ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1080/2019

Asupra recursului de față,

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

I. Prin Sentința nr. 55/2016 din 25 mai 2016, pronunțată de Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă în Dosarul nr. x/2015, s-a respins excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Gorj.

S-a constatat caracterul abuziv al clauzei cuprinse la art. 8.2 din contractul de credit.

S-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtele B. SA și B. SA - Sucursala Târgu Jiu.

S-a constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 1.3 lit. a) din contract, referitor la comisionul de acordare credit, clauza privind efectuarea plăților în moneda creditului și s-a dispus înghețarea cursului de schimb valutar CHF - leu la valoarea de la data încheierii contractului pentru efectuarea plăților în temeiul convenției.

S-a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 7.2.

S-a dispus restituirea sumei reprezentând comisionul de acordare încasat și a sumei plătite în plus de reclamantă, rezultând din diferența dintre rata plătită la cursul zilei și cea calculată la cursul de schimb valutar de la data încheierii contractului de credit.

S-a respins cererea privind constatarea caracterului abuziv al clauzei privitoare la dobândă - art. 1.2 și dobânda penalizatoare - art. 5.5, art. 4.2, 4.3, 4.4, referitoare la încheierea contractului de asigurare cu una dintre societățile de asigurare agreate de bancă.

A fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă, în cuantum de 1000 RON.

II. Împotriva sentinței anterior menționate au declarat apel reclamanta A. și pârâta B. S.A. solicitând admiterea apelului și modificarea sentinței apelate, în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată și precizată.

Prin Decizia civilă nr. 915/2017 din 22 noiembrie 2017, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a admis apelurile declarate atât de reclamanta A., cât și de pârâta B. SA împotriva Sentinței nr. 55/2016 din 25 mai 2016, pronunțată de Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă, în Dosarul nr. x/2015.

A schimbat sentința, astfel:

A constatat nulitatea parțială a clauzei prevăzute în art. 1.2 și 5.1 din Contractul de credit nr. x din 10 iulie 2008, în ceea ce privește marja variabilă a băncii.

A constatat nulitatea clauzei vizând dobânda penalizatoare, prevăzută în art. 5.5 din contract.

A menținut:

- soluția de constatare a nulității clauzei prevăzute de art. 1.3 lit. a) din contract, referitoare la comisionul de acordare a creditului;

- soluția de constatare a caracterului abuziv al clauzei prevăzute de art. 7.2 din contract, vizând rezilierea;

- soluția de obligare a pârâtei la restituirea comisionului de acordare a creditului;

- soluția de respingere a capetelor de cerere referitoare la nulitatea clauzelor prevăzute de art. 4.2, 4.3 și 4.4 din contract, referitoare la încheierea unui contract de asigurare a bunului ipotecat, încheierea unui contract de asigurare de viață și, respectiv, mandatarea băncii să încheie și să reînnoiască polițele de asigurare pe cheltuiala împrumutatului/coplătitorului;

A respins cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzelor referitoare la efectuarea plăților în moneda creditului și suportarea de către consumator a diferenței de curs valutar.

A respins capătul de cerere referitor la restituirea diferenței dintre rata plătită la cursul zilei și cea calculată la cursul de schimb valutar de la data încheierii contractului.

III. La data de 15 februarie 2018, pârâta B. SA a declarat recurs împotriva deciziei civile anterior menționate, solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei civile recurate, și trimiterea cauzei spre rejudecare, cu indicații către instanța de apel de respingere, în integralitate, a cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În cadrul cererii de recurs, recurenta-pârâtă a indicat atât motivele de nelegalitate pe care își întemeiază calea de atac, cât și dezvoltarea lor, precizând că acestea se încadrează în motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, recurenta-pârâtă a susținut că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept material, respectiv art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, ce împiedica analiza caracterului abuziv al clauzelor în discuție și a solicitat aplicarea prevederilor art. 4 alin. (5) din legea menționată, interpretate prin prisma art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, cu consecința eliminării din cadrul controlului unui eventual caracter abuziv a acelor clauze care se referă la componentele sau caracteristicile costului total al creditelor.

A arătat că în cauză nu este îndeplinită niciuna dintre cele trei condiții prevăzute de lege a căror îndeplinire cumulativă relevă caracterul abuziv al unei clauze incluse într-un contract încheiat cu consumatorii, precizând că instanța de apel a reținut în mod eronat caracterul nenegociat al contractului de credit încheiat de părți.

Totodată, recurenta-pârâtă a menționat că în speță, criteriul bunei-credințe și cel al echilibrului contractual au fost respectate, în mod neîntemeiat constatând instanța de apel caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 1.3 din contract ce reglementează comisionul de acordare credit.

A precizat că în contractul de credit dedus judecății, clauzele referitoare la comisionul de acordare sunt formulate într-un limbaj clar și inteligibil și conțin toate elementele necesare pentru ca debitorul să poată evalua toate consecințele economice ale asumării plății acestora.

Recurenta-pârâtă a mai precizat că instanța de apel a constatat în mod neîntemeiat nulitatea parțială a clauzelor art. 1.2 și 5.1, care conferă băncii dreptul de a modifica marja ce compune rata dobânzii, având în vedere că potrivit pct. 1 lit. a) alin. (2) din Anexa Legii nr. 193/2000, nu sunt considerate abuzive clauzele în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.

Ulterior adoptării O.U.G. nr. 50/2010, recurenta-pârâta a aliniat, în cel mai scurt timp, toate contractele prevederilor acestui act normativ, iar marja Băncii a devenit fixă în toate contractele, inclusiv în cel încheiat cu împrumutații din prezenta cauză.

A mai arătat recurenta că în mod eronat a reținut instanța de apel caracterul abuziv al clauzei art. 5.5 privind dobânda penalizatoare, având în vedere că potrivit prevederilor art. 38 alin. (2) din O.U.G. nr. 50/2010, dobânda penalizatoare se calculează pe bază de procent fix și se aplică la sumele restante în conformitate cu contractul de credit.

Totodată, recurenta-pârâtă a susținut că în mod eronat, instanța de apel a reținut faptul că clauza prevăzută la art. 7.2 ar avea caracter abuziv, având în vedere că prevederile art. 7 reprezintă clauze contractuale stabilite de părți în momentul încheierii contractului de credit, al căror scop principal era acela de a asigura recurenta-pârâtă de recuperarea sumei împrumutate, în situația în care împrumutații nu vor mai putea să își onoreze obligațiile contractuale.

Intimații-reclamanți au transmis la dosar răspuns la întâmpinare, la data de 23 aprilie mai 2018, solicitând, în esență, respingerea recursului, în principal ca inadmisibil și, în subsidiar, ca nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta-pârâtă a solicitat înlăturarea apărărilor formulate de intimații-reclamanți prin întâmpinare și admiterea recursului.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 5 octombrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului către părți, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

IV. Prin încheierea de ședință din data de 22 martie 2019, Înalta Curte a respins excepțiile invocate de intimații pârâți și a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva Deciziei nr. 915/2017 din 22 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

V. Analizând recursul formulat, în conformitate cu dispozițiile art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Cu referire la criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., referitoare la încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, Înalta Curte reține că în cauză este aplicabilă Legea nr. 193/2000, prin care legiuitorul român a transpus conținutul Directivei Consiliului nr. 93/13/CEE.

Dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 stabilesc condițiile și criteriile în funcție de care o anumită clauză contractuală este considerată abuzivă, alin. (6) al acestui articol excluzând controlului caracterului abuziv acele prevederi privind obiectul contractului și caracterul adecvat al prețului sau remunerației în raport de serviciile sau bunurile furnizate, cu condiția ca acestea să fie exprimate clar, neechivoc, într-un limbaj ușor inteligibil.

Se impune a se determina în ce măsură îi sunt aplicabile acestuia prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, conform cărora evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Cu privire la acest aspect, Curtea va avea în vedere cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în hotărârea din data de 26 februarie 2015 pronunțată în cauza C-143/13 Bogdan Matei, C. împotriva României, respectiv: că "domeniul de aplicare exact al noțiunilor "obiect [principal]" și "preț", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13 nu poate fi determinat cu ajutorul noțiunii "costul total al creditului pentru consumatori", în sensul articolului 3 lit. g) din Directiva 2008/48" (par. 47); că, "întrucât articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13 prevede o excepție de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive care este prevăzut în cadrul sistemului de protecție a consumatorilor pus în aplicare prin această directivă, dispoziției respective trebuie să i se dea o interpretare strictă" (par. 49); că "clauzele contractuale care se circumscriu noțiunii obiectul [principal] al contractului" în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual nu pot fi circumscrise noțiunii menționate de obiect principal al contractului" (par. 54); că "cea de-a doua categorie de clauze al căror eventual caracter abuziv nu poate fi apreciat are un domeniu de aplicare restrâns, întrucât această apreciere nu privește decât caracterul adecvat al prețului sau al remunerației prevăzute față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, această excludere explicându-se prin faptul că nu există niciun barem sau criteriu juridic care să poată încadra și ghida controlul acestui caracter adecvat" (par. 55); că "clauzele referitoare la contraprestația datorată de consumator creditorului sau care au un efect asupra prețului efectiv ce trebuie plătit acestuia din urmă de către consumator nu intră, așadar, în principiu, în această a doua categorie de clauze, cu excepția chestiunii dacă valoarea contraprestației sau a prețului prevăzut în contract este adecvată față de serviciul furnizat în schimb de creditor" (par. 56).

Reiese din prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care transpun pe plan intern dispozițiile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, astfel cum acestea au fost interpretate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, că, pentru a fi incidente, trebuie să fie vorba ori de o clauză asociată obiectului principal al contractului (în sensul de prestație esențială), ori de o clauză care să vizeze caracterul adecvat al prețului sau al remunerației prevăzute, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte apreciază că textele de lege anterior menționate au fost în mod corect interpretate și aplicate de către instanța de apel situației de fapt stabilite în speță, întrucât, deși clauza referitoare la marja de profit a băncii face parte din obiectul principal al contractului, întrucât reprezintă contraprestația pentru bunurile sau serviciile care constituie prestația principală, este necesar să se analizeze dacă această clauză este clară, neechivocă și exprimată într-un limbaj clar și ușor inteligibil.

Sub acest aspect, se apreciază că în mod justificat a constatat instanța de apel nulitatea parțială a clauzelor prevăzute în art. 1.2 și 5.1 din contractul de credit, în ceea ce privește marja variabilă a băncii.

Astfel, pe de o parte, instanța de apel a stabilit că aceste clauze nu au fost negociate, deoarece recurenta-pârâtă nu a administrat probe, conform prevederilor art. 4 alin. (2) și (3) din Legea nr. 193/2000, care să răstoarne prezumția legală a inexistenței unei acțiuni de negociere a contractului de credit.

Stabilirea existenței sau inexistenței negocierii clauzelor contractuale reprezintă o chestiune legată de situația de fapt, ceea ce exclude posibilitatea instanței de recurs de a o reaprecia.

Pe de altă parte, instanța de apel a constatat că textul clauzelor menționate nu corespunde exigențelor descrise de dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, fiind neclar și neinteligibil redactat, subliniind că acest text nu permite consumatorului "să identifice mecanismul prin care banca va determina rata dobânzii după expirarea primelor 6 luni de derulare a contractului" și "lasă la libera apreciere și voință a băncii modul de calcul al marjei, în lipsa oricărui mecanism de stabilire ori de evoluție a acestei părți variabile a dobânzii".

În aceste condiții, este nerelevantă cauzei împrejurarea, susținută de recurenta-pârâtă, că ulterior adoptării O.U.G. nr. 50/2010, aceasta a aliniat toate contractele prevederilor acestui act normativ, iar marja percepută de bancă a devenit fixă în toate contractele, inclusiv în cel încheiat cu intimații-reclamanți, întrucât actul normativ menționat produce efecte doar pentru viitor.

În același timp, Înalta Curte constată ca fiind corect raționamentul instanței de apel cu privire la menținerea soluției de constatare a nulității clauzei prevăzute de art. 5.5. din contractul de credit privind dobânda penalizatoare.

Astfel, în raport cu data semnării contractului de credit, instanța de apel a stabilit în mod corect că nu sunt aplicabile prevederile O.U.G. nr. 50/2010, ci dispozițiile art. 1, art. 2 și ale art. 3 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 9/2000 aprobată prin Legea nr. 356/2002, în vigoare la acel moment, precum și Decizia nr. 11 din 24 octombrie 2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, cu referire la art. 969 alin. (1) din C. civ., care a statuat următoarele:

"Clauza penală prin care se stabilește obligația restituirii la scadență a sumei împrumutate sub sancțiunea penalităților de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, contravine prevederilor legii".

Ca atare, este legal argumentată concluzia instanței de apel privind nulitatea dispozițiilor contractuale referitoare la dobânda penalizatoare, critica formulată de recurenta-pârâtă fiind neîntemeiată.

Înalta Curte va respinge și critica referitoare la menținerea de către instanța de apel a soluției de constatare a nulității clauzei prevăzute la art. 1.3, referitoare la comisionul de acordare a creditului, care face parte din costul total al creditului

Argumentele reținute de instanțele de fond referitoare la cuantumul acestui comision au legătură cu lipsa condiției ca această clauză să fie clară din perspectiva modalității de calcul a comisionului de 2%, în condițiile în care s-a constatat că acesta este invariabil indiferent de tipul de contract și independent de volumul și complexitatea documentației de acordare a creditului.

Având ca premisa această situație de fapt, pe care instanța de recurs nu o poate cenzura, s-a apreciat prin hotărârea atacată că, atât timp cât un asemenea cost nu a fost negociat de părțile contractante și nici nu cuprinde elemente clare pentru determinarea tipului de cheltuieli pe care îl vizează, clauza referitoare la comisionul de acordare a creditului încalcă buna-credință și echilibrul contractual.

Înalta Curte nu poate primi nici susținerile recurentei-pârâte, în sensul că instanța de apel ar fi greșit atunci când a stabilit caracterul abuziv al clauzei privind rezilierea, prevăzută de art. 7.2 din contract, recurenta-pârâtă argumentând că această clauză ar avea drept scop principal asigurarea recuperării sumei împrumutate.

Contrar acestor susțineri, Înalta Curte observă că instanța de apel a constatat caracterul abuziv al acestei clauze, în raport cu criteriile impuse de art. 4 din Legea nr. 193/2000, reținând că prin clauza în discuție nu se prevede o simplă sancțiune pentru neexecutarea culpabilă a obligațiilor din partea împrumutatului, ci se stabilește posibilitate discreționară a băncii de a aprecia asupra modului în care împrumutatul își îndeplinește obligațiile, anume "în mod satisfăcător pentru bancă", modalitatea în care este redactat textul conducând la concluzia încălcării criteriului bunei-credințe și al echilibrului contractual.

Având în vedere considerentele mai sus expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că nu poate primi criticile formulate de către recurenta-pârâtă, circumscrise cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul formulat.

Totodată, în considerarea înscrisurilor de la dosarul de recurs, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., recurenta-pârâtă va fi obligată la plata către intimații-reclamanți A., D. și E. a sumei de 2495,49 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. SA împotriva Deciziei nr. 915/2017 din 22 noiembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă B. SA la plata sumei de 2.495,49 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimații-reclamanți A., D. și E.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 mai 2019.

Procesat de GGC - LM