ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1189/2019

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la data de 5 martie 2016, astfel cum a fost ulterior modificată, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. SA, obligarea acesteia la plata sumei în cuantum de 187.000 RON reprezentând contravaloarea chiriei aferentă imobilului în care au fost nevoiți să se mute urmare a evacuării din apartamentul proprietatea lor, a sumei de 7.000 RON reprezentând daunele materiale produse apartamentului în perioada în care acesta s-a aflat în posesia pârâtei, precum și obligarea pârâtei la plata daunelor morale în cuantum de 500.000 RON pentru fiecare reclamant, majorate apoi la suma de 5.000.000 RON, ca urmare a suferințelor produse reclamanților și familiei urmare a executării silite îndreptate împotriva lor.

Prin Sentința civilă nr. 889 din 19 mai 2017, pronunțată în Dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Specializat Cluj s-a admis în parte cererea de chemare în judecată completată și precizată; a fost obligată pârâta la plata, către reclamanți, a sumei de 109.739,81 RON, reprezentând contravaloare prejudiciu constând în chirie aferentă perioadei 3 martie 2013 - 12 ianuarie 2016, la plata sumei de 6.978 RON, reprezentând contravaloare prejudiciu adus imobilului precum și la plata sumei de 22.500 RON cu titlu de daune morale pentru reclamantul A. și la plata sumei de 22.500 RON cu titlu de daune morale pentru reclamanta B.; a fost respinsă în rest, acțiunea; a fost obligată pârâta la plata, către reclamanți, a sumei de 3.470,38 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanții, cât și pârâta.

Prin Încheierea din 4 ianuarie 2018 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, s-a respins cererea de recuzare a completului de judecată A3, formulată de petenții A. și B.

Prin Decizia civilă nr. 1 din 5 ianuarie 2018 Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, a respins apelul reclamanților împotriva sentinței; a admis apelul pârâtei împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pârâta la plata, către reclamanți, a sumei de 82.024,29 RON, reprezentând contravaloarea prejudiciului constând în lipsa de folosință a apartamentului proprietatea reclamanților, prejudiciu echivalent cu chiria achitată pentru perioada 4 noiembrie 2013 - 12 ianuarie 2016; a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței apelate; a obligat reclamanții să plătească pârâtei suma de 500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în apel reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă pretențiilor admise; a obligat reclamanții la plata taxei judiciare de timbru în cuantum de 20.175 RON datorată în primă instanță și în apel, în contul unității administrativ teritoriale de domiciliu.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanții, cât și pârâta.

1) Reclamanții A., B. (deși titularii unor cereri distincte, au dedus judecății aceleași critici) au întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1, 2, 4, 8 C. proc. civ., susținând următoarele aspecte de nelegalitate:

- Instanța de apel nu a fost alcătuită potrivit legii, hotărârea fiind pronunțată de un alt complet decât cel stabilit aleatoriu pentru soluționarea cauzei (art. 488 alin. (1) pct. 1 și 2 C. proc. civ.)

În acest sens, s-a arătat că nu există o hotărâre a Colegiului de conducere al Curții de Apel Cluj, în baza căreia completul de judecată CA3 să fi funcționat legal alcătuit din judecător D. (președinte al completului) și judecător E., întrucât potrivit Hotărârii nr. 61 din 9 iunie 2017, judecătorul E. făcea parte dintr-un alt complet de judecată (CA2, în loc de CA3). Din nicio hotărâre de colegiu nu rezultă că pentru ședințele din 14 noiembrie 2017, respectiv 12.12.2017, completul a fost legal constituit.

Un element în plus este și faptul că citația emisă pentru data de 14 noiembrie 2017 purta mențiunea complet A2, iar nu A3, iar ora pentru care reclamanții au fost chemați la instanță a fost ora 9. De asemenea, s-a apreciat că procesul-verbal de repartizare aleatorie din 9 noiembrie 2017 a fost întocmit ulterior cererii de recuzare, fiind antedatat tocmai pentru a fi înlăturată nelegalitatea menționată, mai ales că la nivelul instanței nu se obișnuiește să se întocmească astfel de procese-verbale pentru că, de exemplu, pentru completul inițial învestit-A2, nu există proces-verbal de repartizare.

- Soluția instanței cu privire taxa de timbru a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.) și de asemenea, cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești (art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.).

Astfel, în mod incorect instanța de apel a obligat pe reclamanți la plata taxei de timbru, reținând că cererea de chemare în judecată este întemeiată pe dreptul comun și fără a lua în considerare normele Legii speciale nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori.

Referirea la Decizia nr. 7/2014 a ÎCCJ este eronată și nu justifică soluția întrucât dezlegările date de către instanța supremă cu acea ocazie (conform cărora partea în sarcina căreia s-a stabilit obligația de plată a taxei de timbru poate formula critici care să vizeze caracterul timbrabil doar în cadrul cererii de reexaminare, nu și în calea de atac a apelului sau recursului) sunt inaplicabile deoarece în cauză, instanța de fond competentă este cea care a stabilit cu privire la taxa de timbru printr-o hotărâre interlocutorie, procedând în mod corect.

Interpretarea instanței de apel, în sensul că cererea de chemare în judecată a fost fundamentată pe dreptul comun, fără vreo referire la normele Legii speciale 193/2000 privind clauzele abuzive constituie o încălcare a principiului de drept unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să o facă și a dispozițiilor art. 29 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013, referitoare la scutirea de la plata taxei de timbru.

Astfel, reclamanții sunt scutiți de taxa de timbru conform textului menționat, fiind prejudiciați de operatorul economic C. în timpul executării Convenției de credit nr. x din 19 august 2008, așa cum rezultă și din sentința nr. 7849/2014 a Judecătoriei Sector 5 București și cum a reținut în mod corect și instanța de fond.

În acest context, instanța de apel a adăugat la lege, substituindu-se puterii legislative.

- Sub aspectul cuantumului despăgubirilor materiale vizând chiria, hotărârea instanței de apel este nelegală, încălcând normele de drept material conținute în Hotărârea C-34/13 a CJUE, precum și jurisprudența în materie a CEDO, conform cărora obligația de plată a despăgubirilor privind chiria se naște la momentul vătămării, care s-a produs atunci când banca a scos la licitație apartamentul, acela fiind momentul la care siguranța familiei a fost afectată și subzistă până la data predării imobilului în aceeași stare de folosință.

La stabilirea cuantumului despăgubirii, instanța a nesocotit normele de drept material potrivit cărora fapta Băncii se încadrează în categoria celor mai grave atingeri aduse dreptului la respectarea domiciliului și faptului că pierderea locuinței este de natură nu numai să aducă atingere în mod grav dreptului consumatorului, ci totodată, pune familia acestuia într-o situație deosebit de fragilă.

De asemenea, la stabilirea existenței și a cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral cauzat, instanța ar fi trebuit să ia în considerare caracterul și importanța valorilor nepatrimoniale cărora le-a fost cauzat prejudiciul, situația personală a victimelor, raportată la mediul social din care face parte victima, la educația sa, nivelul de cultură, standardul de moralitate, psihologia victimei.

Recurenții-reclamanți au declarat recurs și împotriva încheierii din 04 ianuarie 2018, pronunțată în același dosar, prin care s-a respins cererea de recuzare formulată de aceștia, susținând nelegalitatea sub următoarele aspecte:

- Completul de judecată din apel nu a fost stabilit aleatoriu pentru soluționarea cauzei și compunerea acestuia a fost schimbată cu încălcarea legii.

Astfel, instanța care a soluționat cererea de recuzare nu a ținut cont de aspectele învederate în legătură cu repartizarea dosarului, ignorând total inadvertențele în întocmirea actelor de procedură, în condițiile în care la 14 noiembrie 2017, pe portalul instanței figura termenul din 9 noiembrie 2017, care corespunde admiterii cererii de abținere și termenul din 14 noiembrie 2017, ora 9, complet A2, ceea ce înseamnă că dacă repartizarea aleatorie ar fi fost făcută la data de 9 noiembrie 2017, conform procesului-verbal de repartizare aleatorie depus la dosar, această modificare ar fi trebuit să se regăsească și pe portalul instanței.

Nu există o hotărâre a Colegiului de conducere al Curții de Apel Cluj din care să rezulte funcționarea legală a completului A3, întrucât, potrivit Hotărârii nr. 61 din 9 iunie 2017 a acestui colegiu, rezultă că unul dintre judecătorii completului A3 (E.) făcea parte, în realitate, din compunerea completului A2.

Un element în plus este și acela că citația emisă pe numele reclamanților pentru termenul din 14 noiembrie 2017 poartă mențiunea completului A2 ca fiind cel căruia i-a fost repartizată cauza, iar ora de începere a ședinței este 9.

În acest context, trebuie apreciat că procesul-verbal de repartizare aleatorie din 9 noiembrie 2017 a fost întocmit ulterior cererii de recuzare respective, deoarece procedura de repartizare aleatorie nu fusese, în realitate, respectată.

2) Pârâta SC C. SA și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ., formulând următoarele critici:

- În mod greșit Curtea de apel, după ce găsește întemeiate criticile referitoare la încheierea de ședință din data de 9 noiembrie 2016, vizând chestiunea timbrajului (în sensul că, fiind stabilit cu titlu definitiv caracterul timbrabil al cererii, nu se mai putea reveni asupra lui), în același timp nu înțelege să soluționeze în continuare excepția netimbrării acțiunii, considerând că devin implicit aplicabile dispozițiile art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013.

În felul acesta, a fost lăsată, în mod greșit, nesoluționată excepția de netimbrare.

Dispozițiile art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013 au fost aplicate eronat de către instanță deoarece textul menționat reprezintă un mecanism creat de legiuitor pentru a înlătura vătămarea adusă intereselor statului, ca urmare a neachitării taxei de timbru. A pune însă, mai presus, interesele statului față de drepturile și interesele procedurale ale părților reprezintă un aspect de nelegalitate care trebuie înlăturat.

În realitate, incidența acestui text se regăsește doar în situația în care taxa de timbru nu a fost calculată în mod corect de către instanța de fond sau aceasta a omis să indice valoarea taxei.

Tot pentru situații de neachitare a taxei, legiuitorul a reglementat expres o altă dispoziție specială, respectiv, art. 197 C. proc. civ., în sensul că netimbrarea cererii de chemare în judecată atrage anularea ei.

Netimbrarea cererii de chemare în judecată reprezintă o nulitate necondiționată, conform art. 176 C. proc. civ., astfel că prin nesoluționarea efectului peremptoriu al acesteia, se face abstracție de noțiunea de excepție procedurală, ceea ce atrage incidența motivului de recurs prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

- Hotărârea este lipsită de temei legal (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), fiind încălcate dispozițiile referitoare la mandat (art. 1206 C. civ.), atunci când a reținut că plățile efectuate de către reclamanți trebuie luate în considerare, chiar dacă s-a folosit contul bancar al mamei reclamantului, în baza unei prezumții, bazate pe raportul de rudenie dintre părți.

În realitate, nu a existat niciun mandat scris, plățile fiind efectuate în mod direct din contul unei terțe persoane care, în măsura în care le-ar fi făcut în numele reclamanților, ar fi trebuit să se subroge în drepturile acestora, urmând ca ea însăși să pretindă recuperarea sumelor de bani.

Astfel fiind, pârâta ar fi trebuit obligată doar la plata acelor sume efectuate direct de către reclamanți, din patrimoniul lor personal, nicidecum în raport cu plățile făcute din patrimoniul altor persoane.

- Soluția instanței de apel este nelegală și în raport cu dispozițiile art. 253 C. proc. civ., art. 1347 C. civ.

Aceasta întrucât, deși aprecierea judecătorului privind evaluarea daunelor morale este pur subiectivă, criteriile care au stat la baza cuantumului despăgubirilor sunt obiective și pot forma obiectul controlului instanței de recurs.

Astfel, și în jurisprudența CEDO se afirmă că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă reputației, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, același aspect rezultând și din jurisprudența instanței supreme naționale.

Or, instanța de apel nu a avut în vedere pentru stabilirea indemnizației un criteriu al echității, faptul că indemnizația trebuie să fie una justă, rațională, echitabilă, dar nu exagerată, luându-se în considerare pretențiile reclamanților care sunt însă pur speculative.

De asemenea, decizia din apel este dată cu încălcarea dispozițiile art. 9 C. proc. civ., ce reglementează principiul disponibilității părții, deoarece întreaga argumentație a instanței în privința daunelor morale are la bază pierderea dreptului de folosință al imobilului, deși prin cererea de chemare în judecată, aceștia, în prejudiciul moral pretins, aceștia au menționat și existența unui prejudiciu adus prestigiului profesional.

Diminuarea valorii daunelor morale trebuia dispusă și pentru că pretinsul prejudiciu adus prestigiului profesional, parte a celui moral afirmat, nu a fost luat în considerare, ceea ce înseamnă că este neîntemeiat și nu trebuie reparat.

Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare:

1) Recursul reclamanților îndreptat împotriva încheierii de respingere a cererii de recuzare din 4 ianuarie 2018 deduce judecății aceleași critici cu cele care fac obiectul motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 și 2 C. proc. civ. din recursul acelorași părți îndreptat împotriva deciziei, referitoare la nelegala alcătuire a instanței și respectiv, la soluționarea cauzei de alt complet decât cel stabilit aleatoriu ori având compunerea schimbată cu încălcarea legii, aspectele de nelegalitate semnalate având însă caracter nefondat.

Astfel, deși se invocă motivul de casare referitor la nelegala alcătuire a instanței - ceea ce presupune o nerespectare a regulilor vizând compunerea și respectiv, constituirea instanței cu numărul de judecători prevăzut de lege pentru etapa procesuală în care se afla dosarul sau cu participarea procurorului ale cărui concluzii sunt obligatorii după natura cauzei - recurenții nu dezvoltă aspecte care să poată fi circumscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

În realitate, obiecției referitoare la nelegala alcătuire a instanței îi sunt subsumate aspectele privind soluționarea cauzei de un alt complet decât cel căruia i-a fost repartizată aleatoriu cauza și cu o compunere schimbată altfel decât prevede legea, critici regăsite ca ipoteză normativă în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Aspectele semnalate au însă caracter nefondat, recurenții-reclamanți nedemonstrând neregulile procedurale de care se prevalează, apte în opinia acestora să arate de ce completul învestit cu soluționarea cauzei, după rezolvarea unor incidente procedurale, nu ar fi fost cel care ar fi trebuit, conform normelor regulamentare, să se considere legal învestit și ca atare, să procedeze la soluționarea litigiului.

Astfel, după admiterea cererii de abținere a completului A2 (soluționată în mod prioritar cererii de recuzare formulate de reclamanți), dosarul a fost transmis, conform dispoziției art. 110 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, spre repartizare aleatorie.

Faptul că în urma repartizării aleatorii, dosarul a revenit spre soluționare completului A3 - adică celui care judecase incidentele procedurale menționate - nu a însemnat o încălcare a normei din Regulament (art. 110 alin. (2), menționat anterior, care nu permite păstrarea dosarului de către completul care a soluționat incidentul procedural care a vizat pe toți membrii completului) ci a fost o simplă coincidență, posibilă și determinată de numărul redus al completelor de apel care funcționează la nivelul instanței (după excluderea de la repartizare a celui în privința căruia se admisese cererea de abținere rămânând doar trei astfel de complete cărora le putea fi repartizată cauza).

În ce privește compunerea completului A3, astfel învestit în urma repartizării aleatorii, susținerea recurenților conform căreia nu ar exista o hotărâre a colegiului de conducere care să stabilească participarea în complet a celor doi judecători menționați, este lipsită de temei.

În faza recursului, pe acest aspect s-au administrat probe noi, chiar la solicitarea recurenților-reclamanți, comunicându-se la dosar Hotărârea Colegiului de conducere nr. 66 din 31 august 2017, din care rezultă că a fost corectă compunerea completului de judecată, corespunzătoare actului organului de conducere colectivă.

Susținerea recurenților că acest document ar fi fals - întocmit ulterior soluționării cauzei în apel, antedatat și prezentat instanței doar în scopul acoperirii neregularităților procedurale - nu poate fi avută în vedere în această etapă procesuală.

Astfel, față de soluțiile pe care le poate pronunța instanța supremă în recurs (conform art. 497 C. proc. civ.) care nu permit valorificarea unor împrejurări diferite, bazate pe verificări de fapt neavute în vedere de instanța de apel, procedura înscrierii în fals poate fi declanșată de către reclamanți, cu exigențele prevăzute de art. 304 și urm. C. proc. civ., pe cale separată.

În măsura în care se va demonstra caracterul fals al înscrisului, remediul procedural se regăsește în dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. referitoare la revizuirea hotărârii date în baza unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecății.

De asemenea, pretinsele neregularități invocate - în legătură cu emiterea citației pentru termenul din 14 noiembrie 2017, cu indicarea completului A2 ca fiind cel învestit cu soluționarea cauzei, indicarea orei 9 - ca fiind cea de începere a ședinței de judecată - nu sunt apte să demonstreze încălcarea regulilor de repartizare aleatorie și nici îndreptățirea suspiciunilor reclamanților vizând lipsa de imparțialitate a judecătorilor, pentru admiterea cererii de recuzare îndreptate împotriva membrilor completului A3.

Emiterea citației pentru termenul din 14 noiembrie 2017, cu menționarea din eroare a completului A2 - ca fiind cel învestit cu soluționarea cauzei - nu a avut drept consecință o lipsă de procedură și nici încălcarea drepturilor procesuale ale părților, cum eronat se susține.

Astfel, pentru a se asigura legala îndeplinire a procedurii de citare, părțile au fost citate și prin notă telefonică, existând în acest sens și recunoașterea apelantului-reclamant că a fost sunat și i s-au adus la cunoștință termenul și ora la care va fi strigat dosarul.

În ce privește păstrarea termenului de 14 noiembrie 2017, acordat de completul inițial învestit (A2), după încuviințarea cererii de abținere, aceasta s-a datorat unor rațiuni strict organizatorice, de natură să asigure celeritatea procedurii (în contextul în care fuseseră deja emise citațiile, conform rezoluției inițiale), iar nu unor nereguli vizând repartizarea dosarului.

Aceasta este explicația și în legătura cu cealaltă pretinsă inadvertență semnalată - și de natură, potrivit reclamanților, să nască suspiciuni - a păstrării, în evidențele de pe portalul instanței, a termenului din 14 noiembrie 2017 și a completului A2, neregulă îndreptată însă prin actele procedurale îndeplinite de instanță pentru asigurarea legalei citări.

Măsurile luate pe plan organizatoric și respectiv, procedural pentru repartizarea aleatorie a dosarului în urma soluționării incidentelor ivite și totodată, pentru continuarea procedurii judiciare sunt conforme normelor regulamentare și dispozițiilor legale.

Susținerea că procesul-verbal de repartizare aleatorie din 9 noiembrie 2017 ar fi fost antedatat (întocmit, în realitate, ulterior soluționării cererii de recuzare împotriva completului A3, în care erau semnalate aspectele de nelegalitate vizând repartizarea) este pur speculativă, bazată pe argumentul - fără corespondent în actele dosarului - că înscrisul s-ar regăsi în dosar la o filă ulterioară încheierii de ședință din 20 noiembrie 2017.

În realitate, procesul-verbal indicat, referitor la "intervenția asupra parametrilor stabiliți în aplicația Ecris, în procedura de repartizare aleatorie a cauzelor" urmează încheierii din 9 noiembrie 2017, de soluționare a incidentelor procedurale, în baza căreia, în aplicarea art. 110 alin. (1) și (2) din Regulament s-a procedat la efectuarea unei noi repartizări aleatorii.

Singurele acte procedurale anterioare acestei încheieri sunt cele care vizează măsuri de regularizare și pregătire a judecății în apel - comunicarea taxei de timbru, a întâmpinărilor și respectiv, fixarea primului termen de judecată din 14 noiembrie 2017), fiind fără suport susținerea existenței unei încheieri de ședință din 20 noiembrie 2017.

Așa cum s-a arătat anterior, faptul că la data de 14 noiembrie 2017, dosarul figura încă pe portal ca fiind repartizat completului inițial (A2) deși se procedase la o nouă repartizare (către completul A3) s-a datorat împrejurării că citațiile fuseseră deja emise (conform rezoluției din data de 19 octombrie 2017), păstrarea termenului, dar cu gestionarea cauzei de către completul nou învestit, explicându-se prin rațiuni de celeritate a procedurii.

- Criticile reclamanților referitoare la timbrajul datorat pentru cererea de chemare în judecată au, de asemenea, caracter nefondat.

Astfel, în mod corect instanța de apel a constatat că cererea dedusă judecății, prin care s-a tins la valorificarea unor pretenții patrimoniale, având ca fundament juridic dispozițiile art. 1357 și urm. C. civ., este una supusă timbrării corespunzător pretențiilor, potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013.

Susținerea că litigiul ar fi unul vizând protecția drepturilor consumatorului (scutit de plata taxei, conform art. 29 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013) este nefondată și ignoră, în realitate, cauza cererii de chemare în judecată, care se regăsește în instituția răspunderii civile delictuale.

De aceea, aprecierea recurenților conform căreia instanța s-ar fi raportat la normele dreptului comun atunci când a determinat cuantumul taxei, nesocotind normele Legii speciale nr. 193/2000 - și astfel ar fi adăugat la lege, substituindu-se puterii legislative - este lipsită de orice fundament.

Elementele litigiului referitoare la obiect, cauza juridică fixează cadrul judecății nu doar în privința analizei care urmează a se da fondului pretențiilor, ci și în privința cerințelor formale vizând timbrajul, competența.

Reclamanții nu pot susține că au dedus judecății o acțiune prin care pretind angajarea răspunderii civile delictuale - și, deci, analiza îndeplinirii condițiilor dreptului comun în materie (art. 1357 și urm. C. civ.) - și în același timp, că este vorba de o cerere referitoare la protecția drepturilor consumatorilor (care ar presupune verificarea incidenței altor dispoziții legale) doar pentru a beneficia de scutirea plății taxei de timbru.

Așa cum corect a reținut instanța de apel, împrejurarea că între aceleași părți s-a desfășurat anterior un litigiu fundamentat pe legislația specială care reglementează protecția consumatorului - și care a atras incidența scutirii de la plata taxei de timbru prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. f). din O.U.G. nr. 80/2013 - nu justifică aplicarea aceluiași regim referitor la timbrare în prezenta cauză, în care fundamentul pretențiilor se regăsește în alte dispoziții legale.

Raționamentul instanței de apel în legătură cu taxa de timbru stabilită ca fiind datorată de către reclamanți este corect și sub aspect procedural întrucât, fiind pusă în sarcina acestora, printr-o încheiere interlocutorie, neatacată pe calea reexaminării de către reclamanți (care s-au conformat și au achitat în cuantumul stabilit de prima instanță învestită) - nu se mai putea reveni asupra măsurii, pentru a se stabili că nu se datorează timbrajul.

Contrar susținerii recurenților, în cauză sunt aplicabile dezlegările date prin Decizia în interesul legii nr. 7/2014, în sensul potrivit căruia aspectul privind caracterul timbrabil sau nu al unei cereri poate fi cenzurat doar în calea de atac a reexaminării, ca o cale specială reglementată de legiuitor, în absența exercitării căreia măsura instanței rămâne definitivă.

Totodată, instanța nu poate reveni, contrar celor afirmate de către recurenți, asupra măsurii dispuse printr-o încheiere interlocutorie (cea care dând dezlegare naturii litigiului stabilește și timbrajul aferent) întrucât astfel de încheieri nu sunt simple acte premergătoare, ci acte care tranșează asupra unei cerințe de formă a legalei învestiri a instanței, supuse unui regim specific al căilor de atac - respectiv, reexaminarea.

Așadar, modalitatea în care se poate "reveni" asupra aprecierii caracterului timbrabil sau nu al cererii este doar prin exercițiul căii de atac a reexaminării - în situația în care sunt găsite întemeiate criticile formulate - iar nu printr-o dispoziție în sens contrar a instanței care luase măsura, așa cum greșit identifică recurenții mecanismul de remediere a unor eventuale erori în determinarea taxelor de timbru.

Astfel, potrivit art. 39 alin. (3) din O.U.G. nr. 80/2013, "în cazul admiterii integrale sau parțiale a cererii de reexaminare, instanța va dispune restituirea taxei de timbru total ori, după caz, proporțional cu reducerea sumei contestate".

În concluzie, soluția instanței de apel cu privire la taxa de timbru datorată de către reclamanți este corectă din punct de vedere al normelor incidente, menționate anterior.

Critica referitoare la depășirea atribuțiilor puterii judecătorești formulată pe același aspect al timbrajului, cu referire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., este lipsită de orice fundament.

Astfel, interpretarea și aplicarea legii, operațiuni realizate de instanța de apel sunt tocmai atribuții care intră în funcția jurisdicțională a acesteia, iar împrejurarea că dezlegarea în drept nu a fost în sensul pretins de către reclamanți nu reprezintă sub nicio formă imixtiune în sfera altei puteri.

- Au caracter nefondat, de asemenea, criticile referitoare la cuantumul despăgubirilor materiale, cu motivarea că instanța ar fi nesocotit "normele de drept material" ale Hotărârii C-34/13 a CJUE și jurisprudența în materie a CEDO întrucât obligația de plată a despăgubirilor privind chiria trebuia văzută ca născându-se de la momentul vătămării, adică atunci când apartamentul a fost scos la licitație și când siguranța familiei reclamanților a fost afectată.

Astfel, referirea pe care o fac recurenții la Hotărârea CJUE C-34/13 (care a dat dezlegări asupra unor întrebări preliminare referitoare la un litigiu în legătură cu clauzele abuzive privind executarea extrajudiciară a garanției care grevează bunul imobiliar dat în garanție de consumator) este lipsită de pertinența pretinsă de recurenți întrucât, așa cum s-a arătat anterior, prezenta speță nu este una în care să se pună în dezbatere protecția drepturilor consumatorului, ci vizează angajarea răspunderii civile delictuale ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite constând într-o executare silită ilegală.

Totodată, aspectele referitoare la siguranța vieții de familie, atingerile aduse dreptului la respectarea domiciliului nu pot fi luate în considerare, așa cum rezultă din memoriul de recurs, în cadrul criteriilor pentru determinarea despăgubirilor materiale întrucât acestea vizează drepturi personale nepatrimoniale (elemente care definesc personalitatea umană) așa încât și atingerile aduse acestor valori se repercutează pe planul drepturilor personale nepatrimoniale ca prejudicii morale, fiind luate în considerare ca atare de instanțele de fond.

Astfel, sub acest din urmă aspect, al despăgubirilor morale, instanța de apel a avut în vedere criteriile la care fac referire recurenții - însușindu-și și raționamentul instanței de fond - referitoare la dreptul la domiciliu, siguranța și bunăstarea persoanei, starea de incertitudine și frustrare, valorile sociale lezate și durata încălcării acestora cu referire punctuală la momentul evacuării, în pragul iernii și la repunerea în posesia locuinței după 2 ani.

În același timp, preocuparea instanței de apel, care se înscrie în linia jurisprudenței Curții europene, la care fac trimitere înșiși recurenții, a fost ca în absența unor criterii legale, fixe de evaluare, să fie asigurat un raport rezonabil de proporționalitate între suferința psihică produsă și cuantumul daunelor solicitate.

Toate aceste considerente conduc la concluzia unei soluții corecte, criticile deduse judecății având caracter nefondat.

2) Recursul pârâtei formulează critici care nu demonstrează caracterul nelegal al deciziei, având, de asemenea, caracter nefondat.

Astfel, susținând că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, recurenta pretinde că de fapt, constatând că acțiunea a fost nelegal timbrată, instanța ar fi trebuit să procedeze la soluționarea excepției de netimbrare, iar nu la soluționarea acțiunii pe fond, cu darea în debit a reclamanților conform dispozitivului sentinței.

Aserțiunea recurentei este eronată și în contra textului de lege căruia i-a făcut aplicarea instanța de apel.

Potrivit art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013 "în situația în care instanța judecătorească învestită cu soluționarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare constată că în fazele procesuale anterioare taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, va dispune obligarea părții la plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu".

Așadar, ipoteza clară, neîndoielnică a normei legale nu dă posibilitatea unei alte interpretări - astfel cum o face recurenta-pârâtă - nejustificând o soluție de anulare ca netimbrată a unei acțiuni care a primit dezlegare pe fondul dedus judecății, pe motiv că în căile de atac s-ar constata o timbrare necorespunzătoare.

Este la fel de lipsită de fundament susținerea pârâtei conform căreia dispozițiile art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013 ar constitui un mecanism pentru înlăturarea vătămării aduse "intereselor statului ca urmare a neachitării taxei de timbru, dar interesele statului nu trebuie puse deasupra drepturilor și intereselor procedurale ale părților".

În realitate, mecanismul la care face referire pârâta (al dării în debit și nu al anulării acțiunii ca netimbrate) este instituit pentru protecția drepturilor părților, care au parcurs etapele unor judecăți pe fond, interesul acestora, în particular, și al stabilității circuitului juridic, în general, trebuind să fie în sensul tranșării fondului raporturilor litigioase și al stopării disputelor, iar nu în sensul unor temporizări (cum se întâmplă, de regulă, atunci când soluționarea pricinilor se face pe baza unor excepții procesuale care permit reluarea ulterioară a judecăților pe fond).

De asemenea, referirea pe care o face recurenta la dispozițiile art. 197 C. proc. civ. - vizând anularea ca netimbrată a cererii de chemare în judecată și aserțiunea că dacă s-ar admite teza instanței de apel ar însemna ca prevederea menționată să rămână fără efect juridic, nu-i susține acesteia raționamentul câtă vreme dispoziția indicată este aplicabilă procedurii de judecată în fața primei instanțe, în timp ce norma căreia i-a dat incidență instanța de apel reglează modalitatea de a se proceda în căile de atac (în mod evident, în alte ipoteze decât acelea în care s-ar fi făcut aplicarea art. 197 C. proc. civ. de către prima instanță).

- Invocarea de către recurenta-pârâtă a regulilor mandatului, a faptului că acestea n-ar fi fost respectate - neexistând un mandat scris acordat reclamanților pentru ca aceștia să opereze cu disponibilul din contul mamei și să efectueze astfel plățile în contul chiriei - este lipsită de consecințele pretinse, raportat la ceea ce a avut de dezlegat instanța, învestită cu o acțiune în răspundere delictuală, în care prejudiciul material produs a fost reținut ca fiind egal cu chiria pe care reclamanții au fost nevoiți să o achite pentru procurarea altui imobil cu destinația de locuință, pentru intervalul de timp în care au fost lipsiți de posesia apartamentului lor.

Cum reclamanții au dovedit încheierea unui astfel de contract de închiriere și plata chiriei aferente - pârâta nesusținând, de altfel, că le-ar fi fost oferită folosința cu titlu gratuit - este evident că prejudiciul s-a localizat în patrimoniul lor și că trebuie să fie ca atare dezdăunați.

Împrejurarea că plata s-a făcut prin intermediul contului mamei reclamantului - în contextul în care conturile reclamanților erau blocate pe durata executării silite - este lipsită de semnificația pretinsă de pârâtă (a necesității demonstrării unui mandat în baza căruia să se fi făcut plata), întrucât relevant este, din punct de vedere al elementelor răspunderii delictuale, demonstrarea întinderii prejudiciului prin achitarea contravalorii lipsei de folosință.

De aceea, instanța de apel nu trebuia să analizeze raporturi juridice derivând din contractul de mandat, pentru a putea fi susținute în recurs critici pe acest aspect.

Fără a contesta plata respectivelor sume constând în contravaloarea chiriei, recurenta-pârâtă a afirmat de altfel, că ar fi fost de acord să le plătească dacă terța persoană (mama reclamantului A.) s-ar fi subrogat în drepturile reclamanților, pretinzând deci, fără finalitate și interes legitim în ce o privește, suprapunerea a încă unui raport juridic peste cel litigios al părților.

- Critica referitoare la daunele morale, fundamentată în principal, pe nerespectarea principiului proporționalității și rezonabilității, precum și pe nesocotirea dispozițiilor art. 1347 C. civ. referitoare la îmbogățirea fără justă cauză, are de asemenea, caracter neîntemeiat.

Instanțele de fond au cenzurat cuantumul pretențiilor referitoare la despăgubiri morale (indicate de reclamanți ca fiind de 5.000.000 RON pentru fiecare) tocmai luând în considerare păstrarea unui echilibru și a unui raport de rezonabilitate între suferința psihică produsă și cuantumul daunelor, ajungând la concluzia că suma de 22.500 RON fiecărui reclamant respectă asemenea exigențe.

Faptul că recurenta-pârâtă are o altă abordare în legătură cu acest raport de proporționalitate nu demonstrează nelegalitatea soluției.

De asemenea, are caracter nefondat susținerea potrivit căreia diminuarea cuantumului daunelor morale trebuia să rezulte și din aceea că instanța de apel nu ar fi luat în considerare, conform motivării deciziei, atingerea adusă prestigiului profesional, indicată de reclamanți ca parte a prejudiciului moral și ca atare, lipsind un element al despăgubirii pretinse, ar fi justificată reducerea acestora.

În realitate, fără a relua toate elementele de fapt, instanța de apel a validat raționamentul primei instanței care analizând prejudiciul moral a făcut referire la valorile sociale lezate, așa cum fuseseră deduse judecății prin acțiune.

De altfel, o diferențiere și o comensurare separată a cuantumului acestor despăgubiri în funcție de fiecare element nepatrimonial căruia i s-a adus atingere era și greu de realizat, relevant fiind că prejudiciul se localizează la nivelul unor valori ale personalității umane, are deci, aceeași natură, așa încât se regăsește exprimat într-o sumă globală.

Pentru considerentele arătate, criticile deduse judecății prin intermediul tuturor recursurilor au fost găsite nefondate, urmând să fie respinse în consecință căile de atac exercitate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții A., B., cu domiciliul în București, str. x și domiciliul ales în București, str. x, sector 1 și de pârâta SC C. SA, cu sediul în Cluj-Napoca, județul Cluj, împotriva Încheierii din 4 ianuarie 2018 și a Deciziei nr. 1 din 5 ianuarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC C. SA, cu sediul în Cluj-Napoca, județul Cluj împotriva Deciziei nr. 1 din 5 ianuarie 2018 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică azi, 12 iunie 2019.

Procesat de GGC - LM