ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 186/2012
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 186/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Prin Sentința penală
nr. 25 din 24 ianuarie 2011 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul nr.
1372/118/2010 s-au hotărât următoarele:
În baza art. 255 alin. (1) C. pen. a fost
condamnat inculpatul N.I. la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru infracțiunea
de dare de mită.
În baza art. 81 C.
pen. s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei principale pe
durata termenului de încercare de 2 ani și 6 luni, stabilit conform art. 82 C.
pen., compus din cuantumul pedepsei aplicate la care se adaugă un interval de
timp de 2 ani.
În baza art. 71 alin.
(1), (2) C. pen. i-au fost interzise inculpatului exercițiul drepturilor prev.
de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.
În baza art. 71 alin.
(5) C. pen. pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei principale
a fost suspendată și executarea pedepselor accesorii.
În baza art. 255
alin. (1) C. pen. a fost condamnat inculpatul I.N. la pedeapsa de 6 luni
închisoare pentru infracțiunea de dare de mită.
În baza art. 81 C.
pen. s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei principale pe
durata termenului de încercare de 2 ani și 6 luni, stabilit conform art. 82 C.
pen., compus din cuantumul pedepsei aplicate la care se adaugă un interval de
timp de 2 ani.
În baza art. 71 alin.
(1),2 C. pen. i-au fost interzise inculpatului exercițiul drepturilor prev. de
art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.
În baza art. 71 alin.
(5) C. pen. pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei principale
a fost suspendată și executarea pedepselor accesorii.
În baza art. 359
alin. (1) și (2) C. proc. pen. a atras atenția inculpaților asupra
nerespectării dispozițiilor art. 83 C. pen. privind revocarea beneficiului
suspendării condiționate a executării pedepsei în cazul săvârșirii unei noi
infracțiuni în termenul de încercare stabilit.
În baza art. 88 C.
pen. a fost dedusă din pedepsele aplicate inculpaților N.I. și N.M. perioada
reținerii de 24 de ore, începând cu data de 13 octombrie 2010 ora 18:00 la 14
octombrie 2010 ora 18:00.
În baza art. 11
pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. achita
pe inculpatul N.M. pentru comiterea infracțiunii de dare de mita prevăzută de
art. 255 alin. (1) C. pen., întrucât fapta nu a fost comisă de acesta.
A constatat că
inculpatul N.M. a fost reținut 24 de ore începând cu data de 13 octombrie 2010,
ora 18:00.
În baza art. 118 lit.
b) C. pen. s-a dispus confiscarea sumei de 1.500 RON ce a fost consemnată la
Trezoreria Municipiului Constanța în baza foii de vărsământ nr. 6 din 5
octombrie 2010 și a chitanței.
În baza art. 191
alin. (1) C. proc. pen. au fost obligați inculpații N.I. și I.N. la plata a
câte 600 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
În baza art. 192
alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile ocazionate de judecarea inculpatului N.M.
au rămas în sarcina statului."
Pentru a pronunța
hotărâre, tribunalul, pe baza tuturor probelor administrate în cauză a reținut
următoarele:
În noaptea de 12/13
octombrie 2010 lucrătorii de poliție din cadrul Postului de Poliție TF Palas au
depistat mai multe persoane, printre care și pe inculpatul N.M., în timp ce
sustrăgeau componente de cale ferată.
S-a procedat la
efectuarea formalităților necesare, în sensul aducerii suspectului la postul de
poliție și s-a consemnat în registrele de evidență constatarea infracțiunii
menționate cu număr de dosar 2732151/2010 .
S-a mai constatat că,
pentru a se asigura transportul bunurilor sustrase inculpatul N.M.,
coparticipant la acea infracțiune s-a folosit de un autoturism "X",
ce aparținea fratelui său I.N., motiv pentru care autoturismul respectiv a fost
adus la postul de poliție.
În dimineața zilei de
13 octombrie 2010, în jurul orei 8:00, s-au prezentat la postul de poliție
inculpații N.I. și I.N., tatăl, respectiv fratele inculpatului N.M., care s-au
interesat de situația juridică a acestuia din urmă și pentru a cere amănunte
legate de obținerea autoturismului "X", proprietatea inculpatului
I.N.
După ce inculpatul
N.M. a ieșit din Postul de poliție, inculpații N.I. și I.N. l-au abordat pe
lucrătorul de poliție Ț.M.G., care a înregistrat convorbirea purtată și care
i-a informat că, ceea ce s-a constatat este o infracțiune gravă pentru care se
prevede pedeapsa între 12 și 20 de ani, iar mașina a fost ridicată în vederea
confiscării, lucru ce i-a nemulțumit pe cei doi inculpați și l-au întrebat dacă
aceasta chestiune este rezolvabilă, pentru că ei au venit pregătiți.
După alte discuții pe
aceeași temă, la întrebarea adresată de lucrătorul de poliție cât ar fi dispuși
să dea, inculpatul I.N. a arătat că este pregătit cu suma de 10 milioane ROL ce
ar putea să i-o remită în 5 minute, însă martorul Ț.M.G. a motivat că este prea
multă lume prezentă și ar trebui să se întâlnească la ora 14:00, când va rămâne
singur în birou, ocazie cu care N.I. va da și o declarație pentru a se închide
dosarul, iar inculpatul I.N. va rezolva separat problema mașinii.
Martorul Ț.M.G. a
făcut un denunț către DGA - Serviciul Național Anticorupție Constanța și s-a
stabilit să se organizeze un flagrant la următoarea întrevedere cu inculpații.
Așa cum a rezultat
din procesul-verbal de redare a înregistrării realizată în mediul ambiental, la
data de 13 octombrie 2010, la ora 13:45 în biroul denunțătorului Ț.M.G. s-au
prezentat inculpații N.I. și I.N. care și-au anunțat prezența, iar lucrătorul
de poliție l-a întrebat pe inculpatul N.I. dacă la adus și pe N.M., întrucât
trebuie să-i restituie acestuia telefonul și i-a cerut să-l cheme și pe el în
birou.
Martorul Ț.M.G. i-a
restituit lui N.M. telefonul și portofelul, iar când i-a cerut inculpatului
N.I. să dea și o declarație acesta i-a amintit că are suma de bani, 1.500 RON
și nu ar mai avea rost să mai scrie o declarație, sugerându-i să o rupă pe cea
dată inițial.
N.M. s-a îndreptat
spre ușă, iar în acest timp, inculpatul N.I. i-a cerut inculpatului I.N. să
scoată banii din buzunar și să-i ofere lucrătorului de poliție, fapt ce s-a și
întâmplat, acesta din urma încredințându-i că își vor putea lua mașina, iar
dosarul se va închide, moment în care au intervenit lucrătorii de poliție de la
DGA care au organizat flagrantul, ocazie cu care a fost identificată și
ridicată și suma de 1.500 lei.
Inculpații au
recunoscut că au procedat în această manieră, inculpatul N.M. și-a explicat
gestul său prin aceea că era speriat de ceea ce i s-ar putea întâmpla fiului
sau, N.M. și că fiul sau I.N. ar putea rămâne fără mașină, I.N. a arătat că
mașina ce fusese indisponibilizată la poliție îi aparținea, fiind doar
împrumutată fratelui său pentru a face un transport și era un bun foarte
important pentru el. Ambii inculpați în fața instanței au încercat să
acrediteze ideea că, dacă lucrătorul de poliție nu ar fi avut o atitudine prin
care a sugerat că situația juridică creată ar putea găsi și o altă rezolvare
decât cea legală nu ar fi inițiat discuțiile legate de oferirea unei sume de
bani. Au precizat că inculpatul N.M. nu are nicio legătură cu ceea ce au făcut
ei.
Inculpatul N.M. a
arătat în declarația dată la procuror și în fața instanței că nu a asistat la
discuțiile purtate de fratele, respectiv tatăl său, însă pe drum a aflat de la
aceștia ce intenționează, iar a doua oară s-a deplasat la poliție numai pentru
că lucrătorul de poliție i-a spus că îi va restitui bunurile personale ce i-au
fost reținute.
Martorul Ț.M.G. a
arătat că inițial discuția a fost purtata cu inculpații N.I. și I.N., când
aceștia i-au oferit o sumă de bani pentru ca el să nu-și îndeplinească
atribuțiile de serviciu, însă ulterior când au stabilit o a doua întâlnire s-au
prezentat toți trei inculpații și toți trei i-au oferit suma de 1.500 RON.
Coroborând
declarațiile inculpaților, declarațiile denunțătorului, procesele-verbale de
înregistrare a convorbirilor și planșele foto atașate la dosar, instanța a
apreciat ca inculpații N.I. și I.N. se fac vinovați de comiterea infracțiunii
de dare de mită, întrucât aceștia cu știință, aflând de situația juridică a
inculpatului N.M. care era cercetat într-un dosar penal pentru infracțiunea de
furt, iar autoturismul folosit pentru comiterea faptei a fost indisponibilizat,
au oferit lucrătorului de poliție o sumă de bani tocmai pentru ca inculpatul
N.M. să fie scos din cauză, iar autoturismul să fie restituit.
În ceea ce-l privește
pe inculpatul N.M., instanța a constatat că probele administrate în cauză nu
converg spre ideea că inculpatul a avut vreo implicare în oferirea unei sume de
bani lucrătorului de poliție și nici nu a promis sau dat vreo sumă de bani
drept mită. Singurul lucru ce i s-ar putea imputa inculpatului N.M. este că a
fost prezent în biroul lucrătorului de poliție, atunci când fratele, respectiv
tatăl său au dat banii cu titlu de mită, însă prezența sa nu a fost
intenționată și cantonată pe rezoluția infracțională a celorlalți doi
inculpați, ci el s-a prezentat la sediul poliției pentru că lucrătorul de
poliție i-a cerut acest lucru, motivând că trebuie să-i restituie cu acea
ocazie telefonul mobil și portofelul și mai mult, el nici măcar nu a intrat din
propria inițiativă în birou, unde se reține comiterea faptei, ci așa cum se
poate sesiza și din planșe foto dar și din procesul-verbal de redare a
convorbirilor, lucrătorul de poliție a fost cel care i-a cerut inculpatului
N.I. să-l cheme și pe el să intre în birou ca să-i dea telefonul.
Instanța de fond a
apreciat că simpla prezență a inculpatului, doar ca urmare a cererii exprese a
denunțătorului de a fi prezent la locul faptei, nu poate duce la concluzia că
și acesta a avut vreo contribuție și reprezentarea celor întâmplate acolo, în
condițiile în care acesta nu a fost prezent nici la prima întrevedere, când
ceilalți doi inculpați au făcut promisiunile aferente.
Chiar dacă
denunțătorul a făcut afirmația că toți trei inculpații s-au prezentat la birou
și toți trei au oferit banii, aceste afirmații nu se coroborează cu celelalte
probe administrate în cauză și a fost înlăturată.
Așadar, instanța nu a
reținut inculpații I.N. și N.I. se fac vinovați de săvârșirea infracțiunii de
dare de mită, iar față de inculpatul N.M. a dispus achitarea în temeiul art. 10
lit. c) C. proc. pen.
La individualizarea
pedepselor ce au fost aplicate inculpaților N.I. și I.N., au fost avute în
vedere criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen., limitele de pedeapsă
prevăzute în partea specială a Codului penal, modalitatea concretă de comitere
a faptei, constând în oferirea unei sume de bani unui lucrător de poliție cu
scopul de a se ajunge ca o persoană bănuită de comiterea unei infracțiuni să nu
mai fie cercetată într-un dosar penal, dar și de derulare a evenimentelor,
modul concret în care și-a îndeplinit atribuțiile de serviciu lucrătorul de
poliție, natura relațiilor sociale lezate prin comiterea unei asemenea infracțiuni
și impactul negativ pe care îl au asemenea fapte în general.
S-au avut în vedere
și datele ce caracterizează persoana inculpaților, inculpatul N.I., are vârsta
de 54 de ani, este căsătorit, are 4 copii majori, nu a mai intrat în conflict
cu legea penală, pe parcursul procesului penal a avut o atitudine relativ
sinceră în raport de contribuția efectivă a sa la comiterea faptei, iar
inculpatul I.N. este tânăr, are vârsta de 25 de ani, este căsătorit, are un loc
de muncă, nu a mai intrat în conflict cu legea penală și a avut o atitudine
sinceră pe parcursul procesului penal. Din declarația martorului în
circumstanțiere T.I., reiese că inculpații sunt cunoscuți în comunitate ca
persoane ce își câștigă existența prin muncă, și nu au mai fost implicați în fapte
de natura penală.
Pentru toate aceste
aspecte învederate, instanța i-a condamnat pe inculpații N.I. și I.N. la câte o
pedeapsă egală cu minimul special prevăzut de lege, de 6 luni închisoare,
pentru infracțiunea prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen.
Față de datele ce
caracterizează persoana inculpaților N.I. și I.N., care nu au antecedente
penale, au dat dovada pe parcursul procesului penal că au înțeles consecințele
faptei lor, instanța a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei,
în conformitate cu art. 81 C. pen. și a stabilit un termen de încercare de 2
ani și 6 luni.
Împotriva acestei
sentințe au declarat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă Tribunalul
Constanța și inculpații N.I. și I.N. Parchetul a criticat hotărârea primei instanțe
pentru greșita achitare a inculpatului N.M., pentru individualizarea
necorespunzătoare a pedepselor aplicate inculpaților N.I. și I.N., apreciate ca
fiind blânde, dar și pentru că procesul-verbal întocmit de instanță la termenul
intermediar din 22 noiembrie 2010 când au fost vizionate CD-urile înregistrate
cu ocazia flagrantului, este lovit de nulitate, în condițiile în care
procurorul nu a participat la operațiunea respectivă de administrare de probe.
Apelanții inculpați
N.I. și I.N. au criticat hotărârea primei instanțe pentru greșita lor
condamnare, în condițiile în care față de ei sunt incidente prevederile art.
255 alin. (2) C. pen., în sensul existenței unei cauze ce înlătură caracterul
penal al faptei.
Prin Decizia 68/P din
30 mai 2011 Curtea de Apel Constanța a respins apelurile ca nefondate,
apelanții fiind obligați la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunța
această hotărâre instanța de apel a reținut următoarele:
Din Procesul-verbal
din 13 octombrie 2010, în care este transcrisă convorbirea purtată de
denunțător cu inculpații N.I. și I.N., rezultă că, inițiativa și insistența
rezolvării, evident pe alte căi decât cele legale, a indisponibilizării mașinii
inculpatului I.N. și a cercetărilor penale privindu-l pe inculpatul N.M., a
aparținut inculpaților N.I. și I.N.
În condițiile în care
inculpații N.I. și I.N. i-au cerut denunțătorului Ț.M.G. să rezolve problema în
sens favorabil lor, ei fiind pregătiți să-l recompenseze pentru riscurile
asumate și „alergătura" lui cu „tot deranjul", Curtea a apreciat că
nu poate fi vorba de incidența prevederilor art. 255 alin. (2) C. pen.,
respectiv de constrângerea inculpaților de către denunțător la oferirea mitei.
În aceeași ordine de idei, Curtea a apreciat că nu poate fi considerat act de
constrângere din partea denunțătorului faptul aducerii la cunoștința
inculpaților a măsurilor legale ce urmau a fi luate în cadrul cercetărilor
penale, cu referire la inculpatul N.M. și a mașinii ce se presupunea că a fost
folosită de acesta la săvârșirea unei fapte penale.
Împrejurarea că
denunțătorul nu a acceptat să primească pe loc suma de bani oferită drept mită
de inculpații N.I. și I.N., cerându-le să revină mai târziu, a fost, în
aprecierea curții de apel, un alt argument care exclude constrângerea,
inculpații având posibilitatea să renunțe la oferirea mitei, însă aceștia nu au
făcut-o, în dorința de a evita suportarea rigorilor legii, care le fuseseră
aduse la cunoștință, continuând activitatea infracțională în deplină cunoștință
de cauză.
În raport de aceste
considerente, Curtea a constatat că fapta inculpaților N.I. și I.N. de a
promite și oferi suma de 1.500 RON agentului de poliție Ț.M.G. pentru ca acesta
să nu-și îndeplinească corespunzător atribuțiile ce-i reveneau în legătură cu
cercetarea penală a inculpatului N.M. și indisponibilizarea mașinii folosită de
acesta la săvârșirea faptelor pentru care era cercetat, întrunește în drept
elementele constitutive ale infracțiunii de dare de mită prevăzută și pedepsită
de art. 255 alin. (1) C. pen.
Ca atare, instanța de
apel a reținut că inculpații N.I. și I.N. au acționat cu forma de vinovăție a
intenției directe (art. 19 alin. (1) lit. a) C. pen.), criticile formulate de
inculpați fiind nefondate.
În privința
inculpatului N.M., Curtea, constatând că acesta nu a participat la discuțiile
din 13 octombrie 2010 când a fost promisă mita, iar la momentul înmânării
acesteia către denunțător s-a aflat de față numai pentru că trebuiau să-i fie
restituite niște bunuri personale, a apreciat că, în mod temeinic și legal nu
s-a reținut în sarcina lui săvârșirea infracțiunii de dare de mită prev. de
art. 255 alin. (1) C. pen.
În acest sens s-a
reținut că, din conținutul procesului-verbal aflat la fila 27 din dosarul de
urmărire penală și încheiat la data de 13 octombrie 2010 rezultă, fără echivoc,
împrejurarea că inculpatul N.M. a intrat în biroul denunțătorului la insistența
acestuia din urmă și în scopul de a i se restitui telefonul mobil iar mita a
fost oferită de inculpatul I.N. la îndemnul inculpatului N.I., fără nicio
contribuție directă sau indirectă a inculpatului N.M.
Simplul fapt că
inculpatul N.M. a luat cunoștință de hotărârea tatălui (N.I.) și a fratelui mai
mare (I.N.) de a oferi mită agentului de poliție ce era desemnat cu efectuarea
cercetărilor penale și că a fost de față când s-a înmânat denunțătorului suma
de 1.500 RON, nu au constituit, în aprecierea curții, acte materiale care să
contureze săvârșirea de către acesta a infracțiunii de dare de mită, cu atât
mai mult cu cât respectiva infracțiune să săvârșește numai cu intenție, formă
de vinovăție ce nu a fost probată.
În raport de aceste
considerente, Curtea a apreciat că soluția de achitare a inculpatului N.M.
întemeiată pe prev. art. 2 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc.
pen. este legală și temeinică, criticile formulate de către parchet nefiind
fondate.
Având în vedere
modalitatea de comitere a faptei, așa cum rezultă ea din situația de fapt,
reținută conform probatoriului administrat în cauză și datele favorabile ce
caracterizează persoana inculpaților N.I. și I.N., în sensul că aceștia se află
la primul conflict cu legea penală și își asigură existența ca muncitori
necalificați, sunt căsătoriți și au un comportament social corespunzător,
instanța de apel a apreciat că pedepsele de câte 6 luni închisoare aplicate
acestora, cu suspendarea condiționată a executării sunt corect individualizate
atât în cuantum cât și ca modalitate de executare.
Pe cale de
consecință, Curtea a constatat că este neîntemeiată critica din apelul
parchetului privind greșita individualizare a pedepselor aplicate inculpaților
N.I. și I.N., neimpunându-se majorarea cuantumului acestora.
Referitor la ultimul
motiv de apel, privind vizionarea înregistrărilor audio-video în lipsa
procurorului, s-a apreciat că în cauză nu intervine sancțiunea nulității, în
condițiile în care Ministerul Public cunoștea termenul stabilit, acesta a fost
doar un termen intermediar pentru a se lua la cunoștință de probele
administrate în cursul urmăririi, astfel că drepturile Ministerului public nu
au fot vătămate în niciun fel.
În raport de toate
aceste considerente, apelurile au fost respinse ca nefondate.
Împotriva acestor
hotărâri au formulat recurs, în termen legal, Parchetul de pe lângă Curtea de
Apel Constanța și inculpații N.I. și I.N.
Parchetul a invocat
cazurile de casare prevăzute de art. 385 alin. (1) pct. 14, 17 și 18 C. proc.
pen. În acest sens s-a arătat că pedepsele aplicate inculpaților N.I. și I.N.
au fost greșit individualizate în raport de criteriile prevăzute de dispozițiile
art. 72 C. pen. impunându-se majorarea acestora față de circumstanțele în care
fapta a fost săvârșită și poziția procesuală a inculpaților. S-a mai susținut
că în cauză s-a făcut o greșită aplicare a legii, instanțele dispunând
confiscarea specială în temeiul art. 118 lit. b) C. pen., fiind aplicabile
dispozițiile art. 254 alin. (3) C. proc. pen. împrejurare ce ar atrage
incidența cazului de casare prev. de art. 385 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen.
În ceea ce privește soluția de achitare a inculpatului N.M. s-a arătat că este
rezultatul unei grave erori de fapt, probatoriul administrat în cauză
demonstrând faptul că inculpatul cunoștea motivele pentru care coinculpații
N.I. și I.N. s-au deplasat la sediul poliției și că a fost prezent la momentul
oferirii banilor.
Recurenții inculpați
au criticat soluția de condamnare, arătând că se impunea achitarea în temeiul
art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. pentru
inculpatul N.I., în raport de faptul că acesta a fost provocat de către organele
de poliție, și în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C.
proc. pen. pentru inculpatul I.N. Criticile au fost încadrate în cazul de
casare prev. de art. 385 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. De asemenea a fost
invocat cazul de casare prev. de art. 385 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen.
Analizând hotărârile
recurate din perspectiva criticilor formulate și a cazurilor de casare
invocate, dar și din prisma cazurilor de casare care pot fi luate în
considerare din oficiu, conform art. 385
9
alin. (3) C. proc. pen.
Înalta Curte reține următoarele:
Asupra recursului
formulat de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța.
Un prim motiv de
recurs al parchetului se referă la soluția de achitare a inculpatului N.M.
întemeiată pe dispozițiile art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c)
C. proc. pen., apreciindu-se că aceasta rezultatul unei grave erori de fapt,
care atrage incidența cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 385 alin.
(1) pct. 18 C. proc. pen. în acest sens s-a susținut că, din probatoriul
administrat a rezultat faptul că inculpatul cunoștea motivele pentru care
coinculpații N.I. și I.N. s-au deplasat la sediul poliției, aflând de la
aceștia că i-au propus martorului Ț.M.G. o sumă de bani pentru restituirea autoturismului
și soluționarea favorabilă a dosarului penal în care acesta era implicat N.M.
și că a fost prezent la momentul oferirii banilor, contribuind astfel direct la
realizarea infracțiunii de dare de mită.
Înalta Curte constată
neîntemeiate criticile formulate. Astfel cum s-a statuat prin Decizia în
interesul legii nr. 8 din 09 februarie 2009 pronunțată de Înalta Curte de
Casație și Justiție, cazul de casare prev. de art. 385 alin. (1) pct. 18 C.
proc. pen. presupune o evidentă stabilire eronată a faptelor în existența sau
inexistența lor, în natura lor ori în împrejurările în care au fost comise, fie
prin neluarea în considerare a probelor care le confirmau, fie prin denaturarea
conținutului acestora, cu condiția să fi influențat soluția adoptată. Așadar,
prin eroare de fapt, se înțelege o greșită examinare a probelor administrate în
cauză, în sensul că la dosar există o anumită probă, când în realitate aceasta
nu există, sau atunci când se consideră că un anumit act, un anumit raport de
expertiză ar demonstra existența unei împrejurări, când în realitate din acest
mijloc de probă reiese contrariul. Eroarea gravă de fapt presupune deci
reținerea unei împrejurări esențiale fără ca probele administrate să o susțină
sau o nereținere a unei astfel de împrejurări esențiale, deși probele
administrate o confirmau, ambele ipoteze fiind rezultatul denaturării grave a
probelor.
Pornind de la aceste
explicații din considerentele Deciziei în interesul legii nr. 8 din 09
februarie 2009, dezvoltate anterior și de doctrină, Înalta Curte constată că
situația de fapt stabilită de către instanțele inferioare nu este în
contradicție cu conținutul probelor, și, mai mult, ambele instanțe au reținut
aceleași împrejurări de fapt ca și cele invocate în motivele de recurs ale parchetului
- respectiv faptul că coinculpații N.I. și I.N. i-au adus la cunoștință
inculpatului N.M. împrejurarea că au promis o sumă de bani martorului Ț.M.G. în
vederea restituirii autoturismului și soluționării favorabile a dosarului penal
în care era cercetat, precum și faptul că acesta a fost prezent la momentul
înmânării sumei de bani martorului denunțător.
Ceea ce se contestă
în realitate de către parchet nu este situația de fapt stabilită, ci concluzia
la care au ajuns ambele instanțe, care au apreciat că, simplu fapt că
inculpatul cunoștea hotărârea tatălui și a fratelui său și că, ulterior, a fost
prezent la momentul la care s-a înmânat denunțătorului suma de 1.500 RON, nu
constituie acte materiale care conturează săvârșirea infracțiunii de dare de mită.
Înalta Curte constată
că această concluzie nu este rezultatul denaturării probelor, neputându-se
susține, în raport de niciuna din probele administrate, că inculpatul N.M. ar
fi coautor la infracțiunea de dare de mită.
În primul rând, este
de menționat faptul că simpla prezență fizică alături de inculpații N.I. și
I.N., la momentul la care aceștia au oferit suma de bani martorului Ț.M.G. nu
poate constitui coautorat la infracțiunea de dare de mită prev. de art. 255 C.
pen., atâta timp cât lipsesc total actele materiale de executare a acțiunii ce
constituie elementul material al laturii obiective a acestei infracțiuni.
Este însă adevărat
că, în funcție de împrejurările concrete ale fiecărei cauzei, prezenta fizică a
unui inculpat ar putea constitui un sprijin moral dat autorului, dacă a
cunoscut intenția acestuia din urmă și a urmărit să îl încurajeze, prin
prezența sa, în desăvârșirea hotărârii luate, situație în care s-ar reține
complicitatea sa morală la infracțiune.
În cauză nu se
conturează nici elemente de natură a conduce la reținerea complicității morale,
pentru existența căreia este necesar ca sprijinul să fie acordat cu intenție
directă sau indirectă.
Astfel, deși aflase
de promisiunea făcută lucrătorului de poliție care instrumenta dosarul său și cunoștea
faptul că tatăl și fratele său urmau să îi ofere acestuia o sumă de bani,
inculpatul N.M. nu i-a însoțit pe aceștia în biroul denunțătorului Ț.M.G.,
pentru a le acorda, prin prezența sa un suport moral, o încurajare, o garanție
că va interveni în ipoteza în care se refuza primirea banilor. Prezența sa în
birou și, în acest fel, la comiterea faptei, a fost determinată numai de
solicitarea expresă a martorului denunțător, care l-a chemat pentru a-i
restitui telefonul și portofelul ce-i fuseseră reținute în seara anterioară. Ca
atare nu se poate susține că inculpatul prin prezența sa a urmărit sau măcar a
acceptat să acorde un sprijin moral coinculpaților și nici că aceștia ar fi
acționat încurajați de faptul că și inculpatul N.M. era de față.
În raport de cele
anterior reținute, Înalta Curte constată nefondate criticile formulate de către
parchet, cazul de casare prev. de art. 385 alin. (1) pct. 18 C. proc.
pen.nefiind incident în cauză.
Un al doilea motiv de
recurs vizează greșita individualizare a pedepselor aplicate inculpaților N.I.
și I.N. care sunt apreciate mult prea reduse astfel că nu ar reflecta gradul de
pericol social concret al faptei. Nu a fost criticat modul de individualizare a
executării pedepsei.
Analizând hotărârile
din perspectiva cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 385
9
alin. (1) pct. 14 teza I C. proc. pen. se constată pedepsele aplicate
inculpaților, de 6 luni închisoare, au fost corect individualizate în raport de
toate criteriile prevăzute de dispozițiile art. 72 C. pen.
Astfel, deși fapta
prezintă un grad de pericol social ridicat, rezultat din circumstanțele în care
a fost comisă, (oferirea unei sume de bani unui lucrător de poliție în scopul
de a pronunța o soluție favorabilă pentru o persoană cercetată pentru săvârșirea
unei infracțiuni), ambii inculpați beneficiază de circumstanțe personale
favorabile, se află la prima încălcare a legii penale, au un bun comportament
în societate, fiind cunoscuți ca persoane ce îi câștigă în mod onest existența
(depoziția martorului T.I.) și au avut o poziție procesuală relativ sinceră. În
aceste condiții stabilirea unei pedepse egale cu minimul prevăzut de lege este
pe deplin justificată, fiind, și în opinia instanței de recurs, aptă să conducă
la atingerea scopului prevăzut de dispozițiile art. 52 C. pen., chiar și în
condițiile suspendării executării acesteia.
Ultima critică a
parchetului, încadrată în cazul de casare art. 385
9
alin. (1) pct.
17 C. proc. pen., se referă la faptul că instanța de fond a dispus confiscarea
specială a sumei de 1.500 RON, în temeiul art. 118 lit. b) C. pen., în cauză
fiind aplicabile dispozițiile art. 255 alin. (4) raportat la art. 254 alin. (3)
C. pen.
Înalta Curte
apreciază că, deși întemeiate, criticile parchetului nu pot conduce la casarea
hotărârilor sub acest aspect. Aceasta întrucât nu se poate susține că în cauză
s-a făcut o greșită aplicare a legii atâta timp cât s-a dispus confiscarea
specială a sumei de bani ce a făcut obiectul dării de mită. Împrejurarea că
instanța de fond a făcut referire numai la un text cu caracter general deși
existau și dispoziții speciale, constituie mai mult o problemă de acuratețe
juridică, nefiind de natură a atrage incidența cazului de casare art. 385
9
alin. (1) pct. 17
2
C. proc. pen.
Față de toate aceste
considerente, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul Parchetului de pe
lângă Curtea de Apel Constanța, iar cheltuielile judiciare ocazionate de
soluționarea căii de atac vor rămâne în sarcina statului, urmând ca onorariul
apărătorului desemnat din oficiu, pentru intimatul inculpat N.M., în sumă de
300 RON, să fie avansat din fondul Ministerului Justiției.
Asupra recursului
formulat de inculpatul N.I. Recursul nu a fost motivat în termenul prevăzut de
dispozițiile art. 385 alin. (2) C. proc. pen., iar cu ocazia dezbaterilor
recurentul a reluat apărările formulate pe parcursul întregului proces penal,
invocând grava eroare de fapt care a condus la pronunțarea unei hotărâri de
condamnare, în condițiile în care din materialul probator administrat rezulta
faptul că ar fi fost provocat de către lucrătorii de poliție.
Înalta Curte va
analiza criticile recurentului din perspectiva cazului de casare prevăzut de
dispozițiile art. 385
9
alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., ce poate fi
luat în considerare și din oficiu, conform 385
10
alin. (2) C. proc.
pen. raportat la art. 385 alin. (3) C. proc. pen. atunci când a influențat
asupra hotărârii în defavoarea inculpatului.
Raportându-se atât la
dispozițiile art. 68 alin. (2) C. proc. pen. cât și la conceptul de provocare
astfel cum acesta a fost definit în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor
Omului în cauzele Constantin și Stoian împotriva României, Bulfinski împotriva
României și Aii împotriva României, respectiv exercitarea unei anumite
influențe asupra subiectului astfel încât să îl incite la săvârșirea unei
infracțiuni care altfel nu ar fi fost comisă, cu scopul de a face posibilă
stabilirea infracțiunii și de a oferi probe pentru a se începe urmărirea
penală, Înalta Curte constată că, concluzia instanțelor, care au exclus
varianta unei asemenea acțiuni din partea denunțătorului Ț.M.G., este în totală
concordanță cu conținutul probelor administrate.
În acest sens se are
în vedere procesul verbal de redare a discuției purtate de martorul denunțător
Ț.M.G. cu inculpații N.I. și I.N., din care rezultă foarte clar că hotărârea de
a săvârși infracțiunea este anterioară oricărei discuții cu martorul
denunțător, inculpații venind „pregătiți" pentru „rezolvarea
problemei" încă de la prima întâlnire cu acesta.
Astfel, după ce
martorul le-a adus la cunoștință faptul că infracțiunea comisă de inculpatul
N.M. este foarte gravă, că acesta riscă o pedeapsă cuprinsă între 12 și 20 de
ani de închisoare și confiscarea autoturismului, cei doi inculpați au
inițiativa promisiunii unei sume de bani pentru „rezolvarea problemei"
afirmând că „am venit pregătiți .. partea dumneavoastră". În aceste
condiții, orice alte atitudini ulterioare ale denunțătorului - împrejurarea că
nu a refuzat primirea unei sume de bani, că a stabilit o întâlnire cu inculpații
N.I. și I.N. la interval de câteva ore, perioadă în care s-a organizat
flagrantul - nu se mai pot circumscrie conceptului de provocare, cu atât mai
mult cu cât simpla propunere este suficientă pentru reținerea în sarcina
inculpaților a infracțiunii de dare de mită.
În fine este de
precizat că recurentul a invocat și cazul de casare prev. de art. 385 alin. (1)
pct. 14 C. proc. pen., solicitând menținerea pedepsei stabilită de către prima
instanță.
Înalta Curte constată
că dispozițiile anterior arătate sunt invocate doar formal, în condițiile în
care în apel pedeapsa aplicată nu a suferit niciun fel de modificări. Ca atare,
în condițiile în care nu se formulează critici în privința cuantumului
pedepsei, ci solicită menținerea acesteia, nu se impune o analiză a hotărârilor
sub acest aspect.
În raport de
considerentele anterioare, Înalta Curte urmează să respingă ca nefondat
recursul inculpatului N.I., soluție în raport de care, conform art. 192 alin.
(2) C. proc. pen. recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare
către stat, iar onorariul apărătorului din oficiu va fi avansat din fondurile
Ministerului Justiției.
Asupra recursului
formulat de inculpatul I.N. Nici acest recurs nu a fost motivat în termenul
prevăzut de dispozițiile art. 385
9
alin. (2) C. proc. pen., cazurile
de casare invocate cu ocazia dezbaterilor, respectiv art. 385
9
alin.
(1) pct. 14 și 18 C. proc. pen., putând fi însă analizate și din oficiu,
conform art. 385
1
alin. (2) C. proc. pen.
Referitor la cazul de
casare prev. de art. 385
9
alin. (1) pct. 18 C. proc. pen.,
recurentul invocă faptul că nu ar fi autorul infracțiunii de dare de mită,
astfel că solicită achitarea în temeiul dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a)
raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen.
În primul rând se
constată că apărarea formulată în recurs este în totală contradicție cu poziția
procesuală a inculpatului de pe tot parcursul procesului penal când nu a negat
niciun moment faptul că i-ar fi propus și, ulterior, oferit martorului
denunțător o sumă de bani în vederea soluționării favorabile a dosarului
fratelui său și pentru restituirea autoturismului, însă a precizat că a
acționat fiind provocat de lucrătorul de poliție.
Pe de altă parte,
nici nu se arată care sunt probele al căror conținut ar fi fost denaturat și
care ar fi condus la o eroare în stabilirea situației de fapt cu consecința
greșitei condamnări a inculpatului.
Examinând hotărârile
din această perspectivă, Înalta Curte constată o totală concordanță între
situația de fapt reținută de tribunal și curtea de apel și conținutul
probatoriului administrat în cauză, cazul de casare invocat nu nefiind incident
în cauză.
Astfel,
procesele-verbale de redare a discuțiilor ambientale purtate de inculpații cu
denunțătorul în dimineața zilei de 13 octombrie 2010 confirmă faptul că
inculpatul I.N. i-a propus denunțătorului „rezolvarea problemei", întrucât
„au venit pregătiți", iar înregistrările audio video de la momentul
flagrantului, precum planșele foto atașate la dosarul de urmărire penală susțin
concluzia instanțelor în sensul că acesta a și oferit suma de bani
denunțătorului.
În ceea ce privește
pedeapsa ce i-a fost aplicată, se reține, ca și în cazul celuilalt recurent, că
nu se formulează niciun fel de critici, ci se solicită doar menținerea
acesteia, situație în raport de care hotărârile nu vor mai fi cenzurate din
perspectiva cazului de casare prev. de art. 385
9
alin. (1) pct. 14
C. proc. pen., cu atât mai mult cu cât o atare analiză s-a făcut în recursul
parchetului.
Ca atare, se constată
nefondate criticile recurentului, și, având în vedere că nu se pot reține alte
cazuri de casare care ar putea fi luate în considerare din oficiu în condițiile
art. 385
9
alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte urmează să dispună
respingerea recursului ca nefondat.
Conform art. 192
alin. (2) C. proc. pen. recurentul I.N. va fi obligat la plata cheltuielilor
judiciare către stat, iar onorariul apărătorului din oficiu va fi avansat din
fondurile Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate,
recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța și de
inculpații N.I. și I.N. împotriva Deciziei penale nr. 68/P din 30 mai 2011 a
Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de
familie.
Obligă recurenții
inculpați N.I. și I.N. la plata sumei de câte 800 RON, cu titlu de cheltuieli
judiciare către stat, din care suma de câte 300 RON, reprezentând onorariile
apărătorilor desemnați din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului
Justiției.
Cheltuielile
judiciare ocazionate de soluționarea recursului declarat de Parchetul de pe
lângă Curtea de Apel Constanța, rămân în sarcina statului.
Onorariul
apărătorului desemnat din oficiu, pentru intimatul inculpat N.M., în sumă de
300 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată, în
ședință publică, azi 24 ianuarie 2012.
Procesat de GGC - LM