Decizia nr. 5 din 28 februarie 2018

Decizia nr. 5 din 28 februarie 2018

28 februarie 2018

27 septembrie 2021

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Decizia nr. 5/2018 Dosar nr. 3147/1/2017

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 februarie 2018

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 355 din 24/04/2018

Mirela Sorina Popescu – preşedintele cu delegaţie al Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – preşedintele completului

Luciana Mera – judecător la Secţia penală

Simona Elena Cîrnaru – judecător la Secţia penală

Lavinia Valeria Lefterache – judecător la Secţia penală

Simona Cristina Neniţă – judecător la Secţia penală

Anca Mădălina Alexandrescu – judecător la Secţia penală

Angela Dragne – judecător la Secţia penală

Florentina Dragomir – judecător la Secţia penală

Ioana Bogdan – judecător la Secţia penală

S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în Dosarul nr. 8.618/279/2016, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:

– dacă pentru a fi întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de părăsire a locului accidentului prevăzute deart. 338 alin. (1) din Codul penal cu trimitere la dispoziţiile art. 75 lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, este necesar ca victima accidentului să prezinte leziuni consemnate într-un act medical, cuantificabile (rănirea) într-un număr de zile de îngrijiri medicale sau nu, în orice situaţie, dacă este necesară existenţa unui certificat medico-legal;

– ce se înţelege prin termenul de rănire prevăzut de art. 75 lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, din punct de vedere juridic, având în vedere că Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte rana ca fiind o „ruptură internă sau exterioară a ţesutului unei fiinţe vii, sub acţiunea unui agent distrugător; leziune, plagă”.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi art. 27

4

alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele cu delegaţie al Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Mirela Sorina Popescu.

La şedinţa de judecată a participat doamna Mihaela Ivănuş, magistrat-asistent în cadrul Secţiei penale, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27

6

din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna procuror Marinela Mincă.

Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 3.147/1/2017 aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală şi faptul că au transmis puncte de vedere curţile de apel Alba Iulia, Bacău, Braşov, Bucureşti, Cluj, Constanţa, Craiova, Galaţi, Iaşi, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Suceava, Târgu Mureş şi Timişoara, instanţele arondate acestora, Universitatea „Nicolae Titulescu” din Bucureşti şi Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informare juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În continuare, s-a menţionat că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, doamna Luciana Mera, care a fost înaintat părţilor la data de 10 ianuarie 2018, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală. La data de 10 ianuarie 2018, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus Adresa nr. 2.887/C/3.042/III-5/2017, prin care a comunicat că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept cu care a fost sesizată instanţa, fiind depuse şi concluzii scrise, în sensul respingerii sesizării, ca inadmisibilă.

Magistratul-asistent a învederat şi faptul că din verificările efectuate pe site-ul Curţii Constituţionale a rezultat că Dosarul nr. 2.607D/2017, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 338 alin. (1) din Codul penal,art. 75 lit. b) teza a II-a din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se află în fază de raport.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, constatând că nu sunt cereri sau excepţii de formulat, a solicitat procurorului să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema supusă dezbaterii în Dosarul nr. 3.147/1/2017.

Reprezentantul Ministerului Public a solicitat respingerea sesizării, ca inadmisibilă, apreciind că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege.

Referitor la prima întrebare a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile ca aceasta să constituie o problemă de drept, iar rezolvarea care se solicită a fi dată să fie una de principiu. Astfel, instanţa de trimitere îşi fundamentează sesizarea pe împrejurări de fapt care ţin de interpretarea probatoriului în cauza cu judecata căreia a fost învestită, aspect care îi revine în competenţă exclusivă.

Eventuala contradicţie dintre consemnările rezultate în urma examenului obiectiv şi concluziile certificatului medico-legal, chiar reală de ar fi, se rezolvă conform dispoziţiilorart. 179-181 din Codul de procedură penală, nu în procedura prevăzută deart. 475 din Codul de procedură penală, iar motivaţia pentru care legiuitorul a înţeles să prevadă aceeaşi pedeapsă pentru fapte pe care instanţa de trimitere le apreciază ca având gravităţi diferite ar putea eventual forma obiectul unei dezbateri doctrinare, excedând însă competenţei oricărei instanţe de judecată.

Distinct de considerentele prin care se motivează necesitatea intervenţiei instanţei supreme, modul de formulare a întrebării prealabile pare a exprima intenţia instanţei de trimitere de a primi o listă a mijloacelor de probă necesare pentru dovedirea infracţiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal. Un atare demers este, în mod evident, străin procedurii prevăzute de art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală, prin care nu s-a urmărit exonerarea judecătorului cauzei de plenitudinea de jurisdicţie a pricinii cu soluţionarea căreia a fost învestit. Aşa fiind, regulile generale prevăzute de art. 97-103 din Codul de procedură penală în materia probelor şi mijloacelor de probă rămân aplicabile şi în cazul infracţiunii de părăsire a locului accidentului prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal, organul judiciar legal învestit fiind cel care apreciază care dintre acestea sunt apte să conducă la constatarea existenţei infracţiunii, identificarea persoanei care a săvârşit-o şi cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei.

În privinţa celei de-a doua întrebări supuse dezlegării, reprezentantul Ministerului Public a apreciat că nu este îndeplinită condiţia ca aceasta să constituie o chestiune de drept.

Prin hotărârea instanţei de trimitere se tinde a se demonstra caracterul lipsit de accesibilitate şi previzibilitate al art. 338 alin. (1) din Codul penal cu trimitere la art. 75 lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau, altfel spus, contrarietatea acestora cu dispoziţiile art. 20 din Constituţie şi cu prevederile art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Or, un atare demers cade în competenţa de soluţionare a Curţii Constituţionale.

Chiar dacă, pentru beneficiul discuţiei, s-ar aprecia că instanţa de trimitere doreşte lămurirea termenului de „rănire”, cuprins într-o normă extrapenală, dar care din voinţa legiuitorului dobândeşte caracter penal, întrucât el devine un element de tipicitate al infracţiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal, cu relevanţă pe situaţia premisă a acestei infracţiuni, demersul este inutil, întrucât termenul este unul clar, nu este susceptibil de interpretare, iar destinatarii acestei norme sunt persoane şcolarizate, care urmează obligatoriu cursurile şcolii de şoferi pentru categoriile specifice. Ca atare, este vorba de un destinatar al normei care este avizat şi diligent.

De asemenea, critica referitoare la încălcarea dispoziţiilorart. 20 din Constituţie şi a prevederilor art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu este susţinută, deoarece, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene şi Curţii Constituţionale, un astfel de text este de natură să respecte aceste exigenţe, atunci când justiţiabilul este în măsură să cunoască conţinutul unei astfel de norme pertinente, juridice, fie cu ajutorul interpretării pe care instanţele o dau acestui text, fie apelând la o asistenţă juridică de specialitate. În acest sens a statuat expres şi Curtea Constituţională în paragraful 19 din Decizia nr. 340/2017, în cuprinsul căreia a examinat termenul de „rănire”.

Trebuie avută în vedere şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în sensul că noţiunea de drept cuprinsă în art. 7 alin. 1 cuprinde atât prevederile legale, cât şi jurisprudenţa.

În acest sens, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 154 din 24 martie 2016, a constatat că dispoziţiile art. 338 alin. (1) din Codul penal îndeplinesc cerinţele de claritate, accesibilitate şi previzibilitate a legii, soluţie menţinută şi prin deciziile nr. 140 din 14 martie 2017 şi nr. 340 din 11 mai 2017 ale Curţii Constituţionale, câtă vreme nu au fost invocate argumente noi ori supuse verificării de constituţionalitate în raport cu alte texte din Legea fundamentală. Chiar dacă prin aceste decizii s-au respins criticile aduse art. 338 alin. (1) din Codul penal, în cuprinsul acestora instanţa de contencios constituţional a definit termenul de „rănire”, statuând că se înţelege orice atingere adusă integrităţii corporale sau sănătăţii, indiferent de gravitate.

Este nesusţinută aprecierea instanţei de trimitere în sensul că deciziile de respingere ale Curţii Constituţionale ar produce efecte exclusiv inter partes şi nu ar fi obligatorii. În acest sens înţelege să invoce Decizia Curţii Constituţionale nr. 17/2017, paragrafele 24, 25 şi 26. Aceasta este o decizie de admitere, însă Curtea Constituţională îşi motivează revirimentul jurisprudenţial provocat prin această decizie, arătând că anterior respinsese criticile aduse dispoziţiilor art. 215

1

alin. (2) din Codul de procedură penală, că a dat o interpretare care era obligatorie pentru instanţe, însă acestea nu s-au conformat obligaţiei de a respecta considerentele deciziei Curţii Constituţionale. Instanţa de contencios constituţional a apreciat ca element de noutate multitudinea de sesizări ulterioare pe care le-a primit şi care denotă că instanţele nu s-au conformat interpretării date de Curtea Constituţională.

Reprezentantul Ministerului Public a apreciat că inclusiv deciziile prin care sunt respinse excepţiile de neconstituţionalitate sunt obligatorii pentru părţi, iar instanţa de contencios constituţional a clarificat deja înţelesul noţiunii de „rănire”, deciziile acesteia fac parte din jurisprudenţă şi, ca atare, sunt obligatorii pentru destinatarii normei, respectiv destinatarii art. 338 alin. (1) din Codul penal.

Nu în ultimul rând, a considerat că ar însemna să se adauge la lege dacă s-ar aprecia că pentru rănire sunt necesare zile de îngrijiri medicale.

De altfel, a menţionat că, anterior, au fost formulate critici cu privire la Decizia în interesul legii nr. 66/2007, din perspectiva faptului că s-ar da conducătorului auto posibilitatea să evalueze existenţa, întinderea, durata unor eventuale zile de îngrijire medicală şi ar fi lăsat la liberul-arbitru demersul acestuia de a rămâne sau nu la locul accidentului.

Aşadar, a solicitat respingerea sesizării, ca inadmisibilă, apreciind că textul nu lasă loc de interpretări cu privire la înţelesul noţiunii de rănire.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, reţinându-se dosarul în pronunţare asupra sesizării formulate.

ÎNALTA CURTE,

asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin Încheierea de şedinţă din data de 31 octombrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 8.618/279/2016, Curtea de Apel Bacău – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea dezlegării următoarelor chestiuni de drept:

– dacă pentru a fi întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de părăsire a locului accidentului prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal cu trimitere la dispoziţiile art. 75 lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, este necesar ca victima accidentului să prezinte leziuni consemnate într-un act medical, cuantificabile (rănirea) într-un număr de zile de îngrijiri medicale sau nu, în orice situaţie, dacă este necesară existenţa unui certificat medico-legal;

– ce se înţelege prin termenul de rănire prevăzut de art. 75 lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, din punct de vedere juridic, având în vedere că Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte rana ca fiind o „ruptură internă sau exterioară a ţesutului unei fiinţe vii, sub acţiunea unui agent distrugător; leziune, plagă”.

II. Expunerea cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. 8.618/279/2016 al Curţii de Apel Bacău – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie

Curtea de Apel Bacău – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a fost sesizată cu apelul declarat de inculpatul B.A.V. împotriva Sentinţei penale nr. 196 din 17.03.2017, pronunţată de Judecătoria Piatra-Neamţ. Prin sentinţa penală sus-menţionată, în temeiul art. 396 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală raportat la art. 338 alin. (1) din Codul penal, cu reţinerea art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, s-a dispus condamnarea inculpatului B.A.V. la pedeapsa închisorii de 2 ani şi 6 luni (doi ani şi şase luni) şi suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe o perioadă de 3 ani.

În esenţă, prin rechizitoriul emis la data de 26.08.2016 în Dosarul nr. 1.851/P/2016 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Piatra-Neamţ s-a reţinut, ca stare de fapt, că în data de 14.04.2016, în timp ce inculpatul B.A.V. conducea autoturismul marca Dacia cu numărul de înmatriculare PH-42-SPX pe str. Izvoare din municipiul Piatra-Neamţ, a acroşat, cu oglinda retrovizoare dreapta, pe numitul M.F., care se deplasa regulamentar cu bicicleta, având aceeaşi direcţie de mers, provocându-i acestuia leziuni care nu au necesitat pentru vindecare zile de îngrijiri medicale.

În considerentele Sentinţei penale nr. 196 din data de 17.03.2017, pronunţată de Judecătoria Piatra-Neamţ, s-au reţinut următoarele:

În drept, fapta inculpatului B.A.V., care, la data de 14.04.2016, în timp ce conducea autoturismul marca Dacia, cu numărul de înmatriculare PH-42-SPX pe str. Izvoare din municipiul Piatra-Neamţ, a acroşat, cu oglinda retrovizoare dreapta, pe numitul M.F., care se deplasa regulamentar cu bicicleta, având aceeaşi direcţie de mers, provocându-i acestuia leziuni care nu au necesitat pentru vindecare zile de îngrijiri medicale, după care a părăsit locul accidentului fără încuviinţarea organelor de poliţie, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de părăsire a locului accidentului ori modificarea sau ştergerea urmelor acestuia, faptă prevăzută de art. 338 alin. (1) din Codul penal, pedepsită de legiuitor cu închisoarea cuprinsă între 2 şi 7 ani.

Urmarea imediată a acestei infracţiuni o constituie o stare de pericol, organele judiciare fiind private de obţinerea imediată a unor probe esenţiale, şi anume a declaraţiei celui care a provocat accidentul ori a fost implicat în alt mod în producerea acestuia, a datelor privind eventuala existenţă a alcoolului în aerul expirat. Prin comiterea acestei infracţiuni au fost periclitate relaţiile sociale ocrotite de norma incriminatoare, relaţii care privesc valoarea socială constând în siguranţa circulaţiei pe drumurile publice, pentru ocrotirea căreia legiuitorul a instituit în sarcina conducătorilor auto implicaţi în accidente rutiere obligaţia de a nu părăsi locul accidentului fără încuviinţarea organelor de poliţie. Raţiunea impunerii de către legiuitor a unei atare obligaţii rezidă în aceea că, în momentul producerii unui accident de circulaţie, organele judiciare sunt chemate să stabilească cu acurateţe împrejurările producerii accidentului, să identifice persoanele suspecte de comiterea acestuia, să adune probe concludente în vederea conturării unei imagini cât mai clare asupra condiţiilor reale care să servească în operaţiunea de tragere la răspundere penală a celor vinovaţi.

Împotriva Sentinţei penale nr. 196 din data de 17.03.2017, pronunţată de Judecătoria Piatra-Neamţ, a declarat apel, în termen, inculpatul B.A.V.

La termenul din data de 26.09.2017, Curtea de Apel Bacău, din oficiu, a apreciat că se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru a pronunţa o hotărâre care să dea o rezolvare de principiu asupra chestiunii de drept sesizate:

– dacă pentru existenţa infracţiunii de părăsire a locului accidentului prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal este necesar ca victima accidentului să prezinte leziuni cuantificabile în număr de zile de îngrijiri medicale sau nu;

– ce se înţelege prin termenul de rană din punct de vedere juridic, potrivit dispoziţiilor art. 75 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată.

La cererea părţilor, Curtea de Apel Bacău a acordat termen la data de 24.10.2017, pentru a formula concluzii cu privire la aspectele invocate. La termenul din data de 24.10.2017 s-au prezentat punctele de vedere ale reprezentantului Ministerului Public şi ale apelantului inculpat B.A.V., prin apărător ales.

Punctul de vedere al reprezentantului Ministerului Public

S-a arătat, în esenţă, că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este inadmisibilă, întrucât noţiunea de „rană” a fost lămurită de instanţa de control constituţional.

Astfel, art. 338 alin. (1) din Codul penal a făcut obiectul controlului de constituţionalitate în conformitate cu deciziile nr. 154 din 24 martie 2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 450 din 16 iunie 2016), nr. 140 din 14 martie 2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 13 iulie 2017), nr. 340 din 11 mai 2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 696 din 29 august 2017).

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională a constatat că situaţia premisă a infracţiunii de părăsire a locului accidentului, prevăzută de art. 338 alin. (1) din Codul penal, constă în existenţa unui accident de circulaţie. Din motive de tehnică legislativă, pentru a nu încărca inutil textul incriminării, noţiunea de „accident de circulaţie” nu este explicitată în norma de incriminare, având în vedere că este definită în art. 75 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 670 din 3 august 2006, cu modificările şi completările ulterioare, care constituie reglementarea-cadru în materia circulaţiei pe drumurile publice.

Potrivit dispoziţiilor art. 75 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, accidentul de circulaţie este evenimentul care întruneşte cumulativ următoarele condiţii: a) s-a produs pe un drum deschis circulaţiei publice ori şi-a avut originea într-un asemenea loc; b) a avut ca urmare decesul, rănirea uneia sau a mai multor persoane ori avarierea a cel puţin unui vehicul sau alte pagube materiale; c) în eveniment a fost implicat cel puţin un vehicul în mişcare.

Curtea Constituţională a stabilit că din coroborarea dispoziţiilor art. 338 alin. (1) din Codul penal cu cele ale alin. (3) lit. a) din art. 338 din Codul penal rezultă că legiuitorul a înţeles să incrimineze fapta de părăsire a locului accidentului în orice situaţie în care respectivul eveniment rutier a avut ca urmare decesul sau rănirea uneia sau a mai multor persoane. Noţiunea de „rănire” a fost lămurită de instanţa de control constituţional, în înţelesul de „orice atingere adusă integrităţii corporale sau sănătăţii unei persoane, indiferent de gravitate”, continuând în sensul că „integritatea corporală şi sănătatea unei persoane implicate într-un accident de circulaţie pot fi afectate chiar dacă nu apar imediat modificări perceptibile cu ajutorul simţurilor, ci este necesară, în acest sens, examinarea medicală a victimei accidentului” (deciziile nr. 154 din 24 martie 2016, nr. 140 din 14 martie 2017 şi nr. 340 din 11 mai 2017).

De asemenea, Curtea Constituţională a reţinut că, având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea de la Strasbourg a stabilit că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută şi oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal.

Parchetul a susţinut că, potrivitDeciziei nr. 11/2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 7 iulie 2014), admisibilitatea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată, atât în cazul în care vizează o normă de drept material, cât şi atunci când priveşte o dispoziţie de drept procesual, de împrejurarea ca interpretarea dată de instanţa supremă să aibă consecinţe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei. Cu alte cuvinte, între problema de drept a cărei lămurire se solicită şi soluţia dată asupra acţiunii penale şi/sau civile de către instanţa pe rolul căreia se află cauza în ultimul grad de jurisdicţie trebuie să existe o relaţie de dependenţă, în sensul ca decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în procedura prevăzută de art. 476 şi 477 din Codul de procedură penală să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal; cerinţa pertinenţei este expresia utilităţii pe care rezolvarea de principiu a chestiunii de drept invocate o are în cadrul soluţionării pe fond a litigiului.

Or, înţelesul juridic al noţiunii de „rănire” din cuprinsul art. 75 lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cu semnificaţie determinantă în existenţa infracţiunii de părăsire a locului accidentului prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal, a căpătat unul constituţional, potrivit deciziilor menţionate.

În concluzie, deoarece înţelesul noţiunii de „rănire” a fost stabilit de instanţa de control constituţional, această lămurire fiind obligatorie pentru instanţele de judecată, s-a apreciat că nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 475 din Codul de procedură penală, respectiv ca de această lămurire solicitată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să depindă soluţia pe fond privind apelul declarat de inculpatul B.A.V. în Dosarul nr. 8.618/279/2016.

Punctul de vedere al inculpatului B.A.V.

Apărătorul ales al inculpatului a apreciat că sesizarea este admisibilă, având în vedere că instanţa de apel a constatat întemeiat faptul că există o chestiune de drept asupra căreia nu s-a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii, fiind necesară o lămurire exhaustivă de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei penale.

În esenţă, s-a considerat că se impune ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre de principiu privind infracţiunea prevăzută de art. 338 din Codul penal – părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ştergerea urmelor acestuia, mai exact să se definească cu exactitate urmarea imediată specifică acestei infracţiuni, raportat la prevederile legale ce se regăsesc în Codul penal şi în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, dar şi la Dicţionarul explicativ al limbii române.

S-a arătat că toate aceste aspecte, coroborate cu elementele cauzei penale în care inculpatul B.A.V. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 338 din Codul penal, deşi partea vătămată nu a avut leziuni în urma impactului cu autoturismul, conduc la concluzia că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este admisibilă şi, drept consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 476 din Codul de procedură penală, s-a solicitat suspendarea Cauzei nr. 8.618/279/2016 a Curţii de Apel Bacău până la pronunţarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept.

Punctul de vedere al completului de judecată

S-a reţinut că problema de drept a fost pusă în discuţie de mai multe ori cu ocazia întâlnirilor preşedinţilor secţiilor penale ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale curţilor de apel, dedicate discutării aspectelor de practică neunitară în materia dreptului penal şi dreptului procesual penal.

Astfel, în minuta întâlnirii preşedinţilor secţiilor penale ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel de la Iaşi, 18-19 mai 2017, s-a consemnat: „20. Titlul problemei de drept: dacă pentru a fi întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal (părăsirea locului accidentului), rănirea uneia sau mai multor persoane implică sau nu în mod necesar existenţa unui anumit număr de zile de îngrijiri medicale (Tribunalul Satu Mare).”

În minuta acestei întâlniri s-a consemnat: opinia judecătorilor este că pentru a fi întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal (părăsirea locului accidentului), rănirea uneia sau mai multor persoane implică în mod necesar existenţa unui anumit număr de zile de îngrijiri medicale.

Textele legale incidente în dezlegarea chestiunii de drept puse în discuţie sunt art. 338 alin. (1) din Codul penal şi art. 75 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, văzute prin prisma dispoziţiilor art. 1 din Codul penal şi art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

În continuare, după largi consideraţii asupra previzibilităţii normei de incriminare din perspectiva principiului nullum crimen sine lege, astfel cum este consacrat prin art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, instanţa de trimitere se referă la efectele deciziilor Curţii Constituţionale.

În acest sens a reţinut că decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe, precum şi decizia dată în interpretarea aplicării unei legi sau ordonanţe produc efecte erga omnes, în timp ce deciziile prin care se respinge o excepţie de neconstituţionalitate produce efecte doar inter partes.

În speţă, prin deciziile invocate de reprezentantul Ministerului Public (Decizia nr. 154/2016 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 450 din 16 iunie 2016; Decizia nr. 140/2017 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 13 iulie 2017;decizia nr. 340/2017 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 696 din 29 august 2017), s-a dispus respingerea excepţiilor de neconstituţionalitate.

Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, prin „rănire” se înţelege „acţiunea de a (se) răni şi rezultatul ei”, făcându-se trimitere la noţiunea de rană. DEX-ul defineşte „rana” ca fiind „o ruptură internă sau exterioară a ţesutului unei fiinţe vii, sub acţiunea unui agent distrugător; leziune, plagă”. Leziunea este „rană (căpătată prin lovire, rănire etc. sau ca urmare a unei boli)”. Plaga este definită ca fiind o „leziune a ţesuturilor corpului, provocată accidental (arsură, tăietură etc.) sau chirurgical; rană”. Contuzia este un „traumatism provocat prin lovire cu un obiect dur, care constă în strivirea ţesuturilor profunde, fără ruperea tegumentului”. Excoriaţia este o „julitură, eroziune, excoriere”. Echimoza este o „pată de culoare roşie-vineţie, evoluând până la galben, apărută pe piele prin ieşirea sângelui la suprafaţă în urma unui traumatism; vânătaie, vineţeală”. Hematomul este o „tumoare care conţine o aglomerare de sânge închistat, provocată de ruperea spontană sau traumatică a vaselor sangvine”.

În speţă, prin certificatul medico-legal s-a consemnat că, la examenul obiectiv, numitul M.F. (persoana accidentată – nota instanţei) a prezentat pe „policele stâng, faţa dorsală, falangă proximală, două excoriaţii de 1/0,5 cm şi 0,6/0,3 cm, fără cruste hematice; pe faţa dorsală a degetului IV, mâna dreaptă, la nivelul pliului de extensie proximal, excoriaţie de 0,5/0,2 cm, acoperită cu cruste seroase. Acuze – fără acuze”. Se concluzionează prin acelaşi certificat medico-legal că „numitul M.F. prezintă leziuni traumatice care s-au putut produce prin lovire cu sau de corp dur, posibil în condiţiile unui accident rutier şi pot data din data de 14.04.2016. Nu necesită zile de îngrijiri medicale”. Curtea de Apel Bacău a observat o inadvertenţă între menţiunile făcute de medicul specialist, în sensul că acesta a constatat existenţa a trei excoriaţii, pentru ca, la final, să afirme că numitul M.F. prezintă leziuni traumatice.

Or, având în vedere definiţiile termenilor conform Dicţionarului limbii române, aşa cum au fost redate anterior, Curtea de Apel Bacău a constatat că nu se poate pune semnul egal între excoriaţie şi leziune traumatică, astfel încât definirea noţiunii de rană, din punct de vedere juridic, apare ca o necesitate în soluţionarea apelului în cauză, în contextul în care în certificatul medico-legal se fac referiri la diverşi termeni medicali, cu înţeles diferit.

Instanţa de trimitere a reţinut că, în materie penală, organele judiciare trebuie să ţină seama de principiul potrivit căruia sancţionarea unei fapte ca infracţiune trebuie să intervină ca ultim resort în protejarea unei valori sociale, ghidându-se după principiul „ultima ratio” care, în materie penală, are semnificaţia comună de procedeu sau metodă ultimă sau finală, folosită pentru a atinge scopul urmărit, şi este interpretat ca având semnificaţia că legea penală este singura în măsură să atingă scopul urmărit, alte măsuri de ordin civil, administrativ etc. fiind improprii în realizarea acestui deziderat.

Instanţa de apel a mai reţinut că scopul urmărit de legiuitor prin legislaţia penală, în sens larg, este acela de a apăra ordinea de drept, iar, în sens restrâns, este acela de a apăra valori sociale, identificate de legiuitor în partea specială a Codului penal, acest scop fiind, în principiu, legitim.

Din perspectiva principiului „ultima ratio” în materie penală nu este suficient să se constate că faptele incriminate aduc atingere valorii sociale ocrotite, ci această atingere în concret trebuie să prezinte un anumit grad de intensitate, de gravitate, care să justifice sancţiunea penală. Or, în speţă, Curtea de Apel Bacău a reţinut că, potrivit alin. (2) al art. 338 din Codul penal, „Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi fapta oricărei persoane de a modifica starea locului sau de a şterge urmele accidentului de circulaţie din care a rezultat uciderea sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane, fără acordul echipei de cercetare la faţa locului”.

Prin vătămarea integrităţii corporale, în mod evident, se înţelege consecinţa prevăzută de art. 194 din Codul penal.

Or, este de neconceput ca legiuitorul să fi înţeles să sancţioneze cu aceeaşi pedeapsă atât infracţiunea de „părăsire a locului accidentului” [art. 338 alin. (1) din Codul penal], din care a rezultat rănirea unei persoane, definită ca fiind „orice atingere adusă integrităţii corporale ori sănătăţii unei persoane, indiferent de gravitate” (conform considerentelor Deciziei nr. 154/2016 a Curţii Constituţionale şi însuşite de reprezentantul Ministerului Public), cât şi infracţiunea de „modificarea/ştergerea urmelor accidentului” [art. 338 alin. (2) din Codul penal], din care a rezultat vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane”, care este definită ca fiind fapta prevăzută în art. 193 din Codul penal, care a cauzat vreuna dintre următoarele consecinţe: a) o infirmitate; b) leziuni traumatice sau afectarea sănătăţii unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale; c) un prejudiciu estetic grav şi permanent; d) avortul; e) punerea în primejdie a vieţii persoanei.

Prin prisma tuturor considerentelor anterior expuse, Curtea de Apel Bacău a apreciat că legea, respectiv art. 338 alin. (1) din Codul penal, nu este nici previzibilă, întrucât destinatarul – conducătorul auto – nu ştie ce conduită să adopte în momentul în care victima afirmă că nu a suferit leziuni, iar aceste leziuni chiar nu sunt vizibile, termenul de rană din cuprinsul art. 75 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nefiind definit în cuprinsul ordonanţei, context în care se are în vedere înţelesul obişnuit, cel din Dicţionarul limbii române, potrivit căruia rana este „o ruptură internă sau exterioară a ţesutului unei fiinţe vii, sub acţiunea unui agent distrugător; leziune, plagă”, deci se poate concluziona că presupune o anumită intensitate.

Din perspectiva definirii noţiunii de rană prin deciziile de respingere a excepţiilor de neconstituţionalitate, anterior enumerate, Curtea de Apel Bacău a apreciat că norma de incriminare, respectiv art. 338 alin. (1) din Codul penal cu trimitere la art. 75 lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu este nici accesibilă, întrucât cetăţeanul nu poate dispune de informaţii suficiente în legătură cu normele juridice aplicabile în acest caz, neavând obligaţia de a cunoaşte deciziile Curţii Constituţionale, cu atât mai mult cele de respingere a excepţiilor de neconstituţionalitate.

În raport cu cele de mai sus, instanţa de apel a apreciat că voinţa legiuitorului nu a fost aceea de a sancţiona cu pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani (de altfel, o pedeapsă foarte aspră în economia noului Cod penal) fapta de părăsire a locului accidentului în orice situaţie din care ar rezulta „orice atingere adusă integrităţii corporale ori sănătăţii unei persoane, indiferent de gravitate”, ci a avut în vedere o gravitate anume, aspect ce rezultă atât din folosirea termenului de „rănire”, cât şi din modul în care este definită fapta de modificare/ştergere a urmelor accidentului prevăzută de art. 338 alin. (2) din Codul penal; în consecinţă, s-a susţinut că este necesar ca victima accidentului să prezinte leziuni consemnate într-un act medical, fiind necesară cuantificarea leziunilor (rănirea) într-un număr de zile de îngrijiri medicale printr-un certificat medico-legal.

III. Punctele de vedere exprimate de curţile de apel şi de instanţele de judecată arondate

Au comunicat puncte de vedere asupra problemei de drept în discuţie curţile de apel Alba Iulia, Bacău, Braşov, Bucureşti, Cluj, Constanţa, Craiova, Galaţi, Iaşi, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Suceava, Târgu Mureş şi Timişoara care, după caz, au făcut referire şi la punctele de vedere ale unora dintre instanţele arondate.

S-au conturat următoarele opinii cu privire la prima problemă de drept:

Într-o primă opinie s-a apreciat că elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute deart. 338 alin. (1) din Codul penal subzistă chiar şi în condiţiile în care leziunile traumatice cauzate au produs numai suferinţe fizice în sensul dispoziţiilor art. 193 alin. (1) din Codul penal. Gravitatea leziunilor traumatice produse sau afectarea sănătăţii victimei nu este condiţionată, prin voinţa legiuitorului, de evaluarea prin zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare, nefiind necesar să existe un certificat medico-legal sau alt act medical, rănirea putând fi probată prin orice mijloace de probă prevăzute de art. 97 alin. (2) din Codul de procedură penală.

Într-o a doua opinie s-a considerat că pentru a fi întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal nu este strict necesar să se obţină un certificat medico-legal, fiind suficient să fie deţinut un document de natură medicală, care să ateste acordarea unor îngrijiri medicale (foaie de consultaţie, fişă de observaţie etc.).

Într-o a treia opinie s-a menţionat că pentru a fi întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal este necesar ca victima accidentului să prezinte leziuni consemnate într-un certificat medico-legal, cuantificabile într-un număr de zile de îngrijiri medicale.

Într-o a patra opinie s-a apreciat că pentru a fi întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal este necesar ca victima accidentului să prezinte un certificat medico-legal, indiferent dacă leziunile traumatice suferite sunt cuantificabile într-un număr de zile de îngrijiri medicale sau nu.

Cu privire la a doua problemă de drept s-au conturat următoarele opinii:

Într-o primă opinie s-a apreciat că, raportat la conţinutul deciziilor Curţii Constituţionale nr. 154 din 24 martie 2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 450 din 16 iunie 2016), nr. 140 din 14 martie 2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 13 iulie 2017), nr. 340 din 11 mai 2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 696 din 29 august 2017), prin care se explicitează noţiunea de „rănire” ca fiind „orice atingere adusă integrităţii corporale sau sănătăţii unei persoane, indiferent de gravitate”, este redundantă redefinirea acestui termen şi de către instanţa supremă.

Într-o a doua opinie s-a considerat că prevederile art. 75 lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, trebuie corelate cu dispoziţiile art. 193 alin. (1) din Codul penal, în sensul că noţiunea de rănire trebuie să aibă ca înţeles orice act de violenţă cauzator de suferinţe fizice ori atingerea adusă integrităţii corporale sau sănătăţii unei persoane, indiferent de gravitate sau orice tip de leziune. S-a mai menţionat că prin termenul de rănire se înţelege orice lovire, chiar fără o rană, urmarea imediată fiind cea prevăzută de art. 193 alin. (1) din Codul penal.

Într-o a treia opinie s-a menţionat că, din punct de vedere juridic, termenul de rănire prevăzut de art. 75 lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, trebuie să corespundă cu definiţia din Dicţionarul explicativ al limbii române.

IV. Jurisprudenţa naţională în materie

Instanţele la care au fost identificate hotărâri judecătoreşti în această materie sunt: Curtea de Apel Alba Iulia şi una dintre instanţele arondate, respectiv Judecătoria Sălişte; Curtea de Apel Bacău şi una dintre instanţele arondate, respectiv Judecătoria Bacău; Curtea de Apel Braşov şi instanţele arondate, respectiv Judecătoria Braşov, Judecătoria Făgăraş, Judecătoria Sfântu Gheorghe; Curtea de Apel Bucureşti şi instanţele arondate, respectiv Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, Judecătoria Alexandria, Judecătoria Călăraşi, Judecătoria Lehliu-Gară, Judecătoria Olteniţa; Curtea de Apel Cluj şi instanţele arondate, respectiv Judecătoria Sighetu Marmaţiei, Judecătoria Vişeu de Sus; Curtea de Apel Constanţa şi instanţele arondate, respectiv Judecătoria Babadag, Judecătoria Constanţa; Curtea de Apel Craiova; Curtea de Apel Oradea şi instanţele arondate, respectiv Judecătoria Beiuş, Judecătoria Oradea, Judecătoria Satu Mare; una dintre instanţele arondate Curţii de Apel Ploieşti, respectiv Judecătoria Pătârlagele; una dintre instanţele arondate Curţii de Apel Suceava, respectiv Judecătoria Botoşani.

Hotărârile au fost pronunţate în conformitate cu punctele de vedere exprimate de curţile de apel şi de instanţele de judecată arondate, menţionate anterior la pct. III.

V. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului

Nu au fost identificate decizii relevante pentru problema de drept.

VI. Jurisprudenţa relevantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

Nu au fost identificate decizii relevante pentru problema de drept.

VII. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale

Au fost identificate următoarele decizii ale Curţii Constituţionale:

– prinDecizia nr. 154 din 24 martie 2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 450 din 16 iunie 2016) s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Sergiu Dîrstaru în Dosarul nr. 8.114/204/2014 al Judecătoriei Câmpina – Secţia penală şi s-a constatat că dispoziţiile art. 338 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate;

– prin Decizia nr. 140 din 14 martie 2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 13 iulie 2017) s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Adriana Pop în Dosarul nr. 14.562/271/2015 al Judecătoriei Oradea – Secţia penală şi s-a constatat că dispoziţiile art. 338 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate;

– prin Decizia nr. 340 din 11 mai 2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 696 din 29 august 2017) s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Dumitru Ovidiu Sebezan în Dosarul nr. 9.830/320/2015 al Judecătoriei Târgu Mureş şi s-a constatat că dispoziţiile art. 338 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

VIII. Jurisprudenţa relevantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Din categoria deciziilor în interesul legii trebuie menţionată Decizia nr. LXVI/2007 (66/2007), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, privind examinarea recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la înţelesul sintagmei „vătămarea integrităţii corporale ori sănătăţii uneia sau mai multor persoane”, conţinută în dispoziţiile art. 89 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

În ceea ce priveşte deciziile de speţă a fost identificată o hotărâre pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală în calea de atac a apelului (Decizia nr. 397/A din 19 octombrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 8.079/2/2015), precum şi câteva hotărâri pronunţate în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie (Încheierea nr. 208/RC din 3 iunie 2016 dată în Dosarul nr. 19.125/233/2014, Încheierea nr. 297/RC din 12 septembrie 2016 dată în Dosarul nr. 19.230/212/2015, Decizia nr. 472/RC din 7 noiembrie 2016 dată în Dosarul nr. 3.181/1/2016, Decizia nr. 482/RC din 9 noiembrie 2016 dată în Dosarul nr. 3.541/1/2016, Decizia nr. 531/RC din 7 decembrie 2016 dată în Dosarul nr. 3.542/1/2016).

Dintre acestea, prezintă relevanţă Decizia nr. 472/RC din 7 noiembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală în Dosarul nr. 3.181/1/2016, în cuprinsul căreia s-a reţinut: „prin actualul text de incriminare al infracţiunii de părăsirea locului accidentului, prevăzută de art. 338 din Codul penal, legiuitorul a lărgit sfera de incidenţă a acestei infracţiuni, întrucât a fost eliminată necesitatea ca în urma accidentului să fi rezultat uciderea sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau a mai multor persoane ori ca acesta să se fi produs ca urmare a unei infracţiuni. Astfel, art. 338 alin. (1) din Codul penal face referire (doar) la părăsirea locului accidentului de către conducătorul auto implicat într-un accident de circulaţie, iar situaţiile în care părăsirea locului accidentului nu constituie infracţiune sunt enumerate la art. 338 alin. (3) din Codul penal.”

În cuprinsul aceleiaşi decizii, s-a mai reţinut că „Înalta Curte apreciază ca fiind neîntemeiate argumentele invocate de recurentul inculpat, în sensul că sunt aplicabile dispoziţiile art. 338 alin. (3) lit. a) din Codul penal, întrucât în urma accidentului de circulaţie s-au produs doar pagube materiale. Ambele instanţe au reţinut că accidentul de circulaţie provocat de recurentul inculpat a determinat producerea unor leziuni traumatice martorului A.M.C. – victimă în cauză – apreciindu-se că acestea sunt dovedite prin declaraţiile martorilor, procesul- verbal de constatare la faţa locului şi înscrisurile medicale întocmite cu privire la victimă, în momentul transportării acesteia la spital, din care rezultă că prezenta plăgi contuze şi traumatisme.”

IX. Opinia specialiştilor consultaţi

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală a fost solicitată opinia scrisă a specialiştilor din domeniul juridic cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării.

A fost transmis punctul de vedere al specialiştilor Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii „Nicolae Titulescu” din Bucureşti.

Cu privire la prima problemă de drept s-a argumentat că, sub aspectul admisibilităţii, chestiunea de drept supusă dezlegării nu conduce la soluţionarea pe fond a cauzei.

În acest sens s-a menţionat că din dispoziţiileart. 338 alin. (1) din Codul penal cu trimitere la dispoziţiile art. 75 lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă cu claritate care sunt condiţiile prevăzute de lege pentru a angaja răspunderea penală în caz de părăsire a locului accidentului: sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute la alin. (1) al art. 338 din Codul penal doar în ipoteza în care accidentul a avut ca urmare decesul ori rănirea uneia sau a mai multor persoane. Textele legale analizate nu conţin nicio altă condiţie suplimentară care ar trebui să fie examinată sub cupola laturii obiective a infracţiunii, aşa încât nu pot conduce la adoptarea unor soluţii diferite în practică. Pentru ipoteza în care accidentul a produs doar pagube materiale, legiuitorul a reglementat o cauză justificativă specială în cuprinsul art. 338 alin. (3) lit. a) din Codul penal.

Din această perspectivă, condiţiile principiului legalităţii incriminării vizează, inter alia, necesitatea ca interpretarea legii penale să fie concordantă cu voinţa legiuitorului, adică să nu fie interpretată nici extensiv, nici restrictiv (lex stricta). Din esenţa principiului legalităţii rezultă că legea penală se interpretează restrictiv. Cu alte cuvinte, în principiu, în dreptul penal analogia este interzisă, normele dreptului penal fiind de strictă interpretare.

În ceea ce priveşte a doua problemă de drept s-a argumentat că noţiunea de „rănire” a fost definită, pe cale incidentală, de către instanţa de contencios constituţional prin Decizia nr. 154 din 24 martie 2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 450 din 16 iunie 2016), referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 338 alin. (1) din Codul penal.

Suplimentar s-a menţionat că, la nivelul literaturii medico- legale, de interes pentru chestiunea de drept analizată este faptul că „plăgile sau rănile sunt soluţii de continuitate (leziuni în care integritatea tegumentului este afectată, s.n.) ale tegumentelor, a căror denumire este dată de instrumentul cu care sunt produse. Plăgile pot fi superficiale sau profunde; (…) Din punctul de vedere al evoluţiei pot fi simple sau complicate, cea mai frecventă complicaţie fiind infecţia.” Cu alte cuvinte, „sub numele de plagă sau rană se înţelege soluţia de continuitate a integrităţii pielii sau mucoaselor cu participarea ţesuturilor sau organelor subiacente.”

Prin urmare, s-a apreciat că noţiunea de „rănire” trebuie interpretată în sensul că aceasta vizează „orice atingere adusă integrităţii corporale sau sănătăţii unei persoane, indiferent de gravitate”, legislaţia neconţinând alte condiţii cu privire la intensitatea rănilor provocate, numărul de zile de îngrijiri medicale acordate etc.

În concluzie, s-a apreciat că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept cu privire la prima chestiune de drept ridicată nu întruneşte, în mod cumulativ, condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, în timp ce, în cazul celei de-a doua probleme rid