ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 186/2012

Prin Sentința penală nr. 25 din 24 ianuarie 2011 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul nr. 1372/118/2010 s-au hotărât următoarele: 1. În baza art. 255 alin. (1) C. pen. a fost condamnat inculpatul N.I. la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru infracțiunea de dare de mită. În baza art. 81 C. pen. s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei principale pe durata termenului de încercare de 2 ani și 6 luni, stabilit conform art. 82 C. pen., compus din cuantumul pedepsei aplicate la care se adaugă un interval de timp de 2 ani. În baza art. 71 alin. (1), (2) C. pen. i-au fost interzise inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei principale a fost suspendată și executarea pedepselor accesorii. 2. În baza art. 255 alin. (1) C. pen. a fost condamnat inculpatul I.N. la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru infracțiunea de dare de mită. În baza art. 81 C. pen. s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei principale pe durata termenului de încercare de 2 ani și 6 luni, stabilit conform art. 82 C. pen., compus din cuantumul pedepsei aplicate la care se adaugă un interval de timp de 2 ani. În baza art. 71 alin. (1),2 C. pen. i-au fost interzise inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei principale a fost suspendată și executarea pedepselor accesorii. În baza art. 359 alin. (1) și (2) C. proc. pen. a atras atenția inculpaților asupra nerespectării dispozițiilor art. 83 C. pen. privind revocarea beneficiului suspendării condiționate a executării pedepsei în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni în termenul de încercare stabilit. În baza art. 88 C. pen. a fost dedusă din pedepsele aplicate inculpaților N.I. și N.M. perioada reținerii de 24 de ore, începând cu data de 13 octombrie 2010 ora 18:00 la 14 octombrie 2010 ora 18:00. 3. În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. c) C. proc.

pen. achita pe inculpatul N.M. pentru comiterea infracțiunii de dare de mita prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen., întrucât fapta nu a fost comisă de acesta. A constatat că inculpatul N.M. a fost reținut 24 de ore începând cu data de 13 octombrie 2010, ora 18:00. În baza art. 118 lit. b) C. pen. s-a dispus confiscarea sumei de 1.500 RON ce a fost consemnată la Trezoreria Municipiului Constanța în baza foii de vărsământ nr. 6 din 5 octombrie 2010 și a chitanței. În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen. au fost obligați inculpații N.I. și I.N. la plata a câte 600 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile ocazionate de judecarea inculpatului N.M.

au rămas în sarcina statului." Pentru a pronunța hotărâre, tribunalul, pe baza tuturor probelor administrate în cauză a reținut următoarele: În noaptea de 12/13 octombrie 2010 lucrătorii de poliție din cadrul Postului de Poliție TF Palas au depistat mai multe persoane, printre care și pe inculpatul N.M., în timp ce sustrăgeau componente de cale ferată. S-a procedat la efectuarea formalităților necesare, în sensul aducerii suspectului la postul de poliție și s-a consemnat în registrele de evidență constatarea infracțiunii menționate cu număr de dosar 2732151/2010 . S-a mai constatat că, pentru a se asigura transportul bunurilor sustrase inculpatul N.M., coparticipant la acea infracțiune s-a folosit de un autoturism "X", ce aparținea fratelui său I.N., motiv pentru care autoturismul respectiv a fost adus la postul de poliție.

În dimineața zilei de 13 octombrie 2010, în jurul orei 8:00, s-au prezentat la postul de poliție inculpații N.I. și I.N., tatăl, respectiv fratele inculpatului N.M., care s-au interesat de situația juridică a acestuia din urmă și pentru a cere amănunte legate de obținerea autoturismului "X", proprietatea inculpatului I.N. După ce inculpatul N.M. a ieșit din Postul de poliție, inculpații N.I. și I.N. l-au abordat pe lucrătorul de poliție Ț.M.G., care a înregistrat convorbirea purtată și care i-a informat că, ceea ce s-a constatat este o infracțiune gravă pentru care se prevede pedeapsa între 12 și 20 de ani, iar mașina a fost ridicată în vederea confiscării, lucru ce i-a nemulțumit pe cei doi inculpați și l-au întrebat dacă aceasta chestiune este rezolvabilă, pentru că ei au venit pregătiți.

După alte discuții pe aceeași temă, la întrebarea adresată de lucrătorul de poliție cât ar fi dispuși să dea, inculpatul I.N. a arătat că este pregătit cu suma de 10 milioane ROL ce ar putea să i-o remită în 5 minute, însă martorul Ț.M.G. a motivat că este prea multă lume prezentă și ar trebui să se întâlnească la ora 14:00, când va rămâne singur în birou, ocazie cu care N.I. va da și o declarație pentru a se închide dosarul, iar inculpatul I.N. va rezolva separat problema mașinii. Martorul Ț.M.G. a făcut un denunț către DGA - Serviciul Național Anticorupție Constanța și s-a stabilit să se organizeze un flagrant la următoarea întrevedere cu inculpații. Așa cum a rezultat din procesul-verbal de redare a înregistrării realizată în mediul ambiental, la data de 13 octombrie 2010, la ora 13:45 în biroul denunțătorului Ț.M.G.

s-au prezentat inculpații N.I. și I.N. care și-au anunțat prezența, iar lucrătorul de poliție l-a întrebat pe inculpatul N.I. dacă la adus și pe N.M., întrucât trebuie să-i restituie acestuia telefonul și i-a cerut să-l cheme și pe el în birou. Martorul Ț.M.G. i-a restituit lui N.M. telefonul și portofelul, iar când i-a cerut inculpatului N.I. să dea și o declarație acesta i-a amintit că are suma de bani, 1.500 RON și nu ar mai avea rost să mai scrie o declarație, sugerându-i să o rupă pe cea dată inițial. N.M. s-a îndreptat spre ușă, iar în acest timp, inculpatul N.I. i-a cerut inculpatului I.N. să scoată banii din buzunar și să-i ofere lucrătorului de poliție, fapt ce s-a și întâmplat, acesta din urma încredințându-i că își vor putea lua mașina, iar dosarul se va închide, moment în care au intervenit lucrătorii de poliție de la DGA care au organizat flagrantul, ocazie cu care a fost identificată și ridicată și suma de 1.500 lei.

Inculpații au recunoscut că au procedat în această manieră, inculpatul N.M. și-a explicat gestul său prin aceea că era speriat de ceea ce i s-ar putea întâmpla fiului sau, N.M. și că fiul sau I.N. ar putea rămâne fără mașină, I.N. a arătat că mașina ce fusese indisponibilizată la poliție îi aparținea, fiind doar împrumutată fratelui său pentru a face un transport și era un bun foarte important pentru el. Ambii inculpați în fața instanței au încercat să acrediteze ideea că, dacă lucrătorul de poliție nu ar fi avut o atitudine prin care a sugerat că situația juridică creată ar putea găsi și o altă rezolvare decât cea legală nu ar fi inițiat discuțiile legate de oferirea unei sume de bani. Au precizat că inculpatul N.M.

nu are nicio legătură cu ceea ce au făcut ei. Inculpatul N.M. a arătat în declarația dată la procuror și în fața instanței că nu a asistat la discuțiile purtate de fratele, respectiv tatăl său, însă pe drum a aflat de la aceștia ce intenționează, iar a doua oară s-a deplasat la poliție numai pentru că lucrătorul de poliție i-a spus că îi va restitui bunurile personale ce i-au fost reținute. Martorul Ț.M.G. a arătat că inițial discuția a fost purtata cu inculpații N.I. și I.N., când aceștia i-au oferit o sumă de bani pentru ca el să nu-și îndeplinească atribuțiile de serviciu, însă ulterior când au stabilit o a doua întâlnire s-au prezentat toți trei inculpații și toți trei i-au oferit suma de 1.500 RON.

Coroborând declarațiile inculpaților, declarațiile denunțătorului, procesele-verbale de înregistrare a convorbirilor și planșele foto atașate la dosar, instanța a apreciat ca inculpații N.I. și I.N. se fac vinovați de comiterea infracțiunii de dare de mită, întrucât aceștia cu știință, aflând de situația juridică a inculpatului N.M. care era cercetat într-un dosar penal pentru infracțiunea de furt, iar autoturismul folosit pentru comiterea faptei a fost indisponibilizat, au oferit lucrătorului de poliție o sumă de bani tocmai pentru ca inculpatul N.M. să fie scos din cauză, iar autoturismul să fie restituit. În ceea ce-l privește pe inculpatul N.M., instanța a constatat că probele administrate în cauză nu converg spre ideea că inculpatul a avut vreo implicare în oferirea unei sume de bani lucrătorului de poliție și nici nu a promis sau dat vreo sumă de bani drept mită.

Singurul lucru ce i s-ar putea imputa inculpatului N.M. este că a fost prezent în biroul lucrătorului de poliție, atunci când fratele, respectiv tatăl său au dat banii cu titlu de mită, însă prezența sa nu a fost intenționată și cantonată pe rezoluția infracțională a celorlalți doi inculpați, ci el s-a prezentat la sediul poliției pentru că lucrătorul de poliție i-a cerut acest lucru, motivând că trebuie să-i restituie cu acea ocazie telefonul mobil și portofelul și mai mult, el nici măcar nu a intrat din propria inițiativă în birou, unde se reține comiterea faptei, ci așa cum se poate sesiza și din planșe foto dar și din procesul-verbal de redare a convorbirilor, lucrătorul de poliție a fost cel care i-a cerut inculpatului N.I.

să-l cheme și pe el să intre în birou ca să-i dea telefonul. Instanța de fond a apreciat că simpla prezență a inculpatului, doar ca urmare a cererii exprese a denunțătorului de a fi prezent la locul faptei, nu poate duce la concluzia că și acesta a avut vreo contribuție și reprezentarea celor întâmplate acolo, în condițiile în care acesta nu a fost prezent nici la prima întrevedere, când ceilalți doi inculpați au făcut promisiunile aferente. Chiar dacă denunțătorul a făcut afirmația că toți trei inculpații s-au prezentat la birou și toți trei au oferit banii, aceste afirmații nu se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză și a fost înlăturată. Așadar, instanța nu a reținut inculpații I.N.

și N.I. se fac vinovați de săvârșirea infracțiunii de dare de mită, iar față de inculpatul N.M. a dispus achitarea în temeiul art. 10 lit. c) C. proc. pen. La individualizarea pedepselor ce au fost aplicate inculpaților N.I. și I.N., au fost avute în vedere criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen., limitele de pedeapsă prevăzute în partea specială a Codului penal, modalitatea concretă de comitere a faptei, constând în oferirea unei sume de bani unui lucrător de poliție cu scopul de a se ajunge ca o persoană bănuită de comiterea unei infracțiuni să nu mai fie cercetată într-un dosar penal, dar și de derulare a evenimentelor, modul concret în care și-a îndeplinit atribuțiile de serviciu lucrătorul de poliție, natura relațiilor sociale lezate prin comiterea unei asemenea infracțiuni și impactul negativ pe care îl au asemenea fapte în general.

S-au avut în vedere și datele ce caracterizează persoana inculpaților, inculpatul N.I., are vârsta de 54 de ani, este căsătorit, are 4 copii majori, nu a mai intrat în conflict cu legea penală, pe parcursul procesului penal a avut o atitudine relativ sinceră în raport de contribuția efectivă a sa la comiterea faptei, iar inculpatul I.N. este tânăr, are vârsta de 25 de ani, este căsătorit, are un loc de muncă, nu a mai intrat în conflict cu legea penală și a avut o atitudine sinceră pe parcursul procesului penal. Din declarația martorului în circumstanțiere T.I., reiese că inculpații sunt cunoscuți în comunitate ca persoane ce își câștigă existența prin muncă, și nu au mai fost implicați în fapte de natura penală.

Pentru toate aceste aspecte învederate, instanța i-a condamnat pe inculpații N.I. și I.N. la câte o pedeapsă egală cu minimul special prevăzut de lege, de 6 luni închisoare, pentru infracțiunea prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen. Față de datele ce caracterizează persoana inculpaților N.I. și I.N., care nu au antecedente penale, au dat dovada pe parcursul procesului penal că au înțeles consecințele faptei lor, instanța a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei, în conformitate cu art. 81 C. pen. și a stabilit un termen de încercare de 2 ani și 6 luni. Împotriva acestei sentințe au declarat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța și inculpații N.I. și I.N.

Parchetul a criticat hotărârea primei instanțe pentru greșita achitare a inculpatului N.M., pentru individualizarea necorespunzătoare a pedepselor aplicate inculpaților N.I. și I.N., apreciate ca fiind blânde, dar și pentru că procesul-verbal întocmit de instanță la termenul intermediar din 22 noiembrie 2010 când au fost vizionate CD-urile înregistrate cu ocazia flagrantului, este lovit de nulitate, în condițiile în care procurorul nu a participat la operațiunea respectivă de administrare de probe. Apelanții inculpați N.I. și I.N. au criticat hotărârea primei instanțe pentru greșita lor condamnare, în condițiile în care față de ei sunt incidente prevederile art. 255 alin. (2) C. pen., în sensul existenței unei cauze ce înlătură caracterul penal al faptei.

Prin Decizia 68/P din 30 mai 2011 Curtea de Apel Constanța a respins apelurile ca nefondate, apelanții fiind obligați la plata cheltuielilor judiciare către stat. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de apel a reținut următoarele: Din Procesul-verbal din 13 octombrie 2010, în care este transcrisă convorbirea purtată de denunțător cu inculpații N.I. și I.N., rezultă că, inițiativa și insistența rezolvării, evident pe alte căi decât cele legale, a indisponibilizării mașinii inculpatului I.N. și a cercetărilor penale privindu-l pe inculpatul N.M., a aparținut inculpaților N.I. și I.N. În condițiile în care inculpații N.I. și I.N. i-au cerut denunțătorului Ț.M.G.

să rezolve problema în sens favorabil lor, ei fiind pregătiți să-l recompenseze pentru riscurile asumate și „alergătura" lui cu „tot deranjul", Curtea a apreciat că nu poate fi vorba de incidența prevederilor art. 255 alin. (2) C. pen., respectiv de constrângerea inculpaților de către denunțător la oferirea mitei. În aceeași ordine de idei, Curtea a apreciat că nu poate fi considerat act de constrângere din partea denunțătorului faptul aducerii la cunoștința inculpaților a măsurilor legale ce urmau a fi luate în cadrul cercetărilor penale, cu referire la inculpatul N.M. și a mașinii ce se presupunea că a fost folosită de acesta la săvârșirea unei fapte penale. Împrejurarea că denunțătorul nu a acceptat să primească pe loc suma de bani oferită drept mită de inculpații N.I.

și I.N., cerându-le să revină mai târziu, a fost, în aprecierea curții de apel, un alt argument care exclude constrângerea, inculpații având posibilitatea să renunțe la oferirea mitei, însă aceștia nu au făcut-o, în dorința de a evita suportarea rigorilor legii, care le fuseseră aduse la cunoștință, continuând activitatea infracțională în deplină cunoștință de cauză. În raport de aceste considerente, Curtea a constatat că fapta inculpaților N.I. și I.N. de a promite și oferi suma de 1.500 RON agentului de poliție Ț.M.G. pentru ca acesta să nu-și îndeplinească corespunzător atribuțiile ce-i reveneau în legătură cu cercetarea penală a inculpatului N.M. și indisponibilizarea mașinii folosită de acesta la săvârșirea faptelor pentru care era cercetat, întrunește în drept elementele constitutive ale infracțiunii de dare de mită prevăzută și pedepsită de art. 255 alin. (1) C. pen.

Ca atare, instanța de apel a reținut că inculpații N.I. și I.N. au acționat cu forma de vinovăție a intenției directe (art. 19 alin. (1) lit. a) C. pen.), criticile formulate de inculpați fiind nefondate. În privința inculpatului N.M., Curtea, constatând că acesta nu a participat la discuțiile din 13 octombrie 2010 când a fost promisă mita, iar la momentul înmânării acesteia către denunțător s-a aflat de față numai pentru că trebuiau să-i fie restituite niște bunuri personale, a apreciat că, în mod temeinic și legal nu s-a reținut în sarcina lui săvârșirea infracțiunii de dare de mită prev. de art. 255 alin. (1) C. pen. În acest sens s-a reținut că, din conținutul procesului-verbal aflat la fila 27 din dosarul de urmărire penală și încheiat la data de 13 octombrie 2010 rezultă, fără echivoc, împrejurarea că inculpatul N.M.

a intrat în biroul denunțătorului la insistența acestuia din urmă și în scopul de a i se restitui telefonul mobil iar mita a fost oferită de inculpatul I.N. la îndemnul inculpatului N.I., fără nicio contribuție directă sau indirectă a inculpatului N.M. Simplul fapt că inculpatul N.M. a luat cunoștință de hotărârea tatălui (N.I.) și a fratelui mai mare (I.N.) de a oferi mită agentului de poliție ce era desemnat cu efectuarea cercetărilor penale și că a fost de față când s-a înmânat denunțătorului suma de 1.500 RON, nu au constituit, în aprecierea curții, acte materiale care să contureze săvârșirea de către acesta a infracțiunii de dare de mită, cu atât mai mult cu cât respectiva infracțiune să săvârșește numai cu intenție, formă de vinovăție ce nu a fost probată.

În raport de aceste considerente, Curtea a apreciat că soluția de achitare a inculpatului N.M. întemeiată pe prev. art. 2 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. este legală și temeinică, criticile formulate de către parchet nefiind fondate. Având în vedere modalitatea de comitere a faptei, așa cum rezultă ea din situația de fapt, reținută conform probatoriului administrat în cauză și datele favorabile ce caracterizează persoana inculpaților N.I. și I.N., în sensul că aceștia se află la primul conflict cu legea penală și își asigură existența ca muncitori necalificați, sunt căsătoriți și au un comportament social corespunzător, instanța de apel a apreciat că pedepsele de câte 6 luni închisoare aplicate acestora, cu suspendarea condiționată a executării sunt corect individualizate atât în cuantum cât și ca modalitate de executare.

Pe cale de consecință, Curtea a constatat că este neîntemeiată critica din apelul parchetului privind greșita individualizare a pedepselor aplicate inculpaților N.I. și I.N., neimpunându-se majorarea cuantumului acestora. Referitor la ultimul motiv de apel, privind vizionarea înregistrărilor audio-video în lipsa procurorului, s-a apreciat că în cauză nu intervine sancțiunea nulității, în condițiile în care Ministerul Public cunoștea termenul stabilit, acesta a fost doar un termen intermediar pentru a se lua la cunoștință de probele administrate în cursul urmăririi, astfel că drepturile Ministerului public nu au fot vătămate în niciun fel. În raport de toate aceste considerente, apelurile au fost respinse ca nefondate.

Împotriva acestor hotărâri au formulat recurs, în termen legal, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța și inculpații N.I. și I.N. Parchetul a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 385 alin. (1) pct. 14, 17 și 18 C. proc. pen. În acest sens s-a arătat că pedepsele aplicate inculpaților N.I. și I.N. au fost greșit individualizate în raport de criteriile prevăzute de dispozițiile art. 72 C. pen. impunându-se majorarea acestora față de circumstanțele în care fapta a fost săvârșită și poziția procesuală a inculpaților. S-a mai susținut că în cauză s-a făcut o greșită aplicare a legii, instanțele dispunând confiscarea specială în temeiul art. 118 lit. b) C. pen., fiind aplicabile dispozițiile art. 254 alin. (3) C. proc.

pen. împrejurare ce ar atrage incidența cazului de casare prev. de art. 385 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen. În ceea ce privește soluția de achitare a inculpatului N.M. s-a arătat că este rezultatul unei grave erori de fapt, probatoriul administrat în cauză demonstrând faptul că inculpatul cunoștea motivele pentru care coinculpații N.I. și I.N. s-au deplasat la sediul poliției și că a fost prezent la momentul oferirii banilor. Recurenții inculpați au criticat soluția de condamnare, arătând că se impunea achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. pentru inculpatul N.I., în raport de faptul că acesta a fost provocat de către organele de poliție, și în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc.

pen. pentru inculpatul I.N. Criticile au fost încadrate în cazul de casare prev. de art. 385 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. De asemenea a fost invocat cazul de casare prev. de art. 385 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. Analizând hotărârile recurate din perspectiva criticilor formulate și a cazurilor de casare invocate, dar și din prisma cazurilor de casare care pot fi luate în considerare din oficiu, conform art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen. Înalta Curte reține următoarele: Asupra recursului formulat de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța. Un prim motiv de recurs al parchetului se referă la soluția de achitare a inculpatului N.M. întemeiată pe dispozițiile art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc.

pen., apreciindu-se că aceasta rezultatul unei grave erori de fapt, care atrage incidența cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 385 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. în acest sens s-a susținut că, din probatoriul administrat a rezultat faptul că inculpatul cunoștea motivele pentru care coinculpații N.I. și I.N. s-au deplasat la sediul poliției, aflând de la aceștia că i-au propus martorului Ț.M.G. o sumă de bani pentru restituirea autoturismului și soluționarea favorabilă a dosarului penal în care acesta era implicat N.M. și că a fost prezent la momentul oferirii banilor, contribuind astfel direct la realizarea infracțiunii de dare de mită. Înalta Curte constată neîntemeiate criticile formulate.

Astfel cum s-a statuat prin Decizia în interesul legii nr. 8 din 09 februarie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, cazul de casare prev. de art. 385 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. presupune o evidentă stabilire eronată a faptelor în existența sau inexistența lor, în natura lor ori în împrejurările în care au fost comise, fie prin neluarea în considerare a probelor care le confirmau, fie prin denaturarea conținutului acestora, cu condiția să fi influențat soluția adoptată. Așadar, prin eroare de fapt, se înțelege o greșită examinare a probelor administrate în cauză, în sensul că la dosar există o anumită probă, când în realitate aceasta nu există, sau atunci când se consideră că un anumit act, un anumit raport de expertiză ar demonstra existența unei împrejurări, când în realitate din acest mijloc de probă reiese contrariul.

Eroarea gravă de fapt presupune deci reținerea unei împrejurări esențiale fără ca probele administrate să o susțină sau o nereținere a unei astfel de împrejurări esențiale, deși probele administrate o confirmau, ambele ipoteze fiind rezultatul denaturării grave a probelor. Pornind de la aceste explicații din considerentele Deciziei în interesul legii nr. 8 din 09 februarie 2009, dezvoltate anterior și de doctrină, Înalta Curte constată că situația de fapt stabilită de către instanțele inferioare nu este în contradicție cu conținutul probelor, și, mai mult, ambele instanțe au reținut aceleași împrejurări de fapt ca și cele invocate în motivele de recurs ale parchetului - respectiv faptul că coinculpații N.I.

și I.N. i-au adus la cunoștință inculpatului N.M. împrejurarea că au promis o sumă de bani martorului Ț.M.G. în vederea restituirii autoturismului și soluționării favorabile a dosarului penal în care era cercetat, precum și faptul că acesta a fost prezent la momentul înmânării sumei de bani martorului denunțător. Ceea ce se contestă în realitate de către parchet nu este situația de fapt stabilită, ci concluzia la care au ajuns ambele instanțe, care au apreciat că, simplu fapt că inculpatul cunoștea hotărârea tatălui și a fratelui său și că, ulterior, a fost prezent la momentul la care s-a înmânat denunțătorului suma de 1.500 RON, nu constituie acte materiale care conturează săvârșirea infracțiunii de dare de mită.

Înalta Curte constată că această concluzie nu este rezultatul denaturării probelor, neputându-se susține, în raport de niciuna din probele administrate, că inculpatul N.M. ar fi coautor la infracțiunea de dare de mită. În primul rând, este de menționat faptul că simpla prezență fizică alături de inculpații N.I. și I.N., la momentul la care aceștia au oferit suma de bani martorului Ț.M.G. nu poate constitui coautorat la infracțiunea de dare de mită prev. de art. 255 C. pen., atâta timp cât lipsesc total actele materiale de executare a acțiunii ce constituie elementul material al laturii obiective a acestei infracțiuni.

Este însă adevărat că, în funcție de împrejurările concrete ale fiecărei cauzei, prezenta fizică a unui inculpat ar putea constitui un sprijin moral dat autorului, dacă a cunoscut intenția acestuia din urmă și a urmărit să îl încurajeze, prin prezența sa, în desăvârșirea hotărârii luate, situație în care s-ar reține complicitatea sa morală la infracțiune. În cauză nu se conturează nici elemente de natură a conduce la reținerea complicității morale, pentru existența căreia este necesar ca sprijinul să fie acordat cu intenție directă sau indirectă. Astfel, deși aflase de promisiunea făcută lucrătorului de poliție care instrumenta dosarul său și cunoștea faptul că tatăl și fratele său urmau să îi ofere acestuia o sumă de bani, inculpatul N.M.

nu i-a însoțit pe aceștia în biroul denunțătorului Ț.M.G., pentru a le acorda, prin prezența sa un suport moral, o încurajare, o garanție că va interveni în ipoteza în care se refuza primirea banilor. Prezența sa în birou și, în acest fel, la comiterea faptei, a fost determinată numai de solicitarea expresă a martorului denunțător, care l-a chemat pentru a-i restitui telefonul și portofelul ce-i fuseseră reținute în seara anterioară. Ca atare nu se poate susține că inculpatul prin prezența sa a urmărit sau măcar a acceptat să acorde un sprijin moral coinculpaților și nici că aceștia ar fi acționat încurajați de faptul că și inculpatul N.M. era de față. În raport de cele anterior reținute, Înalta Curte constată nefondate criticile formulate de către parchet, cazul de casare prev. de art. 385 alin. (1) pct. 18 C. proc.

pen.nefiind incident în cauză. Un al doilea motiv de recurs vizează greșita individualizare a pedepselor aplicate inculpaților N.I. și I.N. care sunt apreciate mult prea reduse astfel că nu ar reflecta gradul de pericol social concret al faptei. Nu a fost criticat modul de individualizare a executării pedepsei. Analizând hotărârile din perspectiva cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 385 9 alin. (1) pct. 14 teza I C. proc. pen. se constată pedepsele aplicate inculpaților, de 6 luni închisoare, au fost corect individualizate în raport de toate criteriile prevăzute de dispozițiile art. 72 C. pen.

Astfel, deși fapta prezintă un grad de pericol social ridicat, rezultat din circumstanțele în care a fost comisă, (oferirea unei sume de bani unui lucrător de poliție în scopul de a pronunța o soluție favorabilă pentru o persoană cercetată pentru săvârșirea unei infracțiuni), ambii inculpați beneficiază de circumstanțe personale favorabile, se află la prima încălcare a legii penale, au un bun comportament în societate, fiind cunoscuți ca persoane ce îi câștigă în mod onest existența (depoziția martorului T.I.) și au avut o poziție procesuală relativ sinceră. În aceste condiții stabilirea unei pedepse egale cu minimul prevăzut de lege este pe deplin justificată, fiind, și în opinia instanței de recurs, aptă să conducă la atingerea scopului prevăzut de dispozițiile art. 52 C. pen., chiar și în condițiile suspendării executării acesteia.

Ultima critică a parchetului, încadrată în cazul de casare art. 385 9 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen., se referă la faptul că instanța de fond a dispus confiscarea specială a sumei de 1.500 RON, în temeiul art. 118 lit. b) C. pen., în cauză fiind aplicabile dispozițiile art. 255 alin. (4) raportat la art. 254 alin. (3) C. pen. Înalta Curte apreciază că, deși întemeiate, criticile parchetului nu pot conduce la casarea hotărârilor sub acest aspect. Aceasta întrucât nu se poate susține că în cauză s-a făcut o greșită aplicare a legii atâta timp cât s-a dispus confiscarea specială a sumei de bani ce a făcut obiectul dării de mită. Împrejurarea că instanța de fond a făcut referire numai la un text cu caracter general deși existau și dispoziții speciale, constituie mai mult o problemă de acuratețe juridică, nefiind de natură a atrage incidența cazului de casare art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc.

pen. Față de toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța, iar cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea căii de atac vor rămâne în sarcina statului, urmând ca onorariul apărătorului desemnat din oficiu, pentru intimatul inculpat N.M., în sumă de 300 RON, să fie avansat din fondul Ministerului Justiției. Asupra recursului formulat de inculpatul N.I. Recursul nu a fost motivat în termenul prevăzut de dispozițiile art. 385 alin. (2) C. proc. pen., iar cu ocazia dezbaterilor recurentul a reluat apărările formulate pe parcursul întregului proces penal, invocând grava eroare de fapt care a condus la pronunțarea unei hotărâri de condamnare, în condițiile în care din materialul probator administrat rezulta faptul că ar fi fost provocat de către lucrătorii de poliție.

Înalta Curte va analiza criticile recurentului din perspectiva cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., ce poate fi luat în considerare și din oficiu, conform 385 10 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 385 alin. (3) C. proc. pen. atunci când a influențat asupra hotărârii în defavoarea inculpatului. Raportându-se atât la dispozițiile art. 68 alin. (2) C. proc. pen.

cât și la conceptul de provocare astfel cum acesta a fost definit în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele Constantin și Stoian împotriva României, Bulfinski împotriva României și Aii împotriva României, respectiv exercitarea unei anumite influențe asupra subiectului astfel încât să îl incite la săvârșirea unei infracțiuni care altfel nu ar fi fost comisă, cu scopul de a face posibilă stabilirea infracțiunii și de a oferi probe pentru a se începe urmărirea penală, Înalta Curte constată că, concluzia instanțelor, care au exclus varianta unei asemenea acțiuni din partea denunțătorului Ț.M.G., este în totală concordanță cu conținutul probelor administrate. În acest sens se are în vedere procesul verbal de redare a discuției purtate de martorul denunțător Ț.M.G.

cu inculpații N.I. și I.N., din care rezultă foarte clar că hotărârea de a săvârși infracțiunea este anterioară oricărei discuții cu martorul denunțător, inculpații venind „pregătiți" pentru „rezolvarea problemei" încă de la prima întâlnire cu acesta. Astfel, după ce martorul le-a adus la cunoștință faptul că infracțiunea comisă de inculpatul N.M. este foarte gravă, că acesta riscă o pedeapsă cuprinsă între 12 și 20 de ani de închisoare și confiscarea autoturismului, cei doi inculpați au inițiativa promisiunii unei sume de bani pentru „rezolvarea problemei" afirmând că „am venit pregătiți .. partea dumneavoastră". În aceste condiții, orice alte atitudini ulterioare ale denunțătorului - împrejurarea că nu a refuzat primirea unei sume de bani, că a stabilit o întâlnire cu inculpații N.I.

și I.N. la interval de câteva ore, perioadă în care s-a organizat flagrantul - nu se mai pot circumscrie conceptului de provocare, cu atât mai mult cu cât simpla propunere este suficientă pentru reținerea în sarcina inculpaților a infracțiunii de dare de mită. În fine este de precizat că recurentul a invocat și cazul de casare prev. de art. 385 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., solicitând menținerea pedepsei stabilită de către prima instanță. Înalta Curte constată că dispozițiile anterior arătate sunt invocate doar formal, în condițiile în care în apel pedeapsa aplicată nu a suferit niciun fel de modificări. Ca atare, în condițiile în care nu se formulează critici în privința cuantumului pedepsei, ci solicită menținerea acesteia, nu se impune o analiză a hotărârilor sub acest aspect.

În raport de considerentele anterioare, Înalta Curte urmează să respingă ca nefondat recursul inculpatului N.I., soluție în raport de care, conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, iar onorariul apărătorului din oficiu va fi avansat din fondurile Ministerului Justiției. Asupra recursului formulat de inculpatul I.N. Nici acest recurs nu a fost motivat în termenul prevăzut de dispozițiile art. 385 9 alin. (2) C. proc. pen., cazurile de casare invocate cu ocazia dezbaterilor, respectiv art. 385 9 alin. (1) pct. 14 și 18 C. proc. pen., putând fi însă analizate și din oficiu, conform art. 385 1 alin. (2) C. proc. pen. Referitor la cazul de casare prev. de art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc.

pen., recurentul invocă faptul că nu ar fi autorul infracțiunii de dare de mită, astfel că solicită achitarea în temeiul dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. În primul rând se constată că apărarea formulată în recurs este în totală contradicție cu poziția procesuală a inculpatului de pe tot parcursul procesului penal când nu a negat niciun moment faptul că i-ar fi propus și, ulterior, oferit martorului denunțător o sumă de bani în vederea soluționării favorabile a dosarului fratelui său și pentru restituirea autoturismului, însă a precizat că a acționat fiind provocat de lucrătorul de poliție. Pe de altă parte, nici nu se arată care sunt probele al căror conținut ar fi fost denaturat și care ar fi condus la o eroare în stabilirea situației de fapt cu consecința greșitei condamnări a inculpatului.

Examinând hotărârile din această perspectivă, Înalta Curte constată o totală concordanță între situația de fapt reținută de tribunal și curtea de apel și conținutul probatoriului administrat în cauză, cazul de casare invocat nu nefiind incident în cauză. Astfel, procesele-verbale de redare a discuțiilor ambientale purtate de inculpații cu denunțătorul în dimineața zilei de 13 octombrie 2010 confirmă faptul că inculpatul I.N. i-a propus denunțătorului „rezolvarea problemei", întrucât „au venit pregătiți", iar înregistrările audio video de la momentul flagrantului, precum planșele foto atașate la dosarul de urmărire penală susțin concluzia instanțelor în sensul că acesta a și oferit suma de bani denunțătorului.

În ceea ce privește pedeapsa ce i-a fost aplicată, se reține, ca și în cazul celuilalt recurent, că nu se formulează niciun fel de critici, ci se solicită doar menținerea acesteia, situație în raport de care hotărârile nu vor mai fi cenzurate din perspectiva cazului de casare prev. de art. 385 9 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., cu atât mai mult cu cât o atare analiză s-a făcut în recursul parchetului. Ca atare, se constată nefondate criticile recurentului, și, având în vedere că nu se pot reține alte cazuri de casare care ar putea fi luate în considerare din oficiu în condițiile art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte urmează să dispună respingerea recursului ca nefondat. Conform art. 192 alin. (2) C. proc.

pen. recurentul I.N. va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, iar onorariul apărătorului din oficiu va fi avansat din fondurile Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța și de inculpații N.I. și I.N. împotriva Deciziei penale nr. 68/P din 30 mai 2011 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie. Obligă recurenții inculpați N.I. și I.N. la plata sumei de câte 800 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 300 RON, reprezentând onorariile apărătorilor desemnați din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiției. Cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța, rămân în sarcina statului. Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, pentru intimatul inculpat N.M., în sumă de 300 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 24 ianuarie 2012. Procesat de GGC - LM