ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1169/2019

HOTĂRÂRE

11.06.2019

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2019
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1169/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 13.06.2018, reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - A. a chemat în judecată pe pârâta B. SA, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 1.127 RON la care se adaugă TVA, reprezentând remunerație datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerț/publicate în scop comercial/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual, aferentă perioadei 01.11.2016 - 31.05.2018, precum și la plata penalităților de întârziere în cuantum de 530,90 RON calculate până la data de 10.05.2018 urmând a fi actualizate în continuare până la recuperarea integrală a remunerației datorate.

Prin Sentința nr. 23521 din 13 decembrie 2018, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența soluționării cauzei, în favoarea Tribunalului Suceava.

În motivarea soluției de declinare, tribunalul a reținut că fapta ilicită care face obiectul acțiunii și asupra căreia trebuie să dispună instanța o reprezintă comunicarea publică a fonogramelor de comerț/fonogramelor publicate în scop comercial/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual de către pârâtă în unitatea pe care o administrează.

S-a reținut că locul unde s-a produs prejudiciul, în sensul art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., nu poate fi considerat locul unde trebuie făcută plata, întrucât acțiunea privește plata remunerațiilor în lipsa unei convenții de stabilire a locului plății.

Totodată, s-a arătat că reclamanta a indicat drept loc al producerii prejudiciului municipiul București și a făcut referire la autorizația de licență, potrivit susținerilor din răspunsul la întâmpinare, dar acest loc nu este opozabil pârâtei în sensul art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. pentru că litigiul nu este întemeiat pe existenta unei convenții. Stabilirea competenței să realizează potrivit unui reper previzibil și acela în domeniul faptei ilicite nu poate fi locul situării persoanei păgubite, această interpretare echivalând cu posibilitatea reclamantului de a alege instanța competentă.

S-a mai reținut și că domiciliul creditorului este locul reparației prejudiciului în sensul art. 1381 alin. (3) și art. 1494 alin. (1) lit. a) C. civ., diferit de locul unde s-a produs prejudiciul. Prejudiciul poate să privească persoana sau bunurile persoanei păgubite și cele două locuri (al faptei și al prejudiciului), reglementate alternativ ca puncte de reper pentru stabilirea competenței, sunt diferite atunci când bunurile sau persoana se află într-un loc diferit de cel al faptei; sumele de bani de care a fost lipsită reclamanta nu sunt bunuri prejudiciate în sensul art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.

S-a reținut că în dosarul de față este vorba despre utilizarea prestațiilor ca activitate conexă activității comerciale, nu despre acte separate de utilizare care produc prejudicii specifice, iar Curtea Europeană de Justiție a statuat că locul producerii prejudiciului nu este locul unde reclamantul pretinde că a suferit pierderea economică și că dispoziția legală nu este menită să ofere protecție, în sensul stabilirii competenței în favoarea părții care pretinde reparația prejudiciului.

Instanța a făcut trimitere la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și a arătat că instanța supremă a reținut că "în cauză, criteriile legale presupuse de aplicarea dispozițiilor art. 107 sau art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. vizează fie sediul pârâtei (art. 107), fie instanța de la locui săvârșirii faptei ilicite (dintre cele reglementate de art. 113 alin. (1) pct. 9), nu și cel al producerii prejudiciului", precum și că locul producerii prejudiciului coincide cu locul săvârșirii faptei ilicite, fiind situat, așadar, la sediul pârâtului.

Tribunalul Suceava, secția I civilă, prin Sentința nr. 370 din 16 aprilie 2019, a admis excepția necompetenței sale teritoriale, a declinat, la rândul său, competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a dispus suspendarea judecății pricinii și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului.

În motivare, instanța a reținut că art. 126 alin. (1) C. proc. civ. prevede că părțile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, și prin declarație verbală în fața instanței ca procesele privitoare la bunuri și la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competență este exclusivă.

S-a reținut că, în speță, potrivit pct. VIII din Convenția încheiată cu pârâta la data de 30.09.2014 "orice neînțelegere intervenită în interpretarea și executarea prezentei convenții va fi soluționată pe cale amiabilă. În caz contrar, soluționarea oricăror litigii cu privire la interpretarea și executarea prezentei convenții, precum și cu privire la respectarea dispozițiilor Legii nr. 8/1986 privind dreptul de autor și drepturile conexe cu modificările și completările ulterioare se face de către instanța competentă din București, completurile de proprietate intelectuală".

Întrucât competența de soluționare a litigiului nu este una exclusivă ci una alternativă, clauza atributivă de competență stipulată de către părți la art. VIII din convenție produce efecte în cauză, în sensul prorogării voluntare de competență în favoarea instanței sesizate, alta decât instanțele la care se referă art. 107 și art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Prin acțiunea cu care a învestit instanța de judecată, reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - A. a solicitat obligarea pârâtei B. SRL la plata sumelor reprezentând remunerație datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerț/publicate în scop comercial/fonogramelor sau a reproducerilor asupra acestora și a prestațiilor artistice în domeniul audiovizualului, precum și penalități de întârziere.

În vederea îndeplinirii obligațiilor legale decurgând din valorificarea drepturilor aparținând membrilor A., a fost emisă autorizația/licența neexclusivă nr. 5594 din data de 8 octombrie 2014, pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora, conform Legii nr. 8/1996, respectiv pentru comunicarea publică a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual .

La art. VIII din autorizația sus-menționată se prevede că "Orice neînțelegere intervenită în interpretarea și executarea prezentei autorizații va fi soluționată pe cale amiabilă. În caz contrar, soluționarea oricăror litigii cu privire la interpretarea și executarea prezentei autorizații, precum și cu privire la respectarea dispozițiilor Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare, se face de către Tribunalul București, completele de proprietate intelectuală."

Cu toate că respectiva convenție nu reprezintă însăși cauza cererii de chemare în judecată, fiind vorba despre obligații izvorâte din lege, aceasta produce efecte din perspectiva stabilirii instanței competente, întrucât clauza menționată anterior are valoarea unei alegeri de competență în privința oricăror litigii întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 8/1996.

În conformitate cu prevederile art. 126 alin. (1) C. proc. civ., "Părțile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, și prin declarație verbală în fața instanței ca procesele privitoare la bunuri și la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competență este exclusivă."

Art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. consacră o competență teritorială alternativă în materia răspunderii civile delictuale, prevăzând că "în afară de instanțele prevăzute la art. 107-112 din noul C. proc. civ., mai sunt competente: (...) instanța în a cărei circumscripție s-a săvârșit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru cererile privind obligațiile izvorâte dintr-o asemenea faptă."

Potrivit art. 116 din C. proc. civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

Întrucât competența de soluționare a litigiului de față nu este una exclusivă, ci alternativă, iar litigiul vizează drepturi de creanță, clauza atributivă de competență stipulată de către părți la art. VIII din convenție produce efecte în cauză, în sensul prorogării voluntare de competență în favoarea instanței sesizate (Tribunalul București), alta decât instanțele la care se referă art. 107 și art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a V-a civilă.