cunoștința modificările pe care dorește să le opereze prin actul adițional, însă nici în momentul în care aceștia s-au prezentat la bancă nu le-a oferit posibilitatea negocierii, instanța de apel nu avea niciun temei legal sau de facto care să îi permită să considere că în speță se aplică acceptarea tacită, câtă vreme poziția D. a fost una fermă, refuzând să accepte și să semneze un astfel de act adițional.

Referitor la interpretarea dispozițiilor art. 95 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010 coroborat cu art. 1196 C. civ., în ceea ce privește problema acceptării tacite/neacceptării actului adițional de către reclamanți, instanța de apel nu a ținut cont de faptul că aceștia și-au exprimat dezacordul față de actul adițional, în mod verbal, când s-au prezentat la bancă în toamna anului 2010.

Mai mult decât atât, banca nu a dovedit niciodată contrariul și nici nu a putut proba că i-ar fi notificat pe recurenții-reclamanți cu privire la încheierea actului adițional neconformitate cu dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010.

În susținerea criticilor apreciază că trebuie avute în vedere art. 40 alin. (1)-(3), art. 41 din O.U.G. nr. 50/2010.

Chiar dacă potrivit alin. (5) al art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 actele adiționale comunicate și nesemnate de către părți se consideră ca fiind acceptate tacit, această acceptare vizează clauzele obligatorii în vederea alinierii creditelor cu normele UE și, nicidecum, în ceea ceprivește clauzele ce ar nefavorabile debitorului obligației, cu atât mai mult că nu a existat o negociere. Creditorul nu se poate prevala de acceptarea tacită pentru acele clauze din actele adiționale care nu au legătură cu alinierea contractului la O.U.G. nr. 50/2010.

Din coroborarea și interpretarea normelor legale, rezidă faptul că Actul Adițional ce avea rolul de a armoniza clauzele din convenția de credit cu O.U.G. nr. 50/2010 se considera acceptat tacit doar în măsura în care nu se introduceau prevederi care să facă mai oneroase obligațiile debitorilor.

Astfel, majorarea marjei băncii de la 4.9% la 6.21% este inacceptabilă și nu poate fi primită, instanța de apel reținând în mod eronat că această majorare era conformă cu O.U.G. nr. 50/2010 și că nu ne aflăm în prezența unei clauze cu caracter abuziv.

Componenta abuzivă, apreciază recurenții, este dată de faptul că aceste clauze nu sunt negociate direct cu consumatorul, deoarece debitorul nu a avut posibilitatea de a îi influența conținutul, având doar dreptul de a accepta sau nu contractul de adeziune, cu clauze standard aplicabile de banca în cazul acestui tip de credit, pe de o parte.

Conchizând, atât norma de drept comun (art. 1196 C. civ.), cât și norma de drept special (art. 35, art. 37, art. 40, art. 41 și art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010) stabilesc în mod clar și fără echivoc situațiile în care ne aflăm în prezența unei acceptări tacite și situațiile în care este necesar acordul și acceptul consumatorului în mod expres, prin semnarea actului modificator, în speță actul adițional la contractul de credit.

Au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate cu consecința menținerii sentinței primei instanțe.

Prin întâmpinarea înregistrată la 12 octombrie 2018, intimata-pârâtă C. S.A. a invocat, în principal, nulitatea recursului apreciind că motivele nu se încadrează în niciunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. și în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenții-reclamanți au solicitat respingerea apărărilor formulate de intimata-pârâtă.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., iar prin încheierea din 23 martie 2018 s-a dispus comunicarea acestuia părților, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 1 martie 2019, a fost respinsă excepția nulității recursului și, constatându-se că recursul reclamanților este admisibil în principiu și că sunt întrunite dispozițiile art. 493 alin. (7) Cod procedurăcivilă, s-a stabilit termen pentru soluționarea acestuia.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate constată că recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. nu este fondat, pentru considerentele ce urmează:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, însă, în cauză, acest motiv de recurs nu-și găsește incidența, față de împrejurarea că aplicarea art. 35, art. 37, art. 40, art. 41 și art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, a căror încălcare o reclamă recurenții, s-a făcut în litera și spiritul legii.

Aceste texte legale nu pot fi interpretate decât în contextul respectării obligatorii a prevederilor ordonanței referitoare la alinierea contractelor de credit, respectiv a art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010.

Potrivit art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, în forma în vigoare de la publicare până la 02.01.2011, când textul a suferit modificări prin Legea nr. 288/2010 de aprobare a ordonanței:

"(1) Pentru contractele aflate în curs de derulare, creditorii au obligația ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, să asigure conformitatea contractului cu dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență.

(2) Modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiționale în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență.

(3) Creditorul trebuie să poată face dovada că a depus toate diligențele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiționale.

(4) Se interzice introducerea în actele adiționale a altor prevederi decât cele din prezenta ordonanță de urgență. Introducerea în actele adiționale a oricăror altor prevederi decât cele impuse de prezenta ordonanță de urgență sunt considerate nule de drept.

(5) Nesemnarea de către consumator a actelor adiționale prevăzute la alin. (2) este considerată acceptare tacită."

Prin urmare, în varianta inițială a O.U.G. nr. 50/2010, la art. 95 se prevedea că alinierea contractelor de credit la acest act normativ era obligatorie, nefiind admise derogări nici din partea consumatorilor, nici din partea băncii, astfel că în speță, nu suntem în situația unei modificări contractuale prin libera voință a părților, ci în situația conformării contractului în derulare cu prevederile ordonanței, fiind nefondate criticile recurenților-reclamanți sub aspectul aplicării greșite a dispozițiilor art. 40, art. 41, art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010.

Cum în mod legal a reținut și instanța de control judiciar, banca s-a conformat exigențelor primului alineat al art. 95 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010, actul adițional a fost considerat acceptat tacit și, pentru viitor, prevederile acestuia au înlocuit clauza din contractul inițial, anulată de prima instanță.

Astfel, între părțile din prezenta cauză a intervenit o modificare a contractului de credit în condițiile art. 95 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010 în forma inițială, cerințele legale prevăzute de acest text fiind satisfăcute. Acceptarea tacită a produs efecte în speță, dată fiind lipsa notificării în termenul de 60 de zile prevăzut de art. II din Legea nr. 288/2010 (pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori), potrivit căruia actele adiționale încheiate și semnate până la data intrării în vigoare a prezentei legi în vederea asigurării conformității contractelor cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010 își produc efectele în conformitate cu termenii contractuali agreați între părți (alin. (1). Actele adiționale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a prezentei legi, își vor produce efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate, cu excepția cazului în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi (alin. (2).

Totodată, nu se poate reține o încălcare a prevederilor art. 35 din O.U.G. nr. 50/2010, întrucât s-a arătat cu justețe că modificarea propusă nu majorează comisioane, taxe, speze bancare sau alte costuri aferente contractului, ci doar stabilește explicit formula de calcul a dobânzii (în lipsa oricărei asemenea formule existente anterior în contract).

De asemenea, marja băncii nu este, ea însăși, încadrabilă în noțiunile de "comisioane, taxe, speze bancare sau alte costuri aferente contractului", aceasta reprezentând doar un element în formula de calcul a dobânzii, iar recurenții, în mod greșit se prevalează de o încălcarea a dispozițiilor art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010, în condițiile în care aceste prevederi nu interzic majorarea marjei băncii.

În forma aplicabilă la momentul comunicării actului adițional (septembrie 2010), prevederile art. 37 lit. c), d), e) din O.U.G. nr. 50/2010 aveau următorul conținut:

"În contractele de credit cu dobândă variabilă se vor aplica următoarele reguli:

c) în acord cu politica comercială a fiecărei instituții de credit, prin excepție de la prevederile lit. b), valoarea marjei și valoarea indicilor de referință pot fi reduse;

d) formula după care se calculează variația dobânzii trebuie indicată în mod expres în contract, cu precizarea periodicității și/sau a condițiilor în care survine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării, cât și în cel al reducerii acesteia;

e) elementele care intră în formula de calcul a variației dobânzii și valoarea acestora vor fi afișate pe site-urile și la toate punctele de lucru ale creditorilor."

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu se confirmă motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și invocat de recurenți, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând și prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 1576A/2017 din 6 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat, menținând decizia recurată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 1576A/2017 din 6 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 septembrie 2019.