ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2581/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 12354 din 26.10.2016 pronunțată în Dosarul nr. x/2015, Judecătoria Timișoara a admis în parte excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtul - reclamant reconvențional prin întâmpinare, respectiv în ceea ce privește valoarea lipsei de folosință anterioară datei de 30.07.2012 și, pe cale de consecință, a respins, ca prescrisă, cererea formulată și precizată de reclamantele - pârâte reconvențional S.C. A. S.R.L., S.C. B. S.A. și S.C. C. S.A. în contradictoriu cu pârâtul - reclamant reconvențional Institutul Național de Cercetare - Dezvoltare în Sudură și încercări de Materiale - ISIM Timișoara pentru despăgubirile solicitate cu titlu de valoare de lipsă de folosință anterior datei de 30.07.2012; a respins, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de reclamantele - pârâte reconvențional, prin întâmpinarea la cererea reconvențională; a admis, in parte, cererea formulată și precizată de reclamantele - pârâte reconvențional S.C. A. S.R.L., S.C. B. S.A. și S.C. C. S.A., în contradictoriu cu pârâtul - reclamant reconvențional Institutul Național de Cercetare - Dezvoltare în Sudură și încercări de Materiale - ISIM Timișoara; a obligat pârâtul - reclamant reconvențional ia plata către reclamanta - pârâtă reconvențional S.C. A. S.R.L. a sumei de 2.721,825 curo, la cursul BNR din data plății, reprezentând lipsa de folosință pentru spațiul de 19,15 mp destinat hidroforului situat la parterul halei IV din imobilul construcție situat în jud. Timiș, aferentă perioadei 30.07.2012 -31.05.2016, precum și a sumei de 13.150,775 euro, la cursul BNR din data plății, reprezentând lipsa de folosință pentru magazia de 67,53 mp destinată punctului termic, alipită balei VI din același imobil, aferentă perioadei 30.07.2012 - 31.05.2016, a respins în rest cererea formulată și precizată ca neîntemeiată, a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională formulată de pârâtul - reclamant reconvențional Institutul Național de Cercetare - Dezvoltare în Sudură și încercări de Materiale - ISIM Timișoara în contradictoriu cu reclamantele - pârâte reconvențional S.C. A. S.R.L., S.C. B. S.A. și S.C. C. S.A., a compensat în totalitate cheltuielile de judecată efectuate de părți.

Prin Decizia nr. 1439/A din 5 decembrie 2017 a Tribunalului Timiș, secția I civilă, s-a admis apelul declarat de apelantele-reclamante S.C. A. S.R.L., S.C. B. S.A. și S.C. C. S.A. împotriva sentinței civile 12354 din 26.10.2016, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul x/2015

A fost schimbată, în parte, hotărârea apelată, în sensul că s-a respins, ca prescrisă, cererea reconvențională formulată de pârâtul-reclamant reconvențional Institutul Național de Cercetare - Dezvoltare în Sudură și încercări de Materiale ISIM Timișoara.

S-au menținut în rest dispozițiile sentinței apelate.

S-a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-pârât Institutul Național de Cercetare - Dezvoltare în Sudură și încercări de Materiale ISIM Timișoara împotriva aceleiași hotărâri.

A fost obligat intimatul-pârât Institutul Național de Cercetare - Dezvoltare în Sudură și încercări de Materiale ISIM Timișoara la plata sumei de 20 de RON către apelantele-reclamante S.C. A. S.R.L., S.C. B. S.A. și S.C. C. S.A., respectiv câte 6,66 RON către fiecare dintre acestea, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în apel.

Au fost compensate restul cheltuielilor de judecată efectuate de părți în apel.

A fost obligata reclamanta S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 5.701,13 RON, reprezentând diferență de taxă judiciară de timbru datorată în primă instanță în contul "Taxe judiciare de timbru și alte taxe de timbru" al bugetului local al Municipiului Timișoara.

A fost obligată reclamanta S.C. B. S.A. la plata sumei de 7.854 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru datorată în primă instanță în contul "Taxe judiciare de timbru și alte taxe de timbru" al bugetului local al Municipiului Timișoara.

A fost obligată reclamanta S.C. C. S.A. la plata sumei de 5.239,55 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru datorată în primă instanță, în contul "Taxe judiciare de timbru și alte taxe de timbru" al bugetului local ai Municipiului Timișoara.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L. Timișoara și pârâtul Institutul Național de Cercetare - Dezvoltare în Sudură și încercări de Materiale ISIM Timișoara, ce au fost înaintate, spre soluționare, Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, fiind fixat termen de judecată la 20 iunie 2018, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în judecarea cererilor de recurs.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale în soluționarea recursurilor, în raport de dispozițiile art. 97 pct. 1 coroborate cu art. 5 alin. (3) și art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepția, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă:

"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege;

Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța care a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora; "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care prevede că; "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de alte instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de competență în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și Justiție "potrivit competenței sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin,(3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Noul C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanțelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispozițiile art. 483 alin. (4) din C. proc. civ.

5 curțile de apel simt competente să soluționeze recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.

Cum în speță, judecătoria a fost instanța învestită cu soluționarea fondului, iar soluționarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul, rezultă că nu este incidență norma art-97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competența în materia recursului a instanței supreme.

O altfel de interpretare care să atribuie competența de drept comun a instanței supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna, în realitate, crearea pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, în contradicție cu dispozițiile constituționale (conform art. 126 alin. (2) din Constituție "competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege") și cu cele ale art. 122 C. proc. civ. ("reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod").

În aplicarea acestor norme, competența de soluționare în cauză a recursurilor declarate împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Timiș revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Timișoara, instanță în favoarea căreia Înalta Curte urmează să decline competența de soluționare a recursurilor, văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină în favoarea Curții de Apel Timișoara competența de soluționare a recursurilor declarate de reclamanta S.C. A. S.R.L. Timișoara și de pârâtul Institutul Național de Cercetare - Dezvoltare în Sudură și încercări de Materiale ISIM Timișoara împotriva Deciziei nr. 1439/A din 5 decembrie 2017 a Tribunalului Timiș, secția I civilă.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20.06.2018.