ÎCCJ, Decizia nr. 6/2019

Asupra recursului de față,

În baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 410/RC din 16 noiembrie 2018, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiției în Dosarul nr. x/2017, printre altele, s-a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 338 alin. (1) și (2) și a dispozițiilor art. 338 alin. (3) lit. b) C. pen. raportat la art. 75 din O.U.G. nr. 195/2002.

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a reținut următoarele:

Prin cererea de recurs în casație formulată împotriva Deciziei penale nr. 326 din 28 februarie 2018 a Curții de Apel București, secția I penală, recurentul inculpat A. a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 338 alin. (1), (2) și (3) lit. b) din C. pen., apreciind că au fost adoptate cu încălcarea prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituția României.

Sub aspectul fondului excepției, s-a arătat că textul legal prevăzut de art. 338 din C. pen. nu întrunește exigențele constituționale ale art. 1 alin. (5) cu privire la previzibilitatea și claritatea legii. În acest sens, s-a făcut referire la lipsa unei definiții clare în cuprinsul C. pen., a termenului de "accident" folosit în descrierea denumirii marginale a infracțiunii, definiție care rezultă doar prin coroborarea cu dispozițiile art. 75 din O.U.G. nr. 195/2002.

S-a arătat că asupra interpretării termenului "rănire" din cuprinsul art. 75 lit. b) teza a II-a, Înalta Curte, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 5/2018, a statuat că acesta presupune o leziune traumatică sau afectarea sănătății unei persoane, a căror gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale ori prin una din urmările prevăzute de art. 194 alin. (1) lit. a), c), d) și e) din C. pen.

În analiza excepției de neconstituționalitate invocate, prin raportare la dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală a avut în vedere că, pe lângă îndeplinirea condițiilor privind ridicarea excepției în fața unei instanțe judecătorești și să vizeze dispoziții din legi în vigoare, care nu au fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale, admisibilitatea cererii impune îndeplinirea cumulativă și a cerinței ca excepția invocată să aibă legătură cu soluționarea cauzei, legătură ce trebuie să aibă semnificație cu privire la soluția ce ar putea fi dată fondului litigiului inclusiv din perspectiva interesului pe care partea îl justifică.

Excepția de neconstituționalitate fiind un incident apărut în cadrul unui litigiu, invocarea ei impune justificarea unui interes. Stabilirea acestui interes se face pe calea verificării pertinentei excepției în raport cu procesul în care a intervenit, impunându-se ca decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal.

Analizând criticile formulate prin raportare la relevanța excepției invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală a constatat că recurentul inculpat A., în realitate, nu aduce critici de neconstituționalitate a textului de lege precizat, ci, de fapt, critică modul în care prevederea legală incriminează fapta de care este acuzat inculpatul în cauza de față, fiind chestiuni ce țin de judecata pe fond a pricinii.

Având în vedere cadrul procesual al cauzei, respectiv calea extraordinară de atac a recursului în casație, soluționarea excepției de neconstituționalitate invocată de către inculpat nu poate avea o înrâurire cu privire la soluția ce se pronunță în cauză cu referire la conținutul normei de incriminare imputate, în condițiile în care inculpatul a fost condamnat definitiv pentru infracțiunea în discuție reglementată de dispozițiile legale criticate pe calea excepției.

De altfel, s-a constatat că recurentul inculpat A., prin apărător, a precizat că nu a înțeles să invoce mai înainte această excepție de neconstituționalitate, invocând-o însă urmare a soluției instanței de apel, ce nu a fost în concordanță cu așteptările sale, respectiv de achitare a inculpatului.

Or, în condițiile în care în cauză s-a definitivat deja raportul juridic în cadrul căruia inculpatul ar fi putut invoca excepția de neconstituționalitate în discuție, excepția invocată nu are legătură cu obiectul cauzei de recurs în casație.

Concluzionând, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a reținut că obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie o normă de incriminare, iar nu o reglementare de natură a avea incidență în materia garanțiilor drepturilor ocrotite de Constituție și, prin urmare, criticile recurentului inculpat A., constituind apărări de fond, nu pot avea drept finalitate sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 338 alin. (1), (2) și (3) lit. b) din C. pen.

Împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 338 alin. (1) și (2) și a dispozițiilor art. 338 alin. (3) lit. b) din C. pen. raportat la art. 75 din O.U.G. nr. 195/2002 din cuprinsul Deciziei penale nr. 410/RC din 16 noiembrie 2018, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiției în Dosarul nr. x/2017, a formulat recurs inculpatul A.

La data de 8 ianuarie 2019, cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători, sub nr. x/2019, primul termen fiind stabilit aleatoriu la data de 4 februarie 2019.

Concluziile apărătorului ales al recurentului inculpat și ale reprezentantului Ministerului Public au fost consemnate detaliat în partea introductivă a prezentei decizii, astfel că nu vor mai fi reluate.

Examinând recursul formulat de inculpatul A., atât prin prisma motivelor invocate, cât și din oficiu, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, constată că este nefondat.

Cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale din perspectiva dispozițiilor art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, constată că pentru a fi admisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale este condiționată de îndeplinirea cumulativă a patru cerințe stipulate expres de textul legislativ, respectiv:

a) starea de procesivitate, în care ridicarea excepției de neconstituționalitate apare ca un incident procedural creat în fața unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;

b) activitatea legii, în sensul că excepția privește un act normativ, lege sau ordonanță, după caz, în vigoare;

c) prevederile care fac obiectul excepției să nu fi fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale;

d) dispozițiile criticate să aibă legătură cu soluționarea cauzei.

Din analiza dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 reiese că o cerere de sesizare a instanței de contencios constituțional poate fi formulată în orice fază a procesului penal, textul de lege menționat prevăzând doar condiția ca excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată și să aibă legătură cu soluționarea cauzei "indiferent de obiectul acesteia".

În ceea ce privește primele trei condiții prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 anterior menționate, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, constată că acestea sunt îndeplinite. Astfel, excepția a fost invocată de inculpatul A. în cadrul unui dosar aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, are în vedere neconstituționalitatea unor dispoziții legale în vigoare, iar textele criticate nu au fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Însă, pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, excepția trebuie să aibă legătură cu soluționarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal și, implicit, asupra situației juridice a părții din proces.

Prioritar examinării în concret a acestei condiții, se impun anumite considerații generale asupra excepției de neconstituționalitate.

Excepția de neconstituționalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condițiile legii, analiza conformității anumitor dispoziții legale cu Constituția României.

Potrivit art. 146 lit. d) din Constituția României, competența de a hotărî asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești, revine Curții Constituționale.

Sesizarea Curții Constituționale nu se face direct, deoarece prin Legea nr. 47/1992 se stabilește un veritabil filtru, în virtutea căruia instanța în fața căreia se invocă excepția de neconstituționalitate efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condițiilor de admisibilitate, în funcție de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Calea procedurală reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanței în fața căreia se invocă excepția posibilitatea de a controla constituționalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate.

Judecătorul cauzei nu are atribuții de jurisdicție constituțională, așa încât verificarea condițiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformității prevederii legale atacate cu Constituția și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional, căci instanța nu statuează asupra temeiniciei excepției, ci numai asupra admisibilității acesteia.

În aplicarea art. 29 din Legea nr. 47/1992, judecătorul realizează o verificare sub aspectul respectării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi folosită.

Astfel, în mod constant, instanțele judecătorești au statuat că o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare și aplicare a legii, când nu are legătură cu cauza sau când se urmărește o modificare sau completare a actului normativ.

Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei.

În consecință, în cadrul examenului de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, instanța trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

Pentru a admite cererea de învestire a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate, instanța în fața căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluționarea cauzei a textului invocat ca neconstituțional. Partea care ridică excepția de neconstituționalitate nu trebuie să indice doar textele de lege pe care dorește să le supună controlului, ci are obligația să raporteze aceste dispoziții la legea fundamentală și să-și argumenteze pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziția legală contestată corespunde sau nu cu prevederile constituționale și care sunt implicațiile declarării neconstituționalității acestor dispoziții asupra finalizării cauzei.

Din examinarea argumentelor invocate de inculpat în susținerea cererii de sesizare a Curții Constituționale, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, apreciază că obiecțiunile formulate cu privire la dispozițiile art. 338 alin. (1) și (2) și a dispozițiilor art. 338 alin. (3) lit. b) din C. pen. raportat la art. 75 din O.U.G. nr. 195/2002 nu reprezintă, în realitate, critici de neconstituționalitate apte să provoace un examen al conformității normei legale cu legea fundamentală a României, ci sunt critici referitoare la modul în care prevederea legală incriminează fapta de care este acuzat inculpatul, aspecte care se circumscriu judecății pe fond a cauzei.

Având în vedere că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor legale mai sus menționate a fost invocată în calea extraordinară de atac a recursului în casație, soluționarea acestei excepții nu poate avea o înrâurire cu privire la soluționarea căii extraordinare de atac, în condițiile în care inculpatul a fost condamnat definitiv pentru infracțiunea de părăsire a locului accidentului ori modificarea sau ștergerea urmelor acestuia, faptă prevăzută de dispozițiile legale criticate pe calea excepției.

În mod corect Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a reținut că, raportul juridic în cadrul căruia inculpatul ar fi putut invoca excepția de neconstituționalitate în discuție s-a soluționat în mod definitiv, astfel încât excepția invocată nu are legătură cu obiectul recursului în casație.

De asemenea, instanța supremă reține că toate argumentele inculpatului invocate în susținerea excepției vizează aspecte ce țin de fondul cauzei și nu au nicio legătură cu cazul de recurs în casație invocat, cadru procesual în limitele căruia instanța de casație a fost învestită.

În raport cu aceste împrejurări, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, constată că excepția de neconstituționalitate invocată vizează o normă de incriminare, iar nu o reglementare de natură a avea incidență în materia garanțiilor drepturilor ocrotite de Constituție, astfel încât, criticile recurentului inculpat A., constituie apărări de fond și nu pot conduce la sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 338 alin. (1), (2) și (3) lit. b) din C. pen. raportat la art. 75 din O.U.G. nr. 195/2002, excepția fiind invocată formal.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 338 alin. (1), (2) și (3) lit. b) din C. pen. raportat la art. 75 din O.U.G. nr. 195/2002 din cuprinsul Deciziei penale nr. 410/RC din 16 noiembrie 2018, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiției în Dosarul nr. x/2017.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 40 RON, va rămâne în sarcina statului, iar în baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 338 alin. (1) și (2) și a dispozițiilor art. 338 alin. (3) lit. b) C. pen. raportat la art. 75 din O.U.G. nr. 195/2002 din cuprinsul Deciziei penale nr. 410/RC din 16 noiembrie 2018, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiției în Dosarul nr. x/2017.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 40 RON, rămâne în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. obligă recurentul la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 februarie 2019.

Procesat de GGC - GV