ÎCCJ, decizie (scj.ro #84875)

Hotărâre

judecătorească. Obligația motivării. Garanție a dreptului

la un proces echitabil.

Codul

de procedură civilă, art. 261 alin. (1) și art. 304 pct. 7

Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, art. 6

Cuprins pe materii:

Drept procesual civil

Indice alfabetic:

Decizie în interesul legii

Dreptul la un proces echitabil.

Hotărâre judecătorească. Obligația

motivării.

Prevederile

art. 261 alin. (1) din Codul de procedură civilă au consacrat

principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate

iar nerespectarea acestui principiu constituie motiv de casare potrivit art.

304 pct. 7 din Codul de procedură civilă, rolul textului fiind acela

de a se asigura buna administrare a justiției și posibilitatea

exercitării controlului judiciar.

Faptul

că în materia dedusă judecăți, a fost pronunțată

o decizie în interesul legii de către Secțiile Unite ale Înaltei

Curți de Casație și Justiție, nu scutește

judecătorul unei cauze de a-și motiva hotărârea și de a

analiza susținerile părților, cu raportare directă la situația

de fapt și de drept.

Î.C.C.J,  Secția contencios administrativ și fiscal

Decizia

nr. 1540 din 17 martie 2010

Prin

cererea adresată Curții de Apel Cluj-Napoca, reclamanta S.C. „O” SRL

a chemat în judecată pârâții Ministerul Finanțelor Publice,

Agenția Națională de Administrare Fiscală și

Direcția Generală a Finanțelor Publice Sălaj, solicitând ca

după administrarea probelor și soluționarea fondului să se

dispună: anularea Deciziei nr.74 din 10 martie 2009, emisă de M.F.P.

A.N.A.F, Direcția generală de soluționare a contestațiilor,

prin care i s-a respins contestația formulată împotriva Deciziei de

impunere nr.1552 din 7 aprilie 2005, ca nelegală și netemeinică,

cu consecința anulării impunerilor reținute în titlul de

creanță mai sus menționat, reprezentând TVA și accesorii,

respectiv impozit pe profit și accesorii, în valoare totală de

810.361 lei; cu cheltuieli de judecată conform art.274 și

următoarele Cod procedură civilă compuse din taxa de timbru, timbru

judiciar, onorariu avocațial și altele.

În

motivarea acțiunii reclamanta arată că TVA și impozitul pe

profit stabilite de plată de către organele fiscale în urma

controlului efectuat și soldat cu decizia de impunere nr.1552/2005 nu sunt

datorate deoarece determinarea acestor sume a fost făcute în mod eronat,

dându-se textelor de lege o interpretare restrictivă și extrapolând

cu acte normative ulterioare care nu au incidență în speță.

Arată

că organul de control a sesizat concomitent și organele de cercetare

penală care s-au finalizat prin neînceperea urmăririi penale

față de administratorul societății.

Reclamanta

susține că societatea a procedat legal la deducerea cheltuielilor cu

materialele de construcții folosite pentru lucrări deoarece acestea

din urmă au fost efectiv executate, iar cheltuielile au fost aferente

realizării veniturilor.

În

plus, contabilitatea firmei reține toate documentele operative

justificative precum și documentele financiar-contabile, potrivit Legii

nr.82/ 1990.

Se mai

învederează faptul că facturile conțin elementele principale,

respectiv datele furnizorilor, denumirea materialelor, cantitate, prețul,

ștampila, că acest aspect nu s-a contestat de către organul

fiscal, ci doar faptul că, în parte din ele lipsesc datele de identificare

ale delegatului și datele privind mijloacele de transport, semnătura

de primire a beneficiarului așa încât, în opinia reclamantei invocarea

lipsei calității de document justificativ al facturilor emise de

furnizori fără a se ține seama de sensul art.4 alin.(1) și

alin.(6) lit. m din O.U.G. nr.217/1999 pentru modificarea și completarea

OG nr. 70/1994 privind impozitul pe profit constituie o gravă eroare

și o interpretare partizană a acestui act normativ.

În

opinia reclamantei lipsurile constatate constituie deficiențe care pot fi

încadrate în textul permisiv de sub pct.119 din Regulamentul de aplicare al

legii contabilității.

În

privința neacordării nedeductibilității TVA înscrisă

în facturile de aprovizionare emise în anul 2000 reclamanta susține

că organele fiscale nu au ținut seama de cadrul legal privind modul

de definire a „documentului justificativ” și de faptul că societatea,

în calitate de beneficiar, nu avea posibilitatea și abilitarea legală

pentru verificarea furnizorului în ceea ce privește calitatea lui de

plătitor al TVA.

Prin sentința nr.352 din 2.07.2009 a Curții de Apel Cluj a fost

respinsă acțiunea formulată de reclamanta S.C. „O” SRL împotriva

Ministerului Finanțelor Publice, Agenția Națională de

Administrare Fiscală și Direcția Generală a Finanțelor

Publice Sălaj,.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a

reținut că prin acțiunea introductivă reclamanta a

contestat decizia de impunere nr.1552 din 7 aprilie 2005 emisă de

Activitatea de Inspecție Fiscală din cadrul D.G.F.P. Sălaj.

Instanța a reținut că organele fiscale au făcut

constatări în legătură cu operațiuni comerciale de

aprovizionare cu materiale de construcții efectuate de societate și

pentru care furnizorii mărfurilor au emis facturi, considerate ulterior ca

fiind fictive.

Contestația reclamantei a fost respinsă prin decizia nr.74 din 10

martie 2009 emisă de Ministerul Finanțelor Publice – Agenția

Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală

de Soluționare a Contestațiilor.

Instanța a reținut că în materia impozitului pe profit factura,

ca document contabil justificativ trebuie să cuprindă toate

elementele prevăzute de pct.119 din Regulamentul contabil, inclusiv datele

de identificare ale delegatului, date privind mijlocul de transport, data

și ora expedierii, precum și semnătura de primire a mărfii.

Instanța a constatat, din analiza materialului probator, că facturile

fiscale în cauză nu au fost completate cu toate datele și elementele

prevăzute în formularul cu regim special de înscriere și numerotare,

reținând și faptul că prin Decizia nr.V din 15 ianuarie 2007 a

Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție s-a  statuat că TVA nu poate fi dedusă și

nici nu se poate diminua baza impozabilă la stabilirea impozitului pe

profit în situația în care documentele justificative prezentate nu

conțin sau nu furnizează toate informațiile prevăzute de

dispozițiile legale în vigoare la data efectuării operațiunii

pentru care se solicită deducerea TVA.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta

S.C. „O” SRL solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate,

rejudecarea cauzei și admiterea cererii și anularea Deciziei nr.74

din 10.03.2009 emisă de A.N.A.F. și, în subsidiar, casarea

sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivele de recurs se critică soluția instanței de fond

deoarece:

- starea de fapt nu a fost reținută în mod obiectiv.

Instanța de fond a reținut inexistența Notelor de recepție

pentru facturile din Anexa 1, la raportul de inspecție, dar concluzia este

greșită pentru că aceste note de recepție au existat în

contabilitatea S.C. „O” SRL dar nu au fost luate în considerarea de organele

fiscale pentru că au fost considerate „ca fiind aferente unor facturi

catalogate false”.

Este invocat și faptul că lucrările de construcție

există în materialitatea lor pentru că s-au întocmit recepții

finale de către beneficiar, așa cum rezultă din Raportul de

expertiză tehnică întocmit în dosarul penal.

- interpretarea normei de drept s-a făcut în mod restrictiv cu toate

că textul incident nu reține o formulare imperativă.

Pentru că pct.119 din Regulamentul de aplicare a legii

contabilității nr.82/1991, în alin.2, prevede că „documentele

justificative cuprind,

de regulă

, următoarele elemente

principale….”, recurenta  consideră că această

sintagmă nu înseamnă că pot fi înlăturate facturile care nu

conțin toate datele din cuprinsul actului și ar fi trebuit ca

legiuitorul să fi prevăzut și sancțiunea pentru

nerespectarea formei;

- s-a făcut incidentă o nouă formă de drept ulterioară

unei stări de fapt anterioare.

Instanța de fond a invocat și Decizia nr.V din 15.01.2007 a

Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție, deși numai este incidentă unei perioade ulterioare

controlului.

După examinarea motivelor de recurs, a dispozițiilor legale incidente

în cauză, Înalta Curte a admis recursul declarat pentru următoarele

considerente:

Litigiul ce a fost soluționat de instanța de fond vizează

stabilirea unor obligații de plată în sarcina reclamantei

reprezentând TVA, impozit pe profit, majorări de întârziere și

penalități aferente acestora plecând de la faptul că organele

fiscale au considerat că un număr de facturi, evidențiate în

Anexa nr.1 la Raportul de inspecție fiscală nu îndeplinește

calitatea de document justificativ pentru că nu au fost efectuate

operațiunile economico-financiare cu acele societăți comerciale.

Susținerile părților în această privință au fost

diametral opuse, iar instanța de fond s-a limitat la a invoca

dispozițiile art.21 alin.4 lit.f), art.145 alin.8 lit.a) și b) din

Codul fiscal, dispozițiile art.6 alin.2 din Legea nr.92/ 1991 și cele

ale Deciziei nr.V din 15.01.2007 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție dar fără a analiza, în concret, în ce măsură

facturile fiscale întocmite în anul 2000 sunt sau nu document justificativ, în sensul

legii.

Potrivit art.261 alin.1 Cod procedura civilă, hotărârea

instanței de fond trebuie să cuprindă, între altele, motivele de

fapt și de drept care au format convingerea instanței și cele

pentru care au fost înlăturate susținerile părților.

Acest text a consacrat principiul potrivit căruia hotărârile trebuie

să fie motivate, iar nerespectarea acestui principiu constituie motiv de

casare potrivit art.304 pct.7 Cod procedura civilă, rolul textului fiind

acela de a se asigura o bună administrare a justiției și pentru

a se putea exercita controlul judiciar de către instanțele

superioare.

De altfel, chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului (vezi cauza Achina

împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României) subliniază rolul pe

care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art.6 paragraf 1

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și arată

că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât

dacă susținerile părților sunt examinate de către

instanță, aceasta având obligația de a proceda la un examen

efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă sau cel

puțin de a le aprecia.

A nu motiva o hotărâre și a nu prezenta argumentele pentru care au

fost înlăturate susținerile părților, echivalează cu o

necercetare a fondului cauzei.

Faptul că în această materie a fost pronunțată o decizie în

interesul legii de către Secțiile Unite ale Înaltei Curți de

Casație și Justiție, nu scutește judecătorul unei

cauze de a-și motiva hotărârea și de a analiza susținerile

părților, cu raportare directă la situația de fapt și

de drept.

De aceea, în baza art.312  alin.3 și 5 Cod procedura civilă,

raportat la art.20 din Legea nr.554/2004, recursul declarat a fost admis,

sentința atacată a fost casată iar cauza a fost trimisă

spre rejudecare aceleiași instanțe.